ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 6 octombrie 2008, sub nr.

37022/3/208, reclamantul E.T.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se dispună, în principal, obligarea pârâtelor la plata sumei

estimate provizoriu la 130.000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 1 situat în București,

sector 1, la data pronunțării hotărârii în prezenta cauza, iar în subsidiar

obligarea pârâților să îi restituie prețul plătit pentru cumpărarea

apartamentului, actualizat cu rata inflației până la data efectuării plații

efective; obligarea pârâților la plata sporului de valoare adus prin

îmbunătățirile necesare și utile efectuate de reclamant după cumpărarea

apartamentului, evaluat provizoriu la suma de 20.000 RON; obligarea pârâților

la plata sumei estimate provizoriu la 100.000 euro cu titlu de daune interese,

reprezentând diferența între valoarea de circulație a imobilului și sumele

acordate pe capetele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, respectiv

prețul de cumpărare actualizat și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului

actualizată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1352 din 23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 37022/3/2008 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General,

Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul E.T.A., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria

Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor

necesare și utile; a fost respins capătul de cerere având ca obiect plata

îmbunătățirilor necesare și utile formulat de reclamant în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepția prescripției

dreptului la acțiune; au fost respinse capetele de cerere privind plata valorii

de circulație a imobilului și restituirea prețului actualizat al imobilului, ca

fiind prescrise; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva chematului în

garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind lipsită de obiect; a fost

respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, ca fiind lipsită

de obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 555A din 28 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

apelantul-reclamant E.T.A. împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 23 noiembrie

2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Prin Decizia civilă

nr. 5216 din 16 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de

recurentul-reclamant E.T.A. împotriva Deciziei civile nr. 555A din 28

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost

modificată decizia, în sensul că a fost admis apelul declarat de reclamant

împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul

respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința

înlăturării dispoziției referitoare la respingerea capetelor de cerere privind

plata valorii de circulație a imobilului și restituirea prețului actualizat și

a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestor capete de cerere la Tribunalul

București, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5

octombrie 2011, sub nr. 37022/3/2008*, și a fost soluționată prin Sentința

civilă nr. 2298 din 21 decembrie 2011, în sensul că a fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamantul E.T.A., a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând prețul plătit

pentru apartamentul nr. 1 situat în București, sector 1, sumă ce va fi

actualizată cu rata inflației la data plății efective, a fost respins atât

capătul de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului, ca

neîntemeiat, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare

din 20 septembrie 1996, Primăria Municipiului București, reprezentată prin

mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător, a transmis reclamantului E.T.A.,

cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

sector 1, compus din verandă, culoar, 2 camere, bucătărie, baie, boxă, în

suprafață utilă de 55,25 mp și 71,10 mp teren situat sub construcție.

Prin Sentința civilă

nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 a fost

respinsă excepția lipsei interesului în formularea cererii, a fost admisă

cererea formulată de numitul K.R., în contradictoriu cu reclamantul din

prezenta cauză E.T.A., cu Primăria Municipiului București și cu SC H.N. SA și

s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20

septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA

și E.T.A., privind imobilul din București, sector 1.

Prin Sentința civilă

nr. 1639 din 7 martie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în

Dosarul nr. 12450/2002, a fost respinsă acțiunea formulată de numitul K.R.

împotriva reclamantului din prezenta cauză E.T.A. privind obligarea acestuia

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat

în București, sector 1.

Prin Decizia civilă

nr. 1168A din 5 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 1148/2003, au fost admise apelurile formulate de

reclamantul din prezenta cauză E.T.A. și de SC H.N. SA împotriva Sentinței

civile nr. 333 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 și a fost

schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de

constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie

1996, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. 256472003, a fost admis recursul declarat de

numitul K.R. împotriva Deciziei civile nr. 1168 din 5 iunie 2003 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, și a fost modificată decizia, în sensul că au

fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantul E.T.A., Primăria

Municipiului București și SC H.N. SA împotriva Sentinței civile nr. 333 din 21

ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

A reținut tribunalul

că din economia dispozițiilor art. 50

1

și 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 rezultă că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la

restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce

pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul

la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a dobândit

imobilul situat în București, sector 1, a fost încheiat cu încălcarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect reținut cu putere de lucru judecat în

Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1

București și în Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Puterea de lucru

judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi

judecată în mod definitiv decât o singură dată (aspectul negativ), iar

hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de

o altă hotărâre (aspectul pozitiv). Având în vedere aspectul pozitiv al puterii

de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătorești mai sus

menționate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr.

