ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2014

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 6 octombrie 2008, sub nr. 37022/3/208, reclamantul E.T.A.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, obligarea pârâtelor la plata sumei estimate provizoriu la 130.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 1 situat în București, sector 1, la data pronunțării hotărârii în prezenta cauza, iar în subsidiar obligarea pârâților să îi restituie prețul plătit pentru cumpărarea apartamentului, actualizat cu rata inflației până la data efectuării plații efective; obligarea pârâților la plata sporului de valoare adus prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate de reclamant după cumpărarea apartamentului, evaluat provizoriu la suma de 20.000 RON; obligarea pârâților la plata sumei estimate provizoriu la 100.000 euro cu titlu de daune interese, reprezentând diferența între valoarea de circulație a imobilului și sumele acordate pe capetele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, respectiv prețul de cumpărare actualizat și valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului actualizată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1352 din 23 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 37022/3/2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primarul General, Primăria Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul E.T.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor necesare și utile; a fost respins capătul de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor necesare și utile formulat de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune; au fost respinse capetele de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului și restituirea prețului actualizat al imobilului, ca fiind prescrise; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind lipsită de obiect; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție SC H.N. SA, ca fiind lipsită de obiect. Prin Decizia civilă nr. 555A din 28 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant E.T.A. împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin Decizia civilă nr. 5216 din 16 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant E.T.A.

împotriva Deciziei civile nr. 555A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost modificată decizia, în sensul că a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 1352 din 23 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, cu consecința înlăturării dispoziției referitoare la respingerea capetelor de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului și restituirea prețului actualizat și a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestor capete de cerere la Tribunalul București, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 octombrie 2011, sub nr. 37022/3/2008*, și a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 2298 din 21 decembrie 2011, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul E.T.A., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând prețul plătit pentru apartamentul nr. 1 situat în București, sector 1, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective, a fost respins atât capătul de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului, ca neîntemeiat, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva chematei în garanție, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător, a transmis reclamantului E.T.A., cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, compus din verandă, culoar, 2 camere, bucătărie, baie, boxă, în suprafață utilă de 55,25 mp și 71,10 mp teren situat sub construcție. Prin Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 a fost respinsă excepția lipsei interesului în formularea cererii, a fost admisă cererea formulată de numitul K.R., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză E.T.A., cu Primăria Municipiului București și cu SC H.N.

SA și s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA și E.T.A., privind imobilul din București, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 1639 din 7 martie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 12450/2002, a fost respinsă acțiunea formulată de numitul K.R. împotriva reclamantului din prezenta cauză E.T.A. privind obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în București, sector 1. Prin Decizia civilă nr. 1168A din 5 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1148/2003, au fost admise apelurile formulate de reclamantul din prezenta cauză E.T.A.

și de SC H.N. SA împotriva Sentinței civile nr. 333 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 și a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de constatare a nulității Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 256472003, a fost admis recursul declarat de numitul K.R. împotriva Deciziei civile nr. 1168 din 5 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a fost modificată decizia, în sensul că au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantul E.T.A., Primăria Municipiului București și SC H.N.

SA împotriva Sentinței civile nr. 333 din 21 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București. A reținut tribunalul că din economia dispozițiilor art. 50 1 și 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că legiuitorul a prevăzut dreptul chiriașilor cumpărători la restituirea prețului de piață, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare desființate și care fuseseră încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea prețului plătit, actualizat în funcție de indicele de inflație.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul a dobândit imobilul situat în București, sector 1, a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, aspect reținut cu putere de lucru judecat în Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București și în Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (aspectul negativ), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (aspectul pozitiv).

Având în vedere aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cele statornicite prin hotărârile judecătorești mai sus menționate, cu privire la faptul că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în București, sector 1, nu pot fi contrazise cu ocazia unei alte judecăți. Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit doar la restituirea prețului plătit pentru imobil, actualizat, conform art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, iar nu la plata prețului de piață al imobilului, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele reținute tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 911,53 RON (9.115.303 ROL), reprezentând prețul plătit pentru ap. 1 situat în București, sector 1, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective.

Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind plata valorii de circulație a imobilului, ca neîntemeiat. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată. A reținut că SC H.N. SA a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 cu reclamantul, în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București.

Conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unitățile specializate care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligația de a încasa contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reține comisionul de 1% potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din lege și de a vira suma rămasă în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria Statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul sau în contul deschis la unitățile B. SA, după caz. Prin urmare, tribunalul a reținut că în virtutea prevederilor legale de mai sus, mandatul conferit SC H.N. SA este unul cu titlu oneros, comisionul de 1% prevăzut de art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 reprezentând tocmai contravaloarea remunerației mandatarului pentru serviciul prestat către mandant.

În caz de desființare a actului juridic încheiat de mandatar în numele mandantului, mandatarul nu poate fi obligat la restituirea remunerației primite, întrucât aceasta reprezintă echivalentul serviciului prestat de către acesta pentru mandant, neconfundându-se cu prestațiile propriu-zise la care părțile s-au obligat. Faptul că prin lege s-a prevăzut dreptul unităților specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, cum este și cazul chematei în garanție, de a încasa un anumit procent din prețul de vânzare al acestora nu schimbă natura juridică a acestei rețineri, suma de 1% revenită chematei în garanție reprezentând doar contravaloarea serviciului prestat de aceasta pentru mandantul Primăria Municipiului București, constând în încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, apreciind că nu se poate reține o culpă în sarcina chematei în garanție în privința îndeplinirii mandatului său, iar aceasta nu și-a asumat obligația de a garanta validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în numele mandantului, tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului de 1% încasat în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. Astfel, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA. Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul E.T.A., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 56A din 25 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant E.T.A. și de către apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 2298 din 21 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 37022/3/2008*, în contradictoriu cu intimata chemată în garanție SC H.N. SA.

Examinând sentința civilă apelată în raport de criticile formulate, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate, reținând următoarele considerente: Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 al cărui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat printr-o hotărâre irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat, cu obligarea la restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului desființat.

Din probele administrate rezultă că, prin Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București menținută prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatată irevocabil nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 20 septembrie 1996 încheiat între apelantul E.T.A.

și intimata Primăria Municipiului București privind imobilul situat în București, sector 1. Potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.". Astfel, condiția esențială pentru ca titularul titlului desființat să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.

Întrucât norma în discuție nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procedural, din conținutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 50 1 . Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza încheierii contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Prin Decizia nr. 2295 din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut, pe de o parte, că E.T.A.

nu a fost de bună-credință la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligențe, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare. Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum s-a reținut în decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua-credință a părții contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante.

Chiar dacă s-ar reține contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei-credințe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii, din perspectiva condiției esențiale pentru dezdăunare impuse de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pe baza acestor aprecieri, simpla încălcare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior, conduce la inaplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Această constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, s-a apreciat că nu este necesară analiza incidenței relei-credințe asupra întinderii dezdăunării cuvenite cumpărătorului. Contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat de E.T.A.

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat.

În ceea ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege, în cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea prețului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât și restituirea valorii de piață a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează "de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Se instituie, astfel, ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează, așadar, în ceea ce privește atât restituirea valorii de piață a imobilului, cât și restituirea prețului actualizat.

S-a apreciat, pe acest temei, că în mod corect, instanța de fond a reținut în cauză că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al obligației de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica apelantului cu acest obiect neavând temei.

Curtea de apel a apreciat ca nefondată și critica apelantului-pârât privind greșita respingere a cererii de chemare în garanție a SC "H.N." SA, având ca obiect restituirea comisionului de 1% încasat de această societate, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să restituie prețul actualizat, fără a limita obligația de plată doar la diferența dintre prețul actualizat și comisionul de 1%, or "ubi lex non distinguit, nec nos distinguire debemus". Totodată, Curtea reține că încasarea comisionului de 1% de către chemata în garanție SC "H.N." SA reprezintă remunerarea activității prestate de către aceasta, în calitate de mandatar al vânzătorului, privind evaluarea și vânzarea imobilului în litigiu.

