ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1767/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1767/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea

înregistrată la data de 15

octombrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, secția a II-a

civilă, sub nr. 10131/302/2008, reclamantul G.M. a solicitat obligarea

pârâților Statul Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. și Municipiul București,

la restituirea prețului de piața al imobilului situat în București, sector 5.

La data de 24 noiembrie 2008, reclamantul a formulat cerere

completatoare arătând că solicită obligarea pârâților și la plata sporului de

valoare adus imobilului, constând în îmbunătățiri necesare și utile efectuate

la imobil pe toată perioada cât a fost deținut de el.

Prin sentința civilă nr. 2589 din 23 martie 2009 pronunțată de

Judecătoria sector 5 București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare

a cererii formulate de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. și Municipiul București reprezentat prin

Primarul General, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de

pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. în contradictoriu cu SC C. SA, în

favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost astfel înregistrată, la data de 27 mai 2009, pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22622/3/2009.

La termenul din 01 martie 2010 a fost admisă cererea de conexare a Dosarului

nr. 34325/3/2009 pentru considerentele reținute în încheierea de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea având ca obiect prețul de piață, cerere formulată de

reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P.,

M.F.P. și prin D.G.F.P., cu sediul în București și cu chemata în garanție SC C.

SAA fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București prin Primarul General pe capătul de acțiune având ca obiect preț

actualizat și a fost respinsă cererea ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., a M.F.P., a

Municipiului București prin Primarul General având ca obiect contravaloare

îmbunătățiri și respinsă cererea în consecință. A fost respinsă cererea de

chemare în garanție formulată de Municipiul București prin Primarul General. A

fost admisă acțiunea având ca obiect preț actualizat în contradictoriu cu

Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. și obligați pârâții la plata sumei de

21.304,45 lei preț actualizat. A fost respinsă cererea de chemare în garanție

formulată de Statul Român prin M.F.P.

Au fost obligați pârâții la plata sumei de 500 lei - raport expertiză,

cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul G.M. și pârâții

Statul Român prin M.F.P. și M.F.P.

Prin Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012, a fost respins ca

nefondat apelul declarat de pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. A fost

admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleași sentințe, care a

fost desființată în parte, în sensul trimiterii cauzei spre soluționare în

privința cererii referitoare la acordarea îmbunătățirilor aduse imobilului, la

aceeași instanță, Tribunalul București. Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, sub nr. 42657/3/2012.

La termenul din 27 noiembrie 2012, tribunalul a încuviințat proba cu

expertiză contabilă solicitată de reclamant, având ca obiective actualizarea

sumei reprezentând valoarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul din litigiu,

respectiv a sumei de 40.732 lei.

Cadrul procesual a fost stabilit la termenul din 22 ianuarie 2013 față

de conținutul Deciziei civile nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel

București și limitele desființării în parte a sentinței apelate, reținând că

cererea privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului de către

reclamant, se poartă între acesta și pârâții Statul Român prin M.F.P. și

Municipiul București prin Primar General, dispunându-se cuvenitele modificări

în sistemul ecris.

Prin sentința civilă nr. 565 din 19 martie 2013, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a a

dmis acțiunea având ca

obiect pretenții-contravaloare îmbunătățiri, formulată de reclamantul G.M., în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin

Primar General, a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 61.347 lei

reprezentând contravaloare îmbunătățiri și la plata sumei de 4.200 lei cu

titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, prin

cererea completatoare la acțiune, formulată la data de

24 noiembrie 2008, reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata

sporului de valoare adus imobilului apartamentul, situat în București, sector

5, constând în îmbunătățiri necesare și utile efectuate pe toată perioada cât a

fost deținut de acesta, urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra

acestuia prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 1996.

În acest sens, față de solicitarea reclamantului, Judecătoria sector 5

București, anterior declinării competenței prin sentința civilă nr. 2589 din 23

martie 2009, a dispus efectuarea unui raport de expertiză întocmit de expert V.A.,

potrivit căruia, valoarea acestor îmbunătățiri a fost stabilită la suma de

40.732 lei, niciuna din părți neformulând obiecțiuni.

S-a constatat că aceste îmbunătățiri constau în: pardoseli din gresie,

pardoseli din parchet, rașchetare, paluxare, montare uși din lemn, uși

metalice, tâmplărie P.V.C. și geam termopan, ușă termopan balcon, reparat și

consolidat pereți interiori, refăcut instalație electrică, refăcut instalația sanitară,

închidere balcon, jgheaburi și burlane, montat centrală proprie, refacere

pardoseală pivniță.