112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul

situat în București, sector 1, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte

judecăți.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit doar la restituirea

prețului plătit pentru imobil, actualizat, conform art. 50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, iar nu la plata prețului de piață al imobilului, conform

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele reținute

tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând

prețul plătit pentru ap. 1 situat în București, sector 1, sumă ce va fi

actualizată cu rata inflației la data plății efective. Totodată, tribunalul a

respins capătul de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului, ca

neîntemeiat.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA, tribunalul a

constatat că aceasta nu este întemeiată. A reținut că SC H.N. SA a încheiat

Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 cu reclamantul, în calitate de

mandatar al Primăriei Municipiului București. Conform prevederilor art. 41 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unitățile specializate

care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au

obligația de a încasa contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reține

comisionul de 1% potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din lege și de a vira suma

rămasă în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria Statului

din localitatea unde își are sediul vânzătorul sau în contul deschis la

unitățile B. SA, după caz.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că în virtutea prevederilor legale de mai sus, mandatul

conferit SC H.N. SA este unul cu titlu oneros, comisionul de 1% prevăzut de

art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 reprezentând tocmai contravaloarea

remunerației mandatarului pentru serviciul prestat către mandant. În caz de

desființare a actului juridic încheiat de mandatar în numele mandantului,

mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remunerației primite, întrucât

aceasta reprezintă echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru

mandant, neconfundându-se cu prestațiile propriu-zise la care părțile s-au

obligat. Faptul că prin lege s-a prevăzut dreptul unităților specializate, care

evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, cum este

și cazul chematei în garanție, de a încasa un anumit procent din prețul de

vânzare al acestora nu schimbă natura juridică a acestei rețineri, suma de 1%

revenită chematei în garanție reprezentând doar contravaloarea serviciului

prestat de aceasta pentru mandantul Primăria Municipiului București, constând

în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor Legii

nr. 112/1995. Prin urmare, apreciind că nu se poate reține o culpă în sarcina

chematei în garanție în privința îndeplinirii mandatului său, iar aceasta nu

și-a asumat obligația de a garanta validitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în numele mandantului, tribunalul a apreciat că

aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat în

temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 41 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Astfel, tribunalul a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC

H.N. SA.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel atât reclamantul E.T.A., cât și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și

nelegală.

Prin Decizia civilă

nr. 56A din 25 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de apelantul-reclamant E.T.A. și de către apelantul-pârât Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 2298 din 21 decembrie 2011,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr.

37022/3/2008*, în contradictoriu cu intimata chemată în garanție SC H.N. SA.

Examinând sentința

civilă apelată în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că apelurile

sunt nefondate, reținând următoarele considerente:

Instanța de judecată

a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui

imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 al cărui

contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost

desființat printr-o hotărâre irevocabilă, la solicitarea proprietarului

deposedat abuziv de către stat, cu obligarea la restituirea prețului de piață

al imobilului ce a făcut obiectul contractului desființat.

Din probele

administrate rezultă că, prin Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București menținută prin Decizia civilă

nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost constatată irevocabil nulitatea absolută a Contractului

de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996 încheiat între apelantul E.T.A. și

intimata Primăria Municipiului București privind imobilul situat în București,

sector 1.

Potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, "proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.". Astfel,

condiția esențială pentru ca titularul titlului desființat să beneficieze de

însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi

fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea

judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic,

ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de

lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate. Întrucât norma în discuție

nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în

totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de

drept procedural, din conținutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art.

50

1

. Această constatare este confirmată prin interpretarea

sistematică a Legii nr. 10/2001, care reglementează distinct, în art. 50 alin.

