ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1767/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, secția a II-a civilă, sub nr. 10131/302/2008, reclamantul G.M. a solicitat obligarea pârâților Statul Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. și Municipiul București, la restituirea prețului de piața al imobilului situat în București, sector 5. La data de 24 noiembrie 2008, reclamantul a formulat cerere completatoare arătând că solicită obligarea pârâților și la plata sporului de valoare adus imobilului, constând în îmbunătățiri necesare și utile efectuate la imobil pe toată perioada cât a fost deținut de el.

Prin sentința civilă nr. 2589 din 23 martie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 5 București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin M.F.P., M.F.P. și Municipiul București reprezentat prin Primarul General, precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. în contradictoriu cu SC C. SA, în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost astfel înregistrată, la data de 27 mai 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22622/3/2009.

La termenul din 01 martie 2010 a fost admisă cererea de conexare a Dosarului nr. 34325/3/2009 pentru considerentele reținute în încheierea de la acea dată. Prin sentința civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect prețul de piață, cerere formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P., M.F.P. și prin D.G.F.P., cu sediul în București și cu chemata în garanție SC C. SAA fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General pe capătul de acțiune având ca obiect preț actualizat și a fost respinsă cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., a M.F.P., a Municipiului București prin Primarul General având ca obiect contravaloare îmbunătățiri și respinsă cererea în consecință. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București prin Primarul General. A fost admisă acțiunea având ca obiect preț actualizat în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. și obligați pârâții la plata sumei de 21.304,45 lei preț actualizat. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin M.F.P. Au fost obligați pârâții la plata sumei de 500 lei - raport expertiză, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul G.M. și pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. Prin Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.F.P. A fost admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleași sentințe, care a fost desființată în parte, în sensul trimiterii cauzei spre soluționare în privința cererii referitoare la acordarea îmbunătățirilor aduse imobilului, la aceeași instanță, Tribunalul București.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 42657/3/2012. La termenul din 27 noiembrie 2012, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamant, având ca obiective actualizarea sumei reprezentând valoarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul din litigiu, respectiv a sumei de 40.732 lei. Cadrul procesual a fost stabilit la termenul din 22 ianuarie 2013 față de conținutul Deciziei civile nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București și limitele desființării în parte a sentinței apelate, reținând că cererea privind plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului de către reclamant, se poartă între acesta și pârâții Statul Român prin M.F.P.

și Municipiul București prin Primar General, dispunându-se cuvenitele modificări în sistemul ecris. Prin sentința civilă nr. 565 din 19 martie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a a dmis acțiunea având ca obiect pretenții-contravaloare îmbunătățiri, formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin Primar General, a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 61.347 lei reprezentând contravaloare îmbunătățiri și la plata sumei de 4.200 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea completatoare la acțiune, formulată la data de 24 noiembrie 2008, reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata sporului de valoare adus imobilului apartamentul, situat în București, sector 5, constând în îmbunătățiri necesare și utile efectuate pe toată perioada cât a fost deținut de acesta, urmare a dobândirii dreptului de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 1996. În acest sens, față de solicitarea reclamantului, Judecătoria sector 5 București, anterior declinării competenței prin sentința civilă nr. 2589 din 23 martie 2009, a dispus efectuarea unui raport de expertiză întocmit de expert V.A., potrivit căruia, valoarea acestor îmbunătățiri a fost stabilită la suma de 40.732 lei, niciuna din părți neformulând obiecțiuni.

S-a constatat că aceste îmbunătățiri constau în: pardoseli din gresie, pardoseli din parchet, rașchetare, paluxare, montare uși din lemn, uși metalice, tâmplărie P.V.C. și geam termopan, ușă termopan balcon, reparat și consolidat pereți interiori, refăcut instalație electrică, refăcut instalația sanitară, închidere balcon, jgheaburi și burlane, montat centrală proprie, refacere pardoseală pivniță. Având în vedere dispozițiile art. 160 C. proc. civ. și apreciind că nu există niciun motiv pentru care s-ar impune refacerea acestui raport de expertiză în ceea ce privește îmbunătățirile constatate și evaluarea acestora, tribunalul a dispus, la cererea reclamantului, doar actualizarea sumei de 40.732 lei, actualizare în urma căreia a rezultat suma de 61.347 lei, potrivit raportului de expertiză efectuat de inginer expert G.I.

Prin urmare, s-a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, s-au dovedit îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu de către reclamant, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare și deci, anterior constatării nulității absolute a acestui contract, precum și valoarea actualizată a acestora. Sub aspectul persoanelor obligate la plata contravalorii acestor îmbunătățiri, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., situație în care, față de Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâților Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin Primar General.