Având în vedere dispozițiile art. 160 C. proc. civ. și apreciind că nu

există niciun motiv pentru care s-ar impune refacerea acestui raport de

expertiză în ceea ce privește îmbunătățirile constatate și evaluarea acestora, tribunalul

a dispus, la cererea reclamantului, doar actualizarea sumei de 40.732 lei,

actualizare în urma căreia a rezultat suma de 61.347 lei, potrivit raportului

de expertiză efectuat de inginer expert G.I.

Prin urmare, s-a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză,

s-au dovedit îmbunătățirile aduse imobilului

în litigiu de către reclamant, ulterior încheierii contractului de vânzare

cumpărare și deci, anterior constatării nulității absolute a acestui contract,

precum și valoarea actualizată a acestora.

Sub aspectul persoanelor obligate la plata contravalorii acestor

îmbunătățiri, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

situație în care, față de Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții

de Apel București, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Statul

Român prin M.F.P. și Municipiul București prin Primar General.

În acest sens, Curtea de Apel București a reținut, pe de o parte că,

legea (art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială), lasă la

aprecierea reclamantului alegerea între cei doi debitori ai obligației de

despăgubire, fără a impune acestuia să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau

altuia dintre aceștia, reclamantul înțelegând să formuleze acest petit în

contradictoriu cu toți pârâții, iar pe de altă parte, că, schimbarea

legislației într-o modalitate favorabilă pârâților, nu poate avea ca efect

lipsirea reclamantului de posibilitatea de a-și putea valorifica pretențiile în

condițiile în care s-a prevalat de un drept, care la momentul formulării

acțiunii, era prevăzut și ocrotit de lege, mai ales în condițiile în care

dreptul în litigiu nu este imprescriptibil.

În consecință, reținând că în urma soluționării apelului și

respingerii recursului formulat de pârâți, Curtea de Apel București a statuat

în mod irevocabil asupra calității procesual pasive a pârâților Statul Român

prin M.F.P. și Municipiul București prin Primar General, precum și

posibilitatea soluționării cererii în contradictoriu cu ambii pârâți, tribunalul

a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 61.347

lei reprezentând contravaloare îmbunătățiri la imobilul

apartamentul, situat în București, sector 5.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel pârâții Statul

Român prin M.F.P. și Municipiul București prin Primarul General, iar prin Decizia

nr. 287/A din 14 noiembrie 2013 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâți, fiind

obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către

intimatul - reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce

privește apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., cu referire

la critica întemeiată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui

pârât, că aceasta este nefondată.

Astfel, apelantul a susținut că instanța de fond a apreciat în mod

greșit că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă alături

de Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin M.F.P. pe

capătul de cerere privind restituirea îmbunătățirilor, stabilind și în sarcina

acestuia obligația de restituire a acestora, în temeiul dispozițiilor art. 48 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel, verificând considerentele sentinței apelate, a

constatat că, pentru a concluziona asupra calității procesuale pasive a

acestui pârât, instanța de fond s-a raportat la statuarea Curții de

Apel București, secția a III a civilă, din cuprinsul Deciziei civile nr.

584/A din 09 iunie 2011, irevocabilă.

Verificând actele dosarului, instanța de apel a reținut că acest petit

a fost soluționat în fond, în prima instanța, după parcurgerea unui prim ciclu

procesual, care a vizat soluția respingerii cererii cu acest obiect, în temeiul

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin M.F.P. și a pârâtului Municipiul București - prin sentința civilă nr.

1663 din 14 decembrie 2010. Prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că,

potrivit art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă

aparține persoanei îndreptățite la restituire, iar nu acestor

pârâți.

S-a reținut, totodată, că împotriva acestei hotărâri judecătorești, au formulat

apel, atât acest pârât cât și reclamantul, cale de atac soluționată prin Decizia

civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, în sensul

respingerii apelului formulat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. și

admiterii apelului declarat de reclamant, cu consecința desființării parțiale

a sentinței civile nr. 1663 din 14 decembrie 2010 și trimiterii cauzei spre

rejudecarea acestui petit.

Instanța a reținut, din verificarea cererii de apel, la care s-a făcut

anterior referire, formulată de reclamant, că acesta prin criticile formulate,

a contestat, în ceea ce privește acest petit, soluția adoptată de

prima instanță în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a

pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Prin decizia sus menționată, această critică a fost admisă,

reținându-se că

„la momentul sesizării instanței

de către reclamant cu cererea de acordare a îmbunătățirilor pe care le-a

efectuat în imobil, respectiv 24 noiembrie 2008, erau în vigoare prevederile art.

48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială. Potrivit acestui text de

lege, în cazul în care imobilul restituit fostului proprietar, a fost preluat

fără titlu valabil, în favoarea chiriașilor, cumpărători ai aceluiași bun, în

temeiul Legii nr. 112/1995, s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru sporul

de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile, stabilindu-se că, într-o

atare situație, obligația de despăgubire revine statului sau unității

deținătoare”.

Față de statuările instanței de apel referitoare la acest aspect și cum

această decizie a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin

care a fost respins ca nefondat recursul declarat de același pârât, s-a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Așa fiind, câtă vreme, prin decizia sus-menționată, irevocabilă, s-a

rezolvat chestiunea litigioasă referitoare la calitatea procesuală pasivă a

acestui apelant pârât și a normei aplicabile raportului juridic litigios cu care

a fost reînvestită prima instanță, dezlegarea dată acestor probleme de

drept, era obligatorie pentru instanța învestită de rejudecarea cauzei, aceasta

fiind ținută să respecte hotărârea instanței de apel, devenită irevocabilă

și care se bucură de putere de lucru judecat.

Câtă vreme, instanța de fond a respectat prevederile art. 297 alin. (1)

teza finală C. proc. civ., conformându-se statuărilor irevocabile din Decizia

nr. 584/A/2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar în

rejudecare, pârâtul nu a susținut în apărare, alte elemente de fapt care să

conducă la o situație de fapt distinctă de cea avută în vedere la momentul

pronunțării deciziei de desființare, critica este vădit nefondată.

Prin urmare, s-a reținut că în această cale de atac, date fiind

circumstanțele factuale ale cauzei, apelantul pârât nu mai poate repune în

discuție aspectele deja intrate în putere de lucru judecat vizând interpretarea

prevederii înscrise în art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, anterior

modificării acestui text legal prin Legea nr. 1/2009, în ceea ce privește

reținerea calității sale procesuale pasive în cauza de față, apărările

și criticile formulate în apel tinzând la a repune în discuție chiar

legalitatea acestei decizii irevocabile.

Așa fiind, s-a concluzionat că în cauză nu pot fi primite apărările

formulate de acest apelant, în sensul că u

nitatea

deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, este obligată să

plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât acesta este un terț în acest

raport juridic, respectiv că răspunderea instituită de art. 48 din Legea nr. 10/2001

este o răspundere contractuală, care se deosebește de forma specială de

răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din același act

normativ.

Referitor la critica privind obligarea apelantului pârât alături de

pârâtul Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

4.200 lei, instanța de apel a reținut că în cadrul acestei critici singurul

argument invocat de apelantul pârât, în sensul aplicării eronate în cauză a

prevederilor art. 274 C. proc. civ., vizează lipsa relei sale credințe,

apelantul pârât susținând că nu se face vinovat de declanșarea litigiului

și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a reținut incidența în cauză a prevederii înscrise în art.

274 C. proc. civ., arătând că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate

de partea care a câștigat procesul este reprezentat de culpa procesuală, partea

care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii

civile delictuale, câtă vreme între părțile din proces nu exista un temei al

angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul

comun în aceasta materie. Rezultă că cel care a câștigat procesul are dreptul

de a obține de la adversar/adversarii aflați în culpă procesuală, sumele

pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat, în condițiile în care

probează îndeplinirea tuturor cerințelor cumulative necesare declanșării

acestei răspunderi, inclusiv a legăturii de cauzalitate între fapta și

prejudiciu.

Prin urmare, pentru a acorda cheltuielile de judecată este necesar și

suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a

căzut astfel în pretenții, iar în cauză, s-a constatat că această cerință este

îndeplinită, în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de reclamant în rejudecare prin raportare la considerentele

anterior expuse, în analiza primei critici, apelantul căzând în pretenții.

Or, în raport de cele menționate, câtă vreme în cauză s-a constatat că acțiunea

reclamantului, în ceea ce privește acest petit este întemeiată, în raport cu ambii

pârâți chemați în judecată, nu se poate reține greșita apreciere a instanței de

fond din prezenta cauză, în ceea ce privește culpa procesuală a acestui

apelant, ca urmare a formulării unor apărări vădit nefondate, în cadrul litigiului

soluționat în favoarea reclamantului.

Cât privește apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București

prin Primarul General, referitor la critica vizând aplicarea eronată în cauză a

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat,

verificând considerentele sentinței civile apelate, că în ceea ce

privește stabilirea cadrului procesual subiectiv pasiv, s-a reținut incidența

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prima instanța

raportându-se la Decizia civilă nr. 584/A/2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

prin care, în urma admiterii apelului reclamantului, s-a dispus

desființarea parțială a sentinței civile nr. 1663/2010 a Tribunalului

București, cu consecința trimiterii spre rejudecare a capătului de cerere

având ca obiect obligarea pârâților la plata îmbunătățirilor

realizate la imobilul situat în București, sector 5.

Curtea de apel a reținut că, în privința efectelor produse de această

hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea recursului exercitat de

apelantul Statul Român, erau incidente prevederile înscrise în art. 297 alin.

(1)

teza finală C. proc. civ., câtă vreme

măsura desființării parțiale a sentinței apelate s-a dispus în apel, iar nu

în calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, invocarea de către prima instanță a unei norme de

procedură inaplicabile nu este de natură să conducă la nelegalitatea sentinței recurate,

instanța de apel având posibilitatea ca, în măsura în care constată că soluția

adoptată prin sentința apelată este legală și temeinică, să procedeze la

complinirea considerentelor primei instanțe.

Or, în cauză, câtă vreme prin Decizia sus menționată nr. 584A/2011 - Curtea

de Apel București a statuat asupra normei de drept substanțial și

procedural incidentă în cauză, asupra conflictului de legi în timp, survenit ca

efect al modificării art. 48 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și a

modului în care art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

formulării acțiunii introductive, se impunea a fi interpretat, reținând

că, atât pârâtul Statul Român cât și pârâtul Municipiul București,

justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, ca efect al opțiunii

reclamantului de a-și îndrepta pretențiile cu acest titlu împotriva ambilor,

această hotărâre judecătorească se impunea cu putere de lucru judecat instanței

de rejudecare, care avea obligația de a respecta întocmai aceste statuări,

conform art. 297 alin. (1)

teza finală C.

proc. civ.

Susținerea apelantului - pârât, în sensul că este eronată

stabilirea cadrului procesual subiectiv la termenul din 22 ianuarie 2013, față

de conținutul Deciziei civile nr. 584 din 09 iunie 2011 și limitele

desființării în parte a sentinței apelate, câtă vreme aceasta este fundamentată

pe propria sa interpretare a art.  48 din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare la data formulării acțiunii introductive, contrară deciziei de

desființare, nu poate fi primită, acesta nemaiavând posibilitatea de a repune

în discuție în prezentul cadru procesual această statuare a instanței

de apel în ciclul procesual anterior, intrată în putere de lucru judecat.

Contrar susținerilor din apel, curtea a apreciat că, în aplicarea art. 297

alin. (1) teza finală C. proc. civ., instanța de fond a realizat o corectă

interpretare și aplicare în cauză a art. 48 din Legea nr. 10/2001 forma în

vigoare la data introducerii acțiunii reclamantului.

Astfel, stabilindu-se îndreptățirea reclamantului de a se îndrepta

împotriva ambilor pârâți, în cauză, respectiv posibilitatea desocotirii

acestora numai pe calea unei cereri de chemare în garanție, s-a apreciat că nu

se poate reține ca fiind temeinică susținerea apelantului pârât în sensul că

textul de lege stabilește o anumită ordine în ceea ce privește

obligația de plată (mai întâi statul, apoi unitatea administrativ

teritorială), respectiv că obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului trebuie să fie stabilită doar în sarcina Statului Român prin M.F.P.

și nu în sarcina ambilor pârâți concomitent, acesta tinzând, în realitate, la a

da o altă interpretare normei de drept incidente, contrare celei deja realizate

în primul ciclu procesual, ceea ce este inadmisibil.

Cu referire la cea de-a doua critică formulată, vizând cuantumul nejustificat

de mare al cheltuielilor de judecată, respectiv la greșita aplicare în cauză

a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că,

deși apelantul se raportează la întreaga sumă stabilită în sarcina sa și a

apelantului pârât Statul Român, cu titlul de cheltuieli de judecată, parte din

suma stabilită cu acest titlu reprezintă onorariul achitat de reclamant pentru

administrarea probei cu expertiză tehnică.

Or, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată

nu poate micșora sumele reprezentând onorariu de expertiză, ci exclusiv

onorariul de avocat.

De asemenea, curtea de apel a avut în vedere că p

revederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu obligă

instanța la a proceda la reducerea onorariului de avocat, ci lasă la aprecierea

acesteia această posibilitate, care însă trebuie circumstanțiată în raport de

criteriile enumerate în textul de lege anterior menționat, normă care

reprezintă în fapt o sancțiune a nerespectării principiului exercitării

drepturilor procesuale cu bună credință de către părțile din proces.

Plecând de la premisa că prin dispoziția înscrisă în art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să asigure proporționalitatea între

valoarea onorariului cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea

limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația

avocațială și onorariul solicitat, această normă având menirea să împiedice

abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa

firească - aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență

judiciară calificată pe parcursul procesului - curtea de apel a apreciat că, în

raport de datele concrete ale pricinii, critica din apel cu acest obiect, este

nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal,

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P.

București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat

decizia instanței de apel, arătând că în mod greșit instanța a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, reiterată și în recurs.

Astfel, a considerat că deposedarea reclamantului

intimat de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv

Primăria municipiului București, prin mandatar SC C. SA, pentru pretențiile privind

plata îmbunătățirilor aduse apartamentului.

Recurentul a susținut că nu poate fi antrenată

răspunderea Statului Român, prin M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune

nu există culpa sa.

Raportându-se la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001,

recurentul - pârât arată că, potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001

unde erau instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, în

cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil,

obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație

de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revenea statului sau unității

deținătoare.

Or, în acest caz unitatea deținătoare, respectiv

Primăria municipiului București este obligată să plătească îmbunătățirile aduse

imobilului întrucât ea a fost parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, și nu Statul Român, prin M.F.P. care este un terț în acest

raport juridic.

Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, titularul

obligației de despăgubire este cel care a avut dreptul de administrare efectivă

a imobilului sau cel care l-a înstrăinat.

Din acest punct de vedere, forma de răspundere

instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală și se

deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită prin art.

50 din același act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând

contravaloarea îmbunătățirilor să fie suportată de către M.F.P. ca reprezentând

al statului, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în același text de

lege și nu într-unul diferit.

Mai mult, este firesc ca în speță, contravaloarea

îmbunătățirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare și nu de către un

terț care nu are nicio legătură cu părțile raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, numai Municipiul București,prin primarul

general, în calitate de vânzător, adică unitate deținătoare, poate fi obligat

să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este

prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001.

A mai arătat recurentul că, potrivit modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, alin. (2) din art. 48 instituie

în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui

contravaloarea îmbunătățirilor.

Prin urmare, numai persoana îndreptățită, în calitate

de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare

poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și

utile.

Recurentul a criticat decizia din apel și în ceea ce

privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată reținută în sarcina sa,

susținând că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat

de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural

prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de

procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal,

este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 5 iunie 2014

instanța a invocat, din oficiu,

excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor

formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C.

proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul

dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin.

(2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea

motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de

art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat

hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.

Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate

examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă

încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, nu numai că recurentul

Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P.

București

nu s-a conformat exigențelor art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând, decât formal,

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care

și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi

încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă

judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în

apel, care face obiectul recursului și nici nu se arată în ce constă

nelegalitatea și indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de

lege încălcate sau aplicate greșit, prin raportare la soluția pronunțată în

apel și la argumentele folosite de instanță, în fundamentarea acesteia.

Recurentul reiterează practic motivele formulate prin

cererea de apel, ignorând faptul că instanța de apel a analizat criticile acestuia

ce vizau aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001,

prin raportare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza

finală C. proc. civ., reținându-se că nu se pot repune în discuție aspectele

deja intrate în puterea de lucru judecat.

Și în ceea ce privește criticile vizând obligarea la

plata cheltuielilor de judecată, se constată că sunt reluate din motivele de

apel, fără ca recurentul să se raporteze la considerentele deciziei atacate.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele

instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în

recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are

loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către

recurent constă, practic, în reiterarea motivelor de apel, făcând abstracție de

argumentele prezentate de instanța de apel în considerentele deciziei atacate,

fiind astfel imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs.

Or, condiția legală a dezvoltării

motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și

încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., se va constata nul

recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P.

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 287/A

din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.