(2), ipoteza încheierii contractului cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim juridic al

dezdăunării diferit, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe baza

căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 2295

din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a reținut, pe de o parte, că E.T.A. nu a fost de bună-credință la

cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știa sau trebuia să știe că a

fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi

descoperită cu minime diligențe, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă

parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispozițiile art. 9 din Legea

nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare. Nerespectarea

art. 9 nu a fost constatată, astfel cum s-a reținut în decizia recurată în

cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la

momentul încheierii contractului, corelația cu reaua-credință a părții

contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja

conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante. Chiar

dacă s-ar reține contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din

Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei-credințe, tot nu

se poate ignora constatarea încălcării legii, din perspectiva condiției

esențiale pentru dezdăunare impuse de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001. Pe baza acestor aprecieri, simpla încălcare a dispozițiilor art. 9 din

Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior, conduce la

inaplicabilitatea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Această constatare

fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, s-a apreciat că nu este

necesară analiza incidenței relei-credințe asupra întinderii dezdăunării

cuvenite cumpărătorului. Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de

E.T.A. cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza

prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune

îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat.

În ceea ce privește

apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se reține că în conformitate cu

dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege, în cazul desființării contractului de

vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât

restituirea prețului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea

Legii nr. 112/1995, cât și restituirea valorii de piață a imobilului - în

ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se

realizează "de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare". Se instituie, astfel, ex lege obligația Ministerului

Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală

în care acesta se plasează, așadar, în ceea ce privește atât restituirea valorii

de piață a imobilului, cât și restituirea prețului actualizat. S-a apreciat, pe

acest temei, că în mod corect, instanța de fond a reținut în cauză că

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al

obligației de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica

apelantului cu acest obiect neavând temei.

Curtea de apel a

apreciat ca nefondată și critica apelantului-pârât privind greșita respingere a

cererii de chemare în garanție a SC "H.N." SA, având ca obiect

restituirea comisionului de 1% încasat de această societate, având în vedere

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că

Ministerul Finanțelor Publice trebuie să restituie prețul actualizat, fără a

limita obligația de plată doar la diferența dintre prețul actualizat și

comisionul de 1%, or "ubi lex non distinguit, nec nos distinguire

debemus". Totodată, Curtea reține că încasarea comisionului de 1% de către

chemata în garanție SC "H.N." SA reprezintă remunerarea activității

prestate de către aceasta, în calitate de mandatar al vânzătorului, privind

evaluarea și vânzarea imobilului în litigiu. Nefăcându-se dovada vreunei culpe

a chematei în garanție în executarea mandatului, aceasta nu poate fi obligată

la restituirea comisionului, așa cum în mod judicios a reținut și prima

instanță.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul E.T.A. și pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

recurs, reclamantul a redat motivarea cererii de chemare în judecată, precum și

istoricul litigiului, arătând ulterior că hotărârea atacată este netemeinică și

nelegală, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr.

56A/2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar pe fond, după

rejudecare, solicită admiterea cererii în temeiul art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de

circulație al imobilului situat în București, sector 1.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. susținând că motivarea din considerentele deciziei de apel în

sensul că pentru chiriașii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

pentru faptul că au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.

112/1995, art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 prevede că

aceștia au dreptul la despăgubiri reprezentând prețul reactualizat cu rata

inflației până la data plății efective, motivare care ar fi străină de natura

pricinii întrucât legea, în art. 50

1

și art. 50 alin. (1), (2) și

(3), nu prevede acest lucru.

Argumentează

reclamantul că, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale. Totodată, în

conformitate cu art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, cererile

sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, iar

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea prețului

prevăzut la alin. (1) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Susține că, din analiza dispozițiilor art. 50

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă în mod direct și expres

faptul că pentru chiriașii cumpărători (proprietari) aflați în situația evocată

s-ar acorda despăgubiri constând doar în plata prețului achitat, reactualizat

cu rata inflației. Consideră faptul că nulitatea absolută a unui contract nu

poate fi stabilită decât dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor legale imperative, în caz contrar nu poate fi anulat. Consideră

că, indiferent de cauza de nulitate, toți foștii chiriași care au cumpărat

imobilele și li s-a anulat contractul pentru încălcarea Legii nr. 112/1995 au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor. În aceste situații

juridice culpa exclusivă aparține statului, atât în privința foștilor

proprietari, cât și în privința chiriașilor, cumpărători evinși.