În acest sens, Curtea de Apel București a reținut, pe de o parte că, legea (art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială), lasă la aprecierea reclamantului alegerea între cei doi debitori ai obligației de despăgubire, fără a impune acestuia să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau altuia dintre aceștia, reclamantul înțelegând să formuleze acest petit în contradictoriu cu toți pârâții, iar pe de altă parte, că, schimbarea legislației într-o modalitate favorabilă pârâților, nu poate avea ca efect lipsirea reclamantului de posibilitatea de a-și putea valorifica pretențiile în condițiile în care s-a prevalat de un drept, care la momentul formulării acțiunii, era prevăzut și ocrotit de lege, mai ales în condițiile în care dreptul în litigiu nu este imprescriptibil.

În consecință, reținând că în urma soluționării apelului și respingerii recursului formulat de pârâți, Curtea de Apel București a statuat în mod irevocabil asupra calității procesual pasive a pârâților Statul Român prin M.F.P. și Municipiul București prin Primar General, precum și posibilitatea soluționării cererii în contradictoriu cu ambii pârâți, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 61.347 lei reprezentând contravaloare îmbunătățiri la imobilul apartamentul, situat în București, sector 5. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel pârâții Statul Român prin M.F.P.

și Municipiul București prin Primarul General, iar prin Decizia nr. 287/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâți, fiind obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei către intimatul - reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul formulat de pârâtul Statul Român prin M.F.P., cu referire la critica întemeiată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, că aceasta este nefondată. Astfel, apelantul a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că în cauza dedusă judecații are calitate procesuală pasivă alături de Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin M.F.P.

pe capătul de cerere privind restituirea îmbunătățirilor, stabilind și în sarcina acestuia obligația de restituire a acestora, în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Curtea de apel, verificând considerentele sentinței apelate, a constatat că, pentru a concluziona asupra calității procesuale pasive a acestui pârât, instanța de fond s-a raportat la statuarea Curții de Apel București, secția a III a civilă, din cuprinsul Deciziei civile nr. 584/A din 09 iunie 2011, irevocabilă. Verificând actele dosarului, instanța de apel a reținut că acest petit a fost soluționat în fond, în prima instanța, după parcurgerea unui prim ciclu procesual, care a vizat soluția respingerii cererii cu acest obiect, în temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P.

și a pârâtului Municipiul București - prin sentința civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010. Prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că, potrivit art. 48 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei îndreptățite la restituire, iar nu acestor pârâți. S-a reținut, totodată, că împotriva acestei hotărâri judecătorești, au formulat apel, atât acest pârât cât și reclamantul, cale de atac soluționată prin Decizia civilă nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curții de Apel București, în sensul respingerii apelului formulat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. și admiterii apelului declarat de reclamant, cu consecința desființării parțiale a sentinței civile nr. 1663 din 14 decembrie 2010 și trimiterii cauzei spre rejudecarea acestui petit.

Instanța a reținut, din verificarea cererii de apel, la care s-a făcut anterior referire, formulată de reclamant, că acesta prin criticile formulate, a contestat, în ceea ce privește acest petit, soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin M.F.P. Prin decizia sus menționată, această critică a fost admisă, reținându-se că „la momentul sesizării instanței de către reclamant cu cererea de acordare a îmbunătățirilor pe care le-a efectuat în imobil, respectiv 24 noiembrie 2008, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială.

Potrivit acestui text de lege, în cazul în care imobilul restituit fostului proprietar, a fost preluat fără titlu valabil, în favoarea chiriașilor, cumpărători ai aceluiași bun, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile, stabilindu-se că, într-o atare situație, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare”. Față de statuările instanței de apel referitoare la acest aspect și cum această decizie a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3840 din 29 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de același pârât, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Așa fiind, câtă vreme, prin decizia sus-menționată, irevocabilă, s-a rezolvat chestiunea litigioasă referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestui apelant pârât și a normei aplicabile raportului juridic litigios cu care a fost reînvestită prima instanță, dezlegarea dată acestor probleme de drept, era obligatorie pentru instanța învestită de rejudecarea cauzei, aceasta fiind ținută să respecte hotărârea instanței de apel, devenită irevocabilă și care se bucură de putere de lucru judecat. Câtă vreme, instanța de fond a respectat prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., conformându-se statuărilor irevocabile din Decizia nr. 584/A/2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar în rejudecare, pârâtul nu a susținut în apărare, alte elemente de fapt care să conducă la o situație de fapt distinctă de cea avută în vedere la momentul pronunțării deciziei de desființare, critica este vădit nefondată. Prin urmare, s-a reținut că în această cale de atac, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, apelantul pârât nu mai poate repune în discuție aspectele deja intrate în putere de lucru judecat vizând interpretarea prevederii înscrise în art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, anterior modificării acestui text legal prin Legea nr. 1/2009, în ceea ce privește reținerea calității sale procesuale pasive în cauza de față, apărările și criticile formulate în apel tinzând la a repune în discuție chiar legalitatea acestei decizii irevocabile.