Nefăcându-se dovada vreunei culpe a chematei în garanție în executarea mandatului, aceasta nu poate fi obligată la restituirea comisionului, așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul E.T.A. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. 1. În cererea de recurs, reclamantul a redat motivarea cererii de chemare în judecată, precum și istoricul litigiului, arătând ulterior că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului, modificarea Deciziei civile nr. 56A/2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar pe fond, după rejudecare, solicită admiterea cererii în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de circulație al imobilului situat în București, sector 1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. susținând că motivarea din considerentele deciziei de apel în sensul că pentru chiriașii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru faptul că au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 prevede că aceștia au dreptul la despăgubiri reprezentând prețul reactualizat cu rata inflației până la data plății efective, motivare care ar fi străină de natura pricinii întrucât legea, în art. 50 1 și art. 50 alin. (1), (2) și (3), nu prevede acest lucru. Argumentează reclamantul că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor stabilit conform standardelor internaționale.

Totodată, în conformitate cu art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea prețului prevăzut la alin. (1) și alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Susține că, din analiza dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 nu rezultă în mod direct și expres faptul că pentru chiriașii cumpărători (proprietari) aflați în situația evocată s-ar acorda despăgubiri constând doar în plata prețului achitat, reactualizat cu rata inflației.

Consideră faptul că nulitatea absolută a unui contract nu poate fi stabilită decât dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale imperative, în caz contrar nu poate fi anulat. Consideră că, indiferent de cauza de nulitate, toți foștii chiriași care au cumpărat imobilele și li s-a anulat contractul pentru încălcarea Legii nr. 112/1995 au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor. În aceste situații juridice culpa exclusivă aparține statului, atât în privința foștilor proprietari, cât și în privința chiriașilor, cumpărători evinși. Reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 atunci când a reținut că ar avea dreptul numai la prețul plătit, indexat cu rata inflației.

Consideră nelegală decizia instanței de apel prin care s-a reținut că despăgubirea reprezentând plata prețului reactualizat ar reprezenta efectul nulității absolute a actului juridic, nefiind avute în vedere dispozițiile privind răspunderea vânzătorului pentru evicțiune prevăzute de art. 1337 C. civ. Astfel, în mod nelegal instanța de apel, dar și instanța de fond consideră că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care prevăd ca despăgubire pentru chiriașului evins prețul de piață al imobilului, text care nu prevede inaplicabilitatea în cazul relei-credințe a chiriașului evins. Reclamantul a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) și art. 261 alin. (1) pct. 8 motivat de faptul că minuta pronunțată nu cuprinde numele judecătorilor care au semnat minuta astfel încât nu se poate verifica continuitatea completului de judecată care a pronunțat minuta dacă este unul și același cu cel care a pronunțat hotărârea instanței de apel.

2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat în dezvoltarea motivelor de recurs nelegalitatea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea instanței de apel este criticată în privința menținerii obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996 al imobilului situat în București, sector 1, sens în care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susține că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria Municipiului București, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Consideră că obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970 C. civ.

Apreciază că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, atâta timp cât obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Recurenta opinează că nu se poate aprecia în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, întrucât ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, aspect ce nu poate fi acceptat deoarece novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului și, în plus, aceasta nu se prezumă, voința de a o realiza trebuind să rezulte evident din act.

Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea. Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, fiind de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului a Primăriei Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice întrucât nu există culpa acestei instituții.

Argumentează recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., în baza cărora obligația de garanție, pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorului imobilului, respectiv Primăriei Municipiului București, prin mandatarul acesteia SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul. Apreciază că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției. Invocă faptul că SC H.N.