Reclamantul a invocat

nelegalitatea deciziei atacate și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită și încălcarea

dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 atunci când a

reținut că ar avea dreptul numai la prețul plătit, indexat cu rata inflației.

Consideră nelegală decizia instanței de apel prin care s-a reținut că

despăgubirea reprezentând plata prețului reactualizat ar reprezenta efectul

nulității absolute a actului juridic, nefiind avute în vedere dispozițiile

privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prevăzute de art. 1337 C.

civ. Astfel, în mod nelegal instanța de apel, dar și instanța de fond consideră

că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

care prevăd ca despăgubire pentru chiriașului evins prețul de piață al

imobilului, text care nu prevede inaplicabilitatea în cazul relei-credințe a

chiriașului evins.

Reclamantul a invocat

și încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) și art. 261 alin. (1) pct. 8

motivat de faptul că minuta pronunțată nu cuprinde numele judecătorilor care au

semnat minuta astfel încât nu se poate verifica continuitatea completului de

judecată care a pronunțat minuta dacă este unul și același cu cel care a

pronunțat hotărârea instanței de apel.

Finanțelor Publice a invocat în dezvoltarea motivelor de recurs nelegalitatea

hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea instanței

de apel este criticată în privința menținerii obligării Ministerului Finanțelor

Publice la plata prețului plătit actualizat conform Contractului de

vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996 al imobilului situat în

București, sector 1, sens în care a reiterat excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest aspect,

recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia

obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001. Susține că, potrivit principiului relativității

efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante,

neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor

Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria

Municipiului București, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București. Consideră că obligația de restituire a prețului actualizat

nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor

juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic

trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, fapt ce

conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul

actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Apreciază că nici

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală pasivă acestei instituții, atâta timp cât obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Recurenta opinează că nu se poate aprecia în sensul că ex lege s-a stabilit

calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de

acțiuni în justiție, întrucât ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune

de debitor, aspect ce nu poate fi acceptat deoarece novațiunea nu operează fără

consimțământul expres al creditorului și, în plus, aceasta nu se prezumă,

voința de a o realiza trebuind să rezulte evident din act. Legiuitorul a

procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui

debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând

expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Deposedarea reclamantelor de

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei

tulburări de drept prin fapta unui terț, fiind de natură să angajeze

răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului a Primăriei

Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii

prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație, neputând fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice întrucât nu există culpa

acestei instituții.

Argumentează

recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere

dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., în baza cărora obligația de garanție,

pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorului imobilului,

respectiv Primăriei Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC H.N.

SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având

calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul.

Apreciază că nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa instituției. Invocă faptul că SC H.N. SA a

încasat un comision de 1% din prețul achitat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare și consideră că instanța trebuie să dispună ca procentul de

1% prevăzut de dispozițiile normative să fie aplicat la valoarea reactualizată

a imobilului și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din

prețul actualizat. În acest context apreciază că în mod greșit a fost

soluționată cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC H.N. SA.

Solicită admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul de a se admite excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce

privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii pe acest

considerent, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs

și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamant și pârâtă având în vedere

următoarele considerente:

recursul declarat de reclamantul E.T.A., s-au invocat ca prim motiv de recurs

dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la

ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Dezvoltarea și argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în

esență, pe împrejurarea că instanța de apel a reținut în considerentele

deciziei motive străine de natura cauzei atunci când a apreciat în examinarea

soluției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând

prețul de piață al imobilului, incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 referitor la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deși din textul de lege nu ar

rezulta expres acest lucru.

Examinând acest motiv

de recurs, Înalta Curte are în vedere că instanța de prim control judiciar a

procedat în mod corect, în limitele cererii de apel, la verificarea situației

de fapt și a modului în care dispozițiile legale au fost aplicate de prima

instanță. Or, în cauză, se constată că, în raționamentul judiciar expus,

instanța de apel a avut în vedere obiectul acțiunii deduse judecății ce îl

constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate

asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, context în care a

reținut judicios că temeiul juridic al pretenției reclamantului rezidă în

dispozițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, legea specială reglementează

modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care

încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50

1

),

cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50

alin. (2)).

Critica reclamantului

potrivit căreia motivarea deciziei instanței de apel ar cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii este neîntemeiată întrucât

obiectul acțiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea

sunt echivalente prețului actualizat sau valorii de piață a imobilului ține

exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii în funcție de încadrarea

situației deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50

alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Instanțele de fond și

de apel au analizat norma legală incidentă în cauză, funcție de circumstanțele

particulare speței, atât timp cât acordarea despăgubirilor pentru pierderea

dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995

este reglementată de temeiuri juridice diferite ce își au sorgintea în Legea

nr. 10/2001, în funcție de respectarea ori nerespectarea prevederilor legii

speciale la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desființate ulterior

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În acest cadru normativ,

întinderea despăgubirilor la valoarea echivalentă prețului actualizat sau a

valorii de piață a imobilului este în funcție de încadrarea situației

particulare deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art.

50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Drept urmare, se

constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, fiind evidențiate

motivele de fapt și de drept reținute de instanță la adoptarea soluției în

sensul cerințelor articolului 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a se

evidenția motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanța a

argumentat incidența dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) raportat

situației de fapt reținute în cauză, din motivarea deciziei rezultând justețea

soluției adoptate.

Critica invocată de

reclamant, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care

vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât minuta pronunțată nu ar cuprinde

numele judecătorilor, este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor înscrise în

art. 258 C. proc. civ., minuta va cuprinde soluția asupra tuturor cererilor

formulate în cauză, elemente care vor fi preluate, ca atare, în dispozitivul hotărârii.

Norma legală prevede expres sancțiunea nulității hotărârii pentru nesemnarea

acesteia de către judecători, însă lipsa din cuprinsul actului procedural a

mențiunii referitoare la numele judecătorilor care au semnat-o - aspect

necontestat în cauză - nu reprezintă motiv de nulitate a hotărârii, deoarece

această cerință formală trebuie inserată în dispozitivul hotărârii în sensul

cerințelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., și nu în minută. Nerespectarea

unei atare cerințe nu ar putea atrage decât, eventual, nulitatea relativă numai

atunci când s-ar dovedi că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât

prin anularea actului, ipoteză care nu se regăsește în cauză, deoarece o atare

dovadă nu a fost realizată de recurent. O interpretare contrară ar însemna a

adăuga la obligațiile legale prin care sunt reglementate nulitățile, dar și o

eventuală reluare a judecății pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în

care o asemenea nulitate nu operează.

Pe fondul litigiului,

reclamantul a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în determinarea

modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului

actualizat, și nu la cel al valorii de piață a imobilului, astfel cum a

solicitat prin acțiunea introductivă. Critica se vădește a fi nefondată și nu

atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În mod corect,

instanța de apel a reținut ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, potrivit căreia în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători sunt

îndreptățiți la restituirea prețului actualizat plătit. În acest cadru

normativ, reclamantul este îndreptățit la restituirea prețului actualizat

plătit, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă de

constatare a nulității contractului său de vânzare-cumpărare, în care s-a

reținut, cu putere de lucru judecat, perfectarea contractului cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Apărarea

reclamantului-recurent potrivit căreia în temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului stabilit conform standardelor internaționale nu poate fi primită. În

conformitate cu dispozițiile legale evocate, "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare.".

Conținutul normei

analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să

beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul

contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea

sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009,

relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul

de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează

în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul

imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

rea-credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a

admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare,

prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența

unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte

apreciază că menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50,

modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și

alin. (2

1

)), precum și introducerea art. 50

1

, denotă

concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși

- în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr.

112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În contextul cauzal,

se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra

împrejurării că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Titlul de proprietate al acestuia a format

obiectul unui litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie

2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, în cadrul căruia s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996, încheiat în privința

imobilului situat în București, sector 1, cu Primăria Municipiului București,

reținându-se cu putere de lucru judecat că reclamantul a dobândit imobilul cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În această

circumstanță, potrivit raționamentului judiciar expus, instanța de apel a

procedat corect la analizarea condiției vizând respectarea normelor înscrise în

Legea nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în

beneficiul reclamantului din perspectiva efectului pozitiv al puterii lucrului

judecat desprins din statuările de fapt și de drept reținute din hotărârea

judecătorească irevocabilă sus-menționată, analiză cu impact asupra verificării

în cauză a viabilității art. 50

1

ori a art. 50 alin. (2) din lege.

Solicitarea

reclamantului privind aplicarea regulilor de drept comun înscrise în art. 1337

C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu poate fi

primită. Obiectul acțiunii constă în acordarea de despăgubiri pentru pierderea

dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995,

al cărui temei juridic rezidă în dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009.

În consecință, nu pot

fi aplicate normele de drept comun în materia evicțiunii, cât timp există

reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform principiului de

drept "specialia generalibus derogant". Garanția pentru evicțiune

reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar în

privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, astfel cum este

cazul de față, când obiect al convenției dintre reclamant și Primăria

Municipiului București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr.

112/1995, preluat de la fostul proprietar.

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, se constată în

dezvoltarea motivelor de recurs reluarea criticilor care vizează lipsa

calității sale procesuale pasive.

Motivul de recurs

formulat sub acest aspect este neîntemeiat întrucât instanța de apel a realizat

o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor legale, apreciind corect

că, în raportul juridic dedus judecății este justificată legitimarea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în raport de incidența dispozițiilor

înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, conform textului

legal, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) și (2

1

) (prețul de piață al

imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor

Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Din interpretarea

sistematică a normelor legale sus-menționate rezultă că obligația Ministerului

Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziționate pe

baza Legii nr. 112/1995, a fost instituită ex lege, indiferent de ipoteza

legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a

acestei instituții în astfel de litigii.

Apărările

recurentei-pârâte axate pe neîntrunirea condițiilor de drept comun ale

novațiunii de debitor nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca

instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, atât timp cât instanța

este chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată. Obligația de

dezdăunare a proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile - funcție de cele două ipoteze în care se regăsesc în

privința respectării/nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la

perfectarea contractelor - rezultă în temeiul legii speciale, Legea nr.

10/2001, astfel încât în contextul acestui cadru normativ nu are relevanță

persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului,

cu chiriașul cumpărător.

Obligația de plată nu

are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat

în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind

expres obligația de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în

condițiile arătate. În această situație, nu are relevanță juridică apărarea

pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic și nici pe

principiul relativității efectelor actului juridic pentru a constitui temei al

reținerii lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

din moment ce nu relațiile contractuale au stat la baza obligației de

dezdăunare a cumpărătorului.

Argumentele

prezentate stau la baza înlăturării și a susținerilor recurentului privind

lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din

materia evicțiunii înscrise în art. 1337 C. civ., deoarece Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil

pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul

legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de

la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care

au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001. Aceste dispoziții au caracter special față de normele de drept

comun în materie de evicțiune, reglementate de art. 1337 și urm. C. civ. și, ca

atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept

comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia

generalibus derogant". Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabile

în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă,

potrivit considerentelor deja arătate.

Neîntemeiată este și

critica care vizează greșita respingere a cererii de chemare în garanție,

formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC H.N. SA, pentru

restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 prevede că restituirea prețului de piață ori a celui actualizat (după

ipoteza identificată în art. 50 alin. (2), ori art. 50 alin. (2

1

) și

art. 50

1

, după caz) se face de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, textul prevede obligația de

restituire a prețului de către Ministerul Finanțelor Publice, fără nicio

distincție în ceea ce privește comisionul de 1% încasat de unitățile

specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr.

112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este integrală, fără

deducerea respectivului comision din dezdăunarea cuvenită fostului proprietar,

neavând relevanță împrejurarea că, anterior, la cumpărarea imobilelor,

comisionul de 1% din prețul de vânzare a fost reținut de către mandatarul

vânzătorului.

În consecință,

constatându-se că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursule declarate de

reclamantul E.T.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul E.T.A. și de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