Așa fiind, s-a concluzionat că în cauză nu pot fi primite apărările formulate de acest apelant, în sensul că u nitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului București, este obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât acesta este un terț în acest raport juridic, respectiv că răspunderea instituită de art. 48 din Legea nr. 10/2001 este o răspundere contractuală, care se deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din același act normativ. Referitor la critica privind obligarea apelantului pârât alături de pârâtul Municipiul București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.200 lei, instanța de apel a reținut că în cadrul acestei critici singurul argument invocat de apelantul pârât, în sensul aplicării eronate în cauză a prevederilor art. 274 C. proc.

civ., vizează lipsa relei sale credințe, apelantul pârât susținând că nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de apel a reținut incidența în cauză a prevederii înscrise în art. 274 C. proc. civ., arătând că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părțile din proces nu exista un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie.

Rezultă că cel care a câștigat procesul are dreptul de a obține de la adversar/adversarii aflați în culpă procesuală, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat, în condițiile în care probează îndeplinirea tuturor cerințelor cumulative necesare declanșării acestei răspunderi, inclusiv a legăturii de cauzalitate între fapta și prejudiciu. Prin urmare, pentru a acorda cheltuielile de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții, iar în cauză, s-a constatat că această cerință este îndeplinită, în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant în rejudecare prin raportare la considerentele anterior expuse, în analiza primei critici, apelantul căzând în pretenții.

Or, în raport de cele menționate, câtă vreme în cauză s-a constatat că acțiunea reclamantului, în ceea ce privește acest petit este întemeiată, în raport cu ambii pârâți chemați în judecată, nu se poate reține greșita apreciere a instanței de fond din prezenta cauză, în ceea ce privește culpa procesuală a acestui apelant, ca urmare a formulării unor apărări vădit nefondate, în cadrul litigiului soluționat în favoarea reclamantului. Cât privește apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General, referitor la critica vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a constatat, verificând considerentele sentinței civile apelate, că în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual subiectiv pasiv, s-a reținut incidența prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., prima instanța raportându-se la Decizia civilă nr. 584/A/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care, în urma admiterii apelului reclamantului, s-a dispus desființarea parțială a sentinței civile nr. 1663/2010 a Tribunalului București, cu consecința trimiterii spre rejudecare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata îmbunătățirilor realizate la imobilul situat în București, sector 5. Curtea de apel a reținut că, în privința efectelor produse de această hotărâre devenită irevocabilă prin respingerea recursului exercitat de apelantul Statul Român, erau incidente prevederile înscrise în art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., câtă vreme măsura desființării parțiale a sentinței apelate s-a dispus în apel, iar nu în calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, invocarea de către prima instanță a unei norme de procedură inaplicabile nu este de natură să conducă la nelegalitatea sentinței recurate, instanța de apel având posibilitatea ca, în măsura în care constată că soluția adoptată prin sentința apelată este legală și temeinică, să procedeze la complinirea considerentelor primei instanțe.

Or, în cauză, câtă vreme prin Decizia sus menționată nr. 584A/2011 - Curtea de Apel București a statuat asupra normei de drept substanțial și procedural incidentă în cauză, asupra conflictului de legi în timp, survenit ca efect al modificării art. 48 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 și a modului în care art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii introductive, se impunea a fi interpretat, reținând că, atât pârâtul Statul Român cât și pârâtul Municipiul București, justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, ca efect al opțiunii reclamantului de a-și îndrepta pretențiile cu acest titlu împotriva ambilor, această hotărâre judecătorească se impunea cu putere de lucru judecat instanței de rejudecare, care avea obligația de a respecta întocmai aceste statuări, conform art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. Susținerea apelantului - pârât, în sensul că este eronată stabilirea cadrului procesual subiectiv la termenul din 22 ianuarie 2013, față de conținutul Deciziei civile nr. 584 din 09 iunie 2011 și limitele desființării în parte a sentinței apelate, câtă vreme aceasta este fundamentată pe propria sa interpretare a art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii introductive, contrară deciziei de desființare, nu poate fi primită, acesta nemaiavând posibilitatea de a repune în discuție în prezentul cadru procesual această statuare a instanței de apel în ciclul procesual anterior, intrată în putere de lucru judecat. Contrar susținerilor din apel, curtea a apreciat că, în aplicarea art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., instanța de fond a realizat o corectă interpretare și aplicare în cauză a art. 48 din Legea nr. 10/2001 forma în vigoare la data introducerii acțiunii reclamantului. Astfel, stabilindu-se îndreptățirea reclamantului de a se îndrepta împotriva ambilor pârâți, în cauză, respectiv posibilitatea desocotirii acestora numai pe calea unei cereri de chemare în garanție, s-a apreciat că nu se poate reține ca fiind temeinică susținerea apelantului pârât în sensul că textul de lege stabilește o anumită ordine în ceea ce privește obligația de plată (mai întâi statul, apoi unitatea administrativ teritorială), respectiv că obligația de plată a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului trebuie să fie stabilită doar în sarcina Statului Român prin M.F.P.

și nu în sarcina ambilor pârâți concomitent, acesta tinzând, în realitate, la a da o altă interpretare normei de drept incidente, contrare celei deja realizate în primul ciclu procesual, ceea ce este inadmisibil. Cu referire la cea de-a doua critică formulată, vizând cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată, respectiv la greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, deși apelantul se raportează la întreaga sumă stabilită în sarcina sa și a apelantului pârât Statul Român, cu titlul de cheltuieli de judecată, parte din suma stabilită cu acest titlu reprezintă onorariul achitat de reclamant pentru administrarea probei cu expertiză tehnică.

Or, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de judecată nu poate micșora sumele reprezentând onorariu de expertiză, ci exclusiv onorariul de avocat. De asemenea, curtea de apel a avut în vedere că p revederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu obligă instanța la a proceda la reducerea onorariului de avocat, ci lasă la aprecierea acesteia această posibilitate, care însă trebuie circumstanțiată în raport de criteriile enumerate în textul de lege anterior menționat, normă care reprezintă în fapt o sancțiune a nerespectării principiului exercitării drepturilor procesuale cu bună credință de către părțile din proces. Plecând de la premisa că prin dispoziția înscrisă în art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., legiuitorul a urmărit să asigure proporționalitatea între valoarea onorariului cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat, această normă având menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească - aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului - curtea de apel a apreciat că, în raport de datele concrete ale pricinii, critica din apel cu acest obiect, este nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P.

București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel, arătând că în mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, reiterată și în recurs. Astfel, a considerat că deposedarea reclamantului intimat de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului București, prin mandatar SC C. SA, pentru pretențiile privind plata îmbunătățirilor aduse apartamentului.

Recurentul a susținut că nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român, prin M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa sa. Raportându-se la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, recurentul - pârât arată că, potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 unde erau instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revenea statului sau unității deținătoare. Or, în acest caz unitatea deținătoare, respectiv Primăria municipiului București este obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului întrucât ea a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și nu Statul Român, prin M.F.P.

care este un terț în acest raport juridic. Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, titularul obligației de despăgubire este cel care a avut dreptul de administrare efectivă a imobilului sau cel care l-a înstrăinat. Din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală și se deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită prin art. 50 din același act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor să fie suportată de către M.F.P. ca reprezentând al statului, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în același text de lege și nu într-unul diferit. Mai mult, este firesc ca în speță, contravaloarea îmbunătățirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare și nu de către un terț care nu are nicio legătură cu părțile raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, numai Municipiul București,prin primarul general, în calitate de vânzător, adică unitate deținătoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001. A mai arătat recurentul că, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor. Prin urmare, numai persoana îndreptățită, în calitate de proprietară a imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare poate fi obligată să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile.

Recurentul a criticat decizia din apel și în ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată reținută în sarcina sa, susținând că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 5 iunie 2014 instanța a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat. Față de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ. Or, în speță, nu numai că recurentul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., neindicând, decât formal, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecății, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunțate în apel, care face obiectul recursului și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea și indicarea temeiului de drept, respectiv care sunt textele de lege încălcate sau aplicate greșit, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță, în fundamentarea acesteia.

Recurentul reiterează practic motivele formulate prin cererea de apel, ignorând faptul că instanța de apel a analizat criticile acestuia ce vizau aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., reținându-se că nu se pot repune în discuție aspectele deja intrate în puterea de lucru judecat. Și în ceea ce privește criticile vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată, se constată că sunt reluate din motivele de apel, fără ca recurentul să se raporteze la considerentele deciziei atacate. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, în reiterarea motivelor de apel, făcând abstracție de argumentele prezentate de instanța de apel în considerentele deciziei atacate, fiind astfel imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Față de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 287/A din 14 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.