ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 223/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 223/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele,

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26 ianuarie

2012, reclamanta C.D.E., prin mandatar O.M., a chemat în judecată pe pârâții Primăria

municipiului București și Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea

acestora la plata sumei de 19.592.461 lei, reactualizată la suma de 180.000

euro, (reprezentând echivalentul sumei de 784,828.79 lei la cursul B.N.R. de

4,36016) precum și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului situat

în București, sector 1 (estimate de către reclamantă la un cuantum de 10.000

euro).

La data

de 28 noiembrie 2012, reclamanta a formulat o cerere precizatoare a

acțiunii inițiale, prin care a arătat că solicită obligarea

pârâților la plata sumei de 180.000 euro, echivalent al sumei de

784.828,79 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în

București, sector 1, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata

inflației de la data de 12 mai 2010, până la data plății efective.

În drept

au fost invocate prevederile art. 50 și 50 ind.1 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 456 din 10 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta C.D.E., în contradictoriu

cu pârâții

Primăria

municipiului București și Statul Român, prin M.F.P., l-a obligat pe

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata către

reclamantă a sumei de 58.094 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând

valoarea de circulație a apartamentului situat în București, sector 1 și a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea îndreptată împotriva pârâtei Primăria municipiului

București.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că p

rin sentința civilă nr. 1512 din 21

noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamanta a fost obligată să

lase reclamantului din acea cauză E.S.M., în deplină proprietate și

posesie, apartamentul, situat în imobilul din București, sector 1,

apartament dobândit de aceasta în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cu referire la

ipoteza dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

prima instanță a reținut că legiuitorul a inclus în sfera contractelor

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin ho

tărâri judecătorești definitive și

irevocabile, și contractele

de vânzare-cumpărare care nu au fost

formal desființate dar care nu mai produc efecte juridice ca efect al

evingerii foștilor chiriași, în procesele de revendicare intentate de

proprietarii de la care imobilele fuseseră preluate de stat, o altă

interpretare a normei legale fiind de natură să o lipsească de orice efect

util, ceea ce ar contraveni intenției pe care legiuitorul a avut-o în vedere la

edictarea acesteia.

Totodată, tribunalul

a avut în vedere că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin

Legea nr. 1/2009 (potrivit cărora restituirea prețului se face de către M.E.F.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare), reprezintă o reglementare cu caracter special,

prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în

materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și următoarele C. civ.)

impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv M.E.F.

(în prezent M.F.P.), obligația de restituire a prețului vânzării.

Reținând, prin

urmare, că în cauză operează o normă specială care conferă legitimare

procesuală pasivă M.F.P., precum și faptul că este excesiv de formalist a se

pretinde în privința obligației de reparație, asumată de Statul Român prin

edictarea Legii nr. 1/2009, o distincție între stat și reprezentantul său - M.F.P.,

tribunalul a apreciat că în mod corect reclamanta a îndreptