ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 478/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 13 noiembrie 2007, sub

nr. 11231/302/207, astfel cum a fost modificată la data de 07 ianuarie 2008, reclamanta

C.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului

București, Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București

și Primarul General al Municipiului București, solicitând:

Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 18.201,224 RON, reprezentând

actualizarea cu rata inflației a prețului plătit pentru cumpărarea apartamentului

situat în București, sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.

X/1996;

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 88.422

RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate pentru apartamentul sus-menționat,

care reprezintă cheltuieli utile și necesare;

Consiliul General al Municipiului București, Municipiul București, prin Primar General,

Primăria Municipiului București, prin Primar General și Primarul General al Municipiului

București la plata sumei de 588.372,78 RON, reprezentând daune interese în baza

art. 1337-1344 C. civ.

De asemenea, reclamanta

a formulat și cerere de asigurare dovezi, prin care a solicitat să se dispună efectuarea

expertizei tehnice imobiliare prin care să se stabilească îmbunătățirile efectuate

de ea și contravaloarea lor, precum și valoarea de circulație a imobilului.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că la data de 19 decembrie 1996 a încheiat cu Primăria Municipiului

București, prin administrator SC H.N. SA, contractul de vânzare-cumpărare nr.

X/1996, având ca obiect apartamentul situat în București, sector 1, pentru care

a achitat suma de 1.328,65 ROL, din care 296,5 ROL reprezentând avansul, iar suma

de 1.032,15 ROL reprezentând taxe și rate plătite în perioada 23 iulie 1996-18

iulie 2001.

Prin sentința civilă

nr. 549 din 16 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis cererea de revendicare a acestui apartament, promovată de moștenitorii

foștilor proprietari, hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.

1809 din 18 octombrie 2006 a Curții de Apel București.

Reclamanta a susținut

că prin această hotărâre judecătorească titlul său de proprietate a devenit lipsit

de eficiență, astfel încât sunt incidente dispozițiile legale privind restituirea

prețului plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare

desființat, actualizat cu rata inflației.

De asemenea, a arătat

că pentru apartamentul în litigiu a efectuat îmbunătățiri care i-au sporit considerabil

valoarea, acestea reprezentând cheltuieli utile și necesare.

Prin desființarea contractului

de vânzare-cumpărare prin care a devenit proprietara apartamentului în litigiu,

reclamanta susține că i s-a produs o pagubă care naște în sarcina pârâților Consiliul

General al Municipiului București, Municipiul București, Primăria Municipiului București

și Primarul General al Municipiului București obligația de garanție pentru evicțiune,

în condițiile art. 1337-1341 C. civ. A mai susținut reclamanta că a fost de bună-credință

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,

în sensul că nu a cunoscut cauza evicțiunii, titlul său nefiind anulat pentru rea-credință,

ci fiind lipsit de eficiență prin instituția comparării de titluri în cadrul acțiunii

în revendicare.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 48 alin. (1) și (3) și art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001,

dispozițiile H.G. nr. 250/2007 și dispozițiile art. 1337-1344 C. civ.

Pârâții Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor au

formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA pe primul capăt

de cerere, invocând: a) excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor, învederând că legitimare procesuală pasivă nu poate avea,

într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în

speță Municipiul București, prin Primar General, nicidecum Ministerul Economiei

și Finanțelor, pe de o parte, pentru că acesta nu a fost parte contractantă în raportul

juridic dedus judecății, iar, pe de altă parte, întrucât contractul nu a fost desființat

ca urmare a încheierii acestuia cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare; b) excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, învederând

instanței că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu

destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității

deținătoare, în situația de față aceasta din urmă fiind obligată la restituire având

în vedere calitatea sa de parte contractantă.

Pârâta Primăria Municipiului

București a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei capacității de folosință

a Consiliului General al Municipiului București, motivat de faptul că, potrivit

Legii nr. 215/2001, Consiliul General al Municipiului București este doar un organ

deliberativ fără personalitate juridică, singura instituție cu personalitate juridică

fiind Municipiul București, reprezentat de Primarul General, care reprezintă în

justiție direcțiile, inclusiv Consiliul General al Municipiului București.

Chemata în garanție SC

R.V. SA a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că ea reprezintă o unitate

specializată în vânzarea, întreținerea și administrarea locuințelor ce fac parte

din fondul imobiliar de stat, fondul extrabugetar creat fiind pus la dispoziția

Ministerului Economiei și Finanțelor, rațiune pentru care legiuitorul a instituit

legitimarea procesuală pasivă exclusivă a acestuia.

Cererea de asigurare de

dovezi a fost disjunsă, formându-se Dosarul nr. 12406/302/2007, soluționat de Judecătoria

Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin încheierea din Camera de Consiliu

de la 29 ianuarie 2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1287/R din 17

iulie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a respins

recursul exercitat de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Asupra cererilor cu care

a rămas învestită, Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, s-a

pronunțat prin sentința civilă nr. 2002 din 14 martie 2008, conform căreia:

A admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor cu privire

la primul capăt de cerere, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca

fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca rămasă fără

obiect.

A unit cu fondul excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere.

A disjuns cererea de chemare

în judecată, capetele 2 și 3 de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii

îmbunătățirilor, respectiv la plata daunelor interese în baza art. 1337-1344 C.

civ., formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului

București, prin Primar General, Municipiul București, prin Primar General, Primarul

General al Municipiului București, cu formarea unui nou dosar.

Sentința civilă nr.

2002 din 14 martie 2008 a Judecătoriei sectorului 5 București a rămas irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1514/R din 16 septembrie 2008 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, prin care au fost respinse recursurile promovate de reclamantă

și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În urma disjungerii capetelor

de cerere 2 și 3, s-a format Dosarul nr. 2583/302/2008, în cadrul căruia reclamanta

a depus cerere modificatoare, arătând că înțelege să modifice cadrul procesual privind

capătul 3 de cerere, respectiv cel privitor la obligația de plată a prețului de

piață al apartamentului, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum a fost modificată prin

art. 1 pct. 16-18 din Legea nr. 1/2009.

Astfel, reclamanta a precizat

că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestui pârât la plata sumei de 541.727,84 RON (127.766 euro

la cursul de 4,24 RON/1 euro), reprezentând prețul de piață pentru apartamentul

nr. 2, situat în București, sector 1, compus din 3 camere și dependințe, stabilit

prin expertiză în procedura asigurării de dovezi.

Pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice au depus întâmpinare,

prin care au invocat: excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice, învederând că legitimare procesuală pasivă nu poate avea, într-o

astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speță

Municipiul București, prin Primar General, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice,

întrucât acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății,

iar contractul nu a fost desființat ca urmare a încheierii acestuia cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare; excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, învederând că obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus

imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine,

potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii nr. 10/2001, persoanei

căreia i s-a retrocedat imobilul, în cazul de față fiind vorba despre moștenitorii

foștilor proprietari ai imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 3162 din 08 aprilie 2009, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția

necompetenței sale materiale în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere,

cu consecința declinării competenței de soluționare a celui de-al treilea capăt

de cerere în favoarea Tribunalului București și a disjuns cel de-al doilea capăt

de cerere, sub un număr nou de dosar (3848/302/2009).

Învestit prin declinare,

Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 940 din

29 iunie 2009 s-a dezînvestit în favoarea primei instanțe sesizate și, constatând

ivit conflict negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București

pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă

nr. 19/F din 05

martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența

de soluționare în primă instanță a cauzei privind pe reclamanta C.M. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect plata prețului de piață,

în favoarea Tribunalul București.

După pronunțarea regulatorului

de competență, cauza având ca obiect plata prețului de piață a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22036/3/2009.

Prin sentința civilă

nr. 1204 din 28 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea așa cum a fost modificată, formulată

de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și

l-a obligat pe pârât la plata sumei de 459.222 RON către reclamantă, reprezentând

prețul de piață al imobilului.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că este legal învestit și urmează a se pronunța, potrivit dispozitivului

sentinței civile nr. 3162 din 08 aprilie 2009 a Judecătoriei sector 5 București,

numai cu privire la capătul trei din cererea principală, nu și cu privire la capătul

doi al aceleiași cereri, ce face obiectul altui dosar.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată

în privința acestui capăt de cerere, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, față de modificarea expresă a capătului trei din cererea de chemare

în judecată făcută de reclamantă, inclusiv cu privire la temeiul în drept invocat.

Din chiar cuprinsul acestui text de lege reiese că această normă juridică se referă

la plata sumelor reprezentând

prețul de piață al imobilelor către

chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În acest

caz, plata sumelor se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Cum sumele încasate

din vânzarea apartamentelor s-au constituit în venit extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor, se impunea ca plata prețului actualizat să se facă de către

Ministerul Finanțelor Publice din acest fond.

Tribunalul a apreciat

că nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că în speță nu ar fi îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Astfel, nu este

nevoie de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se statueze buna-credință

a reclamantei, având în vedere că buna-credință se prezumă, potrivit principiului

consacrat de art. 1899 C. civ., așa încât, în lipsa unei hotărâri judecătorești

prin care să se constate că au fost eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, chiriașul cumpărător este socotit a fi de bună-credință,

iar încheierea contractului a fi făcută cu respectarea dispozițiilor legale.

Cât privește susținerea

că nu ar fi fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă,

tribunalul a apreciat că aceasta este lipsită de relevanță, în condițiile în care

reclamanta a pierdut imobilul în urma evicțiunii, situație avută în vedere de dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Față de toate aceste considerente,

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Referitor la fondul cauzei,

instanța a reținut că

,

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat între SC R.V. SA, în calitate

de vânzător-mandatar al Primăriei Municipiului București, ca reprezentant al statului,

și reclamanta C.M., aceasta din urmă a dobândit în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul

situat în București, sector 1, pe care l-a plătit în rate în totalitate, în conformitate

cu dovezile anexate.

Instanța a mai reținut

și că, prin sentința civilă nr. 549 din 16 mai 2001, definitivă și irevocabilă,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamanta din prezenta

cauză a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

moștenitorilor foștilor proprietari, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare

nr. X/1996 a fost desființat. Desființarea în sine nu este consecința anulării contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de cumpărătoare, ci consecința admiterii acțiunii

în revendicare și a lipsirii cumpărătoarei subsecvente de consecințele juridice

ale titlului său de proprietate, considerat nepreferabil titlului înfățișat de moștenitorii

fostului proprietar, ceea ce antrenează principiul repunerii părților în situația

anterioară.

În conformitate cu dispozițiile

art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului

de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare,

iar în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) și (2¹) se face de Ministerul Economiei și Finanțelor.

S-a mai reținut, de asemenea,

că reclamanta în cauză deține în continuare un contract de vânzare-cumpărare încheiat

cu respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995, contractul acesteia nefiind

declarat nul, ceea ce atrage incidența temeiurilor de drept expuse și justifică

acțiunea formulată.

Pe de altă parte, pentru

despăgubirea echitabilă a reclamantei, instanța a avut în vedere evaluarea imobilului

astfel cum a fost realizată prin raportul de expertiză efectuat în cauza având ca

obiect asigurare de dovezi, imobilul fiind evaluat la 459.222 RON.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă

nr. 280/A din 02 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei

și a admis apelul pârâtului, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate,

în sensul respingerii acțiunii modificate, ca neîntemeiată, cu menținerea restului

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea de Apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată

de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, este întemeiată față de susținerile că

prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 1337-1344

C. civ. și că, pentru restituirea prețului de piață sau a valorii de circulație

a bunului, calitate procesuală pasivă are Primăria Municipiului București, în calitatea

sa de vânzător, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Aplicabilitatea dreptului

comun și a dispozițiilor C. civ. a fost statuată cu putere de lucru judecat chiar

în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 2002/2008, devenită irevocabilă ca urmare

a respingerii recursurilor prin decizia civilă nr. 1514/2008, reținându-se că Ministerul

Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, singurul care ar putea răspunde

pentru dezdăunarea reclamantei ca urmare a pierderii dreptului de proprietate prin

fapta unui terț fiind Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător al

imobilului și în temeiul obligației contra evicțiunii.

De asemenea, s-a statuat

cu putere obligatorie că nu este aplicabilă legea specială, Legea nr. 10/2001, ci

dreptul comun, reprezentat de art. 1337-1344 C. civ.

Cererea de modificare

a acțiunii nu a ținut cont de chestiunile de drept dezlegate cu putere obligatorie

prin hotărâri pronunțate chiar în prezenta cauză. Chiar dacă ulterior, Legea

nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, ea nu mai este aplicabilă,

deoarece dreptul aplicabil și cadrul procesual, respectiv pârâții împotriva cărora

se pot îndrepta pretențiile pentru dezdăunare ca urmare a evicțiunii, au fost dezlegate

irevocabil.

În consecință, Curtea

a apreciat că apelul pârâtului este fondat, constatând că potrivit dispozițiilor

art. 1337-1344 C. civ., dator să răspundă pentru evicțiune este Primăria Municipiului

București, în calitate de vânzător.

În ce privește apelul

reclamantei, Curtea a apreciat că acesta se impune a fi respins urmare a admiterii

apelului pârâtului, fără a mai fi necesară cercetarea criticilor vizând suma datorată

cu titlu de despăgubiri pentru imobilul pierdut urmare a evicțiunii, fiind o consecință

a constatării inaplicabilității Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății.

Împotriva deciziei Curții

de Apel a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 1049

din 28 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor

la aceeași instanță, reținând că în mod nelegal instanța de apel a soluționat cauza

pe excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 2002/2008

a Judecătoriei sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă, în ceea ce privește

lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, aplicabilitatea

dreptului comun, respectiv a dispozițiilor C. civ., precum și în ceea ce privește

inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății. Aceasta

deoarece, între cele două litigii nu este îndeplinită condiția identității de obiect

și cauză, acțiunea soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.

2002/2008 având ca obiect restituirea prețului actualizat cu rata inflației și fiind

întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, în forma

anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, pe când prezenta acțiune are

ca obiect restituirea prețului de piață al imobilului și a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 50 alin. (3) și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 1/2009.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a pronunțat decizia civilă nr. 170/A din 02 iulie 2013, dispunând următoarele: admiterea

apelului reclamantei; respingerea, ca nefondat, a apelului pârâtului; schimbarea,

în parte, a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 127.665

euro, echivalentul în RON la data efectuării plății, reprezentând prețul de piață

al imobilului; menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, curtea a avut în vedere că potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

În această situație, calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este dată de lege, care a înțeles

ca în cadrul răspunderii pentru evicțiune, dezdăunarea să se facă de către Ministerul

Finanțelor Publice și nu de către vânzător, respectiv Primăria Municipiului București.

Nici cea de-a doua critică

nu este fondată, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare prin care reclamanta

a dobândit inițial proprietatea imobilului nu a fost desființat și nici constatat

nul, aceasta pierzând proprietatea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare,

ipoteză prevăzută de art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, art. 50¹

din Legea nr. 10/2001 reglementează inclusiv situația în care cumpărătorul pierde

proprietatea bunului urmare a unei acțiuni în revendicare, nu numai a acțiunilor

în constatarea nulității actelor de vânzare-cumpărare, interpretare unanim acceptată

în practica judecătorească.

Nici ultima critică din

apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice nu este fondată, având în vedere

că în urma probatoriului administrat în apel a rezultat fără echivoc că, deși imobilul

există fizic în momentul de față, acesta a suferit foarte multe modificări structurale

în interior, fiind practic recompartimentat și orice fel de îmbunătățire efectuată

de către reclamantă nu a mai putut fi constatată de către expert.

Această situație de fapt

rezultă cu claritate și din planșele fotografice anexate rapoartelor de expertiză,

precum și din răspunsul la obiecțiuni ale expertului.

Referitor la apelul reclamantei,

curtea a apreciat că este întemeiat având în vedere, pe de o parte, considerentele

care sunt comune motivului de apel dezlegat anterior și formulat de către Ministerul

Finanțelor Publice, precum și următoarelor considerente, care, de asemenea, sunt

comune și Ministerului Finanțelor Publice.

Reclamanta a pierdut proprietatea

imobilului prin sentința civilă nr. 549 din 16 mai 2001 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.

1809 din 18 octombrie 2006, fiind evacuată și pierzând astfel și posesia asupra

imobilului prin sentința civilă nr. 8436 din 29 mai 2007 a Judecătoriei sectorului

1 București.

Pentru a se constata starea

imobilului la momentul la care reclamanta a pierdut posesia și valoarea imobilului

în starea în care acesta se afla la momentul evacuării reclamantei, aceasta a formulat

o cerere de asigurare de dovezi pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului.

Cererea de asigurare de

dovezi a fost admisă, constatându-se efectuat raportul de expertiză tehnică judiciară

întocmit de către expertul în construcții A.N., fiind și omologat de instanță prin

încheierea ședinței camerei de consiliu din 29 ianuarie 2008.

Prin această expertiză

s-a putut constata în mod direct de către expert atât starea fizică a imobilului

la data de 04 ianuarie 2008, precum și lucrările de îmbunătățire efectuate de către

reclamantă, valoarea de circulație a imobilului reflectând toate aceste elemente.

În consecință, valoarea

de circulație avută în vedere de instanță va fi cea stabilită prin încheierea de

asigurare de dovezi, respectiv 127.665 euro, întrucât astfel cum s-a dovedit, la

momentul actual imobilul nu mai poate fi evaluat decât ipotetic în raport cu starea

de fapt în care se află.

Întrucât probele conservate

prin procedura asigurării dovezilor au aceeași valoare probantă ca și când ele s-ar

fi administrat în cursul judecății, Curtea a avut în vedere valoarea de circulație

stabilită prin raportul de expertiză efectuat de ing. A.N. și datorită împrejurării

că în prezent imobilul nu mai poate fi evaluat în starea lui inițială și astfel

cum acesta arăta când era deținut de către reclamantă.

Această din urmă decizie

a Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, sens în care se reiterează

excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, având în vedere

următoarele considerente:

În primul rând, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor

Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă

și Primăria Municipiului București, este terț față de acesta, având doar calitatea

de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

În speță, sunt întrunite

condițiile garanției pentru evicțiune a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului

București, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având

în vedere că nu există culpa acestei instituții.

Art. 1337 C. civ. reprezintă

o dispoziție de drept comun, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin

care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

Un alt aspect este acela

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile

în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit

de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speță dedusă judecății,

dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există

o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare amintit mai sus, situația rămânând neschimbată și în urma modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.

Având în vedere că nu

există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat de reclamantă

și Primăria Municipiului București, nu poate fi justificată calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

e fondul cauzei, hotărârea

instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor

Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a se avea în vedere dispozițiile

art. 50 alin. (2¹) și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unde se prevăd

expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat

la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

Pentru a fi aplicabile

dispozițiile legale menționate mai sus și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice

să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să

fie întrunite cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte

să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Totodată, dispozițiile

art.

50¹

fac vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile”, însă textul de lege are în vedere existența unei hotărâri

în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea

imobilului. În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus în art. 50¹ condițiile

pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea

prețului la valoarea de piață.

Astfel, nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în faptul că, urmărind

să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este

titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare

a unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe

pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe,

ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără

titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanta nu

a depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului,

echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea

cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă

de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei

legi, și anume validitatea cauzei.

Reaua-credință determină ilicitatea cauzei, or,

prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul

Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, existența

sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu

de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind

să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea

valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.

Preluarea imobilului în

litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995

nu sunt incidente în prezenta cauză și, prin urmare, încheierea contractului de

vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În consecință, având în

vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor

legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, pentru a obține recunoașterea

unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea

prețului de piață al imobilului.

Nici cea de-a

doua condiție prevăzută

imperativ de lege nu este îndeplinită în speță, întrucât deposedarea reclamantei

de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul său de vânzare-cumpărare

nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în mod nelegal instanțele anterioare au admis cererea de chemare în judecată, Ministerul

Finanțelor Publice neputând fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață.

cererea de asigurare de dovezi, care a stabilit o valoare exorbitantă a imobilului,

respectiv suma de 127.665 euro, în mod eronat a fost omologată de către instanță,

având în vedere faptul că în fața instanței de apel în ciclul procesual anterior

a fost efectuată din oficiu expertiză tehnică judiciară, care a stabilit că valoarea

de piață a imobilului la data formulării pretențiilor este în cuantum de 276.200

RON.

Prin urmare, instanța

era obligată să aibă în vedere această expertiză efectuată în fața instanței de

apel la data de 25 iunie 2012, iar nu cererea de asigurare de dovezi, care a avut

în vedere starea fizică a imobilului la data de 04 ianuarie 2008, când piața imobiliară

se afla într-o continuă explozie a prețurilor.

Prin omologarea cererii

de asigurare de dovezi, instanța de apel a încălcat principiul

non reformatio in pejus.

D

in moment

ce instanța a omologat cererea de asigurare de dovezi, care a stabilit o valoare

de piață a imobilului de 127.665 euro, cu mult mai mare decât cea stabilită prin

raportul de expertiză tehnică efectuat în fata instanței de apel, respectiv 276.200

RON, rezultă că pârâtului i-a fost agravată situația în propria cale de atac, fiind

obligat la plata unei sume mult mai mari decât cea stabilită prin sentința apelată.

Valoarea stabilită prin

cererea de asigurare de dovezi nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Astfel, în cadrul metodelor

de evaluare nu este menționată nici o corecție legată de blocajul actual al pieței

imobiliare. Suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză,

reclamanta achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul

pieții, cu cel puțin 30% din valoarea reală.

Evaluatorul nu a introdus

în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere

și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată de recurent

la - 30%.

Prin urmare, în speță

operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în

2013 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare,

valoare care

depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la

ora actuală.

Astfel, obligația de garanție

pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului,

cu atât mai mult în situația

imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor

privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului

de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- stabilirea valorii de

piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare;

- stabilirea valorii de

piață la momentul evicțiunii;

- diferența între valoarea

de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și

valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind

sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru

evicțiune.

Având în vedere că prețul

plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul

plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai

sus.

În caz contrar, ar fi

lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea

având în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii

de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea

reală a imobilului din acel moment, pentru a se putea determina cuantumul real al

sporului de valoare, acesta din urmă în niciun caz neputând fi stabilit la prețul

efectiv plătit de chiriașul cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește

imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată,

pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării

și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.

10/2001.

Așadar, pe criterii de

simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate

funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii

de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării

drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceștia

ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea,

în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii

nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu

acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea

valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite

s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți

și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală

de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează

pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului

dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport

de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care din

acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui

imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu,

în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației

de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Prin urmare, această cauză

se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea

nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă

situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea

cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată

suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c.

Bulgariei) ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins

(Tudor Tudor c. României).

Recurentul a redat, în

continuare, cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, concluzionând în sensul că indemnizarea

cumpărătorilor la valoarea de piață actuală a imobilelor constituie, în mod vădit,

o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor

în fața legii, deoarece prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii

nr. 112/1995 este mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării

legii, precum și în perioada cumpărării lor de către chiriași, începând cu anul

1996.

Astfel, situația cumpărătorilor

în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără

un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

Pentru toate aceste motive,

recurentul a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare,

în vederea stabilirii valorii de piață a imobilului, deoarece imobilul a fost supraevaluat.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului,

instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză.

Astfel, conform art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile) și alin. (2¹) (prețul de piață al imobilelor privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar,

ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului

pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și,

implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.

Obligația de plată a prețului

de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât

nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi

revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile

contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii

nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează

nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție.

Nici principiul relativității

efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, din moment ce nu relațiile

contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață.

Cât privește susținerile

recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele

de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), acestea nu pot

fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil

pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu

este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul

comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în

baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin

art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții ale Legii nr.

10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune,

prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând

de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept

„specialia generalibus derogant”.

Or, față de dispozițiile

legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura normei

instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în

mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cererile

de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al

imobilului. Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se

doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar susținerilor recurentului.

În ceea ce privește susținerea

în sensul inexistenței unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta vizează fondul cauzei, iar nu

legitimarea procesuală pasivă, așa încât nu va fi analizată în cadrul acestui motiv

de recurs.