SA a încasat un comision de 1% din prețul achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și consideră că instanța trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat. În acest context apreciază că în mod greșit a fost soluționată cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC H.N. SA. Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul de a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește plata prețului reactualizat și respingerea acțiunii pe acest considerent, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant și pârâtă având în vedere următoarele considerente: 1. Referitor la recursul declarat de reclamantul E.T.A., s-au invocat ca prim motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". Dezvoltarea și argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe împrejurarea că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei motive străine de natura cauzei atunci când a apreciat în examinarea soluției de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând prețul de piață al imobilului, incidența art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitor la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deși din textul de lege nu ar rezulta expres acest lucru.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere că instanța de prim control judiciar a procedat în mod corect, în limitele cererii de apel, la verificarea situației de fapt și a modului în care dispozițiile legale au fost aplicate de prima instanță. Or, în cauză, se constată că, în raționamentul judiciar expus, instanța de apel a avut în vedere obiectul acțiunii deduse judecății ce îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, context în care a reținut judicios că temeiul juridic al pretenției reclamantului rezidă în dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, legea specială reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă prețul de piață al imobilului (art. 50 1 ), cât și în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă prețul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)). Critica reclamantului potrivit căreia motivarea deciziei instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii este neîntemeiată întrucât obiectul acțiunii este dat de acordarea de despăgubiri, iar faptul că acestea sunt echivalente prețului actualizat sau valorii de piață a imobilului ține exclusiv de stabilirea întinderii despăgubirii în funcție de încadrarea situației deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Instanțele de fond și de apel au analizat norma legală incidentă în cauză, funcție de circumstanțele particulare speței, atât timp cât acordarea despăgubirilor pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995 este reglementată de temeiuri juridice diferite ce își au sorgintea în Legea nr. 10/2001, în funcție de respectarea ori nerespectarea prevederilor legii speciale la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, desființate ulterior prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În acest cadru normativ, întinderea despăgubirilor la valoarea echivalentă prețului actualizat sau a valorii de piață a imobilului este în funcție de încadrarea situației particulare deduse judecății în una din cele două ipoteze reglementate de art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, fiind evidențiate motivele de fapt și de drept reținute de instanță la adoptarea soluției în sensul cerințelor articolului 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a se evidenția motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Instanța a argumentat incidența dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) raportat situației de fapt reținute în cauză, din motivarea deciziei rezultând justețea soluției adoptate. Critica invocată de reclamant, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

întrucât minuta pronunțată nu ar cuprinde numele judecătorilor, este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 258 C. proc. civ., minuta va cuprinde soluția asupra tuturor cererilor formulate în cauză, elemente care vor fi preluate, ca atare, în dispozitivul hotărârii. Norma legală prevede expres sancțiunea nulității hotărârii pentru nesemnarea acesteia de către judecători, însă lipsa din cuprinsul actului procedural a mențiunii referitoare la numele judecătorilor care au semnat-o - aspect necontestat în cauză - nu reprezintă motiv de nulitate a hotărârii, deoarece această cerință formală trebuie inserată în dispozitivul hotărârii în sensul cerințelor prevăzute de art. 261 C. proc.

civ., și nu în minută. Nerespectarea unei atare cerințe nu ar putea atrage decât, eventual, nulitatea relativă numai atunci când s-ar dovedi că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, ipoteză care nu se regăsește în cauză, deoarece o atare dovadă nu a fost realizată de recurent. O interpretare contrară ar însemna a adăuga la obligațiile legale prin care sunt reglementate nulitățile, dar și o eventuală reluare a judecății pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează. Pe fondul litigiului, reclamantul a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului actualizat, și nu la cel al valorii de piață a imobilului, astfel cum a solicitat prin acțiunea introductivă.

Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod corect, instanța de apel a reținut ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, chiriașii-cumpărători sunt îndreptățiți la restituirea prețului actualizat plătit. În acest cadru normativ, reclamantul este îndreptățit la restituirea prețului actualizat plătit, în condițiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului său de vânzare-cumpărare, în care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, perfectarea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Apărarea reclamantului-recurent potrivit căreia în temeiul dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 ar avea dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale nu poate fi primită. În conformitate cu dispozițiile legale evocate, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.". Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază că menținerea în cuprinsul legii speciale a alin. (2) al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 )), precum și introducerea art. 50 1 , denotă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. În contextul cauzal, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Titlul de proprietate al acestuia a format obiectul unui litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 333 din 20 ianuarie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2295 din 30 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în cadrul căruia s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 20 septembrie 1996, încheiat în privința imobilului situat în București, sector 1, cu Primăria Municipiului București, reținându-se cu putere de lucru judecat că reclamantul a dobândit imobilul cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În această circumstanță, potrivit raționamentului judiciar expus, instanța de apel a procedat corect la analizarea condiției vizând respectarea normelor înscrise în Legea nr. 112/1995 la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul reclamantului din perspectiva efectului pozitiv al puterii lucrului judecat desprins din statuările de fapt și de drept reținute din hotărârea judecătorească irevocabilă sus-menționată, analiză cu impact asupra verificării în cauză a viabilității art. 50 1 ori a art. 50 alin. (2) din lege. Solicitarea reclamantului privind aplicarea regulilor de drept comun înscrise în art. 1337 C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu poate fi primită.

Obiectul acțiunii constă în acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, al cărui temei juridic rezidă în dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. În consecință, nu pot fi aplicate normele de drept comun în materia evicțiunii, cât timp există reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Garanția pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, astfel cum este cazul de față, când obiect al convenției dintre reclamant și Primăria Municipiului București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.

2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, se constată în dezvoltarea motivelor de recurs reluarea criticilor care vizează lipsa calității sale procesuale pasive. Motivul de recurs formulat sub acest aspect este neîntemeiat întrucât instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor legale, apreciind corect că, în raportul juridic dedus judecății este justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în raport de incidența dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform textului legal, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și (2 1 ) (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Din interpretarea sistematică a normelor legale sus-menționate rezultă că obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziționate pe baza Legii nr. 112/1995, a fost instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Apărările recurentei-pârâte axate pe neîntrunirea condițiilor de drept comun ale novațiunii de debitor nu pot fi primite, întrucât aceasta ar însemna ca instanța să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, atât timp cât instanța este chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată.

Obligația de dezdăunare a proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile - funcție de cele două ipoteze în care se regăsesc în privința respectării/nerespectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractelor - rezultă în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001, astfel încât în contextul acestui cadru normativ nu are relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Obligația de plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind expres obligația de dezdăunare în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile arătate.

În această situație, nu are relevanță juridică apărarea pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic și nici pe principiul relativității efectelor actului juridic pentru a constitui temei al reținerii lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice din moment ce nu relațiile contractuale au stat la baza obligației de dezdăunare a cumpărătorului. Argumentele prezentate stau la baza înlăturării și a susținerilor recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din materia evicțiunii înscrise în art. 1337 C. civ., deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții au caracter special față de normele de drept comun în materie de evicțiune, reglementate de art. 1337 și urm. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Or, față de dispozițiile legii speciale, aplicabile în cauză, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.

Neîntemeiată este și critica care vizează greșita respingere a cererii de chemare în garanție, formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva SC H.N. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului de piață ori a celui actualizat (după ipoteza identificată în art. 50 alin. (2), ori art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 , după caz) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, textul prevede obligația de restituire a prețului de către Ministerul Finanțelor Publice, fără nicio distincție în ceea ce privește comisionul de 1% încasat de unitățile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligația de restituire este integrală, fără deducerea respectivului comision din dezdăunarea cuvenită fostului proprietar, neavând relevanță împrejurarea că, anterior, la cumpărarea imobilelor, comisionul de 1% din prețul de vânzare a fost reținut de către mandatarul vânzătorului. În consecință, constatându-se că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge, ca nefondate, recursule declarate de reclamantul E.T.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul E.T.A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 56A din 25 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