În raport de aceste considerente,

urmează a se constata că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimare

procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat și Curtea de Apel.

obligare a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului,

față de neîntrunirea, în speță, a condițiilor art. 50¹ din Legea nr. 10/2001,

sunt nefondate.

Dispozițiile art. 50¹

din Legea nr. 10/2001 instituie, într-adevăr, două condiții pentru restituirea prețului

de piață al imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și acest contract să fie desființat

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Contrar însă celor afirmate

prin motivele de recurs, ambele condiții sunt îndeplinite în speță.

a) Referitor la prima

condiție, recurentul a susținut că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

de către reclamantă rezidă în reaua sa credință la contractare, decurgând din faptul

că la acel moment nu a depus minime diligențe pentru a cunoaște titlul statului

vânzător.

Reaua-credință a reclamantei

nu a fost însă reținută în hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în revendicare

a foștilor proprietari, care a lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare

al reclamantei, hotărâre în raport de care se verifică aspectele legate de respectarea/nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriașul-cumpărător, la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Astfel, deși în hotărârea

de fond pronunțată în revendicare, respectiv sentința civilă nr. 549 din 16 mai

2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă (Dosar nr. 11231/302/2007 Judecătoria

sector 5 București), s-a reținut reaua-credință a chiriașei-cumpărătoare la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, acest considerent a fost înlăturat prin decizia

din recurs, respectiv decizia civilă nr. 1809 din 18 octombrie 2006 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă (Dosar nr. 12406/302/2007 Tribunal București,

secția a III-a civilă), prin care sentința de fond a rămas irevocabilă. Instanța

de recurs a reținut că buna-credință nu prezintă relevanță în cadrul operațiunii

de comparare a titlurilor de proprietate opuse de părți, prin care se soluționează

acțiunea în revendicare, relevanță prezentând faptul că titlul revendicatorilor

provine de la adevăratul proprietar, ceea ce îl face preferabil titlului pârâtei

cumpărătoare pe Legea nr. 112/1995, care provine de la un non dominus.

Așa fiind, în contextul

neanalizării, prin hotărârea irevocabilă dată în procesul de revendicare, a poziției

subiective a chiriașei cumpărătoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

raportat la dispozițiile art. 1899 C. civ., potrivit cărora buna-credință se prezumă,

urmează a se reține că reclamanta a fost de bună-credință la contractare.

Pe cale de consecință,

argumentul recurentului privind nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, față de reaua-credință a reclamantei,

nu poate fi primit.

În justificarea nerespectării

primei condiții a art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, recurentul a invocat și faptul

că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, situație în

care imobilul nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și, prin urmare, încheierea

contractului s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestei legi.

O asemenea critică a fost

însă formulată direct în recurs, trecând peste apel, omisso medio, ceea ce este

inadmisibil.

Astfel, din verificarea

cererii de apel formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice (Dosar nr. 4613/2/2011

al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie), rezultă că motivul de apel privind neîndeplinirea condiției din

art. 50¹, referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, a fost susținut pe un singur considerent, legat

de poziția subiectivă a reclamantei la încheierea contractului. În acest sens, pârâtul-apelant

a susținut că „nu este îndeplinită prima condiție, pentru că reclamanta nu a depus

o hotărâre în care să se rețină buna-credință a acesteia, ci s-a reținut că este

preferabil titlul unei alte persoane.”

Prin urmare, întrucât

critica legată de relevanța nevalabilității titlului statului înstrăinător asupra

primei condiții din art. 50¹ a fost formulată direct în recurs, omisso medio,

ea nu poate fi analizată de prezenta instanță, fiind inadmisibilă.

b) Referitor la cea de-a

doua condiție, recurentul a susținut că nu este îndeplinită, întrucât deposedarea

reclamantei de imobil s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul

său de vânzare-cumpărare nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă.

Altfel spus, din punctul

de vedere al recurentului, admiterea unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor

cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu semnifică o „desființare” a contractului de

vânzare-cumpărare al acestora, condiție prevăzută de art.

50¹ din Legea

nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii Ministerului Finanțelor Publice la restituirea

prețului de piață al imobilului.

Acest punct de vedere

este greșit, întrucât ignoră sensul real al termenului de „desființare” a contractelor

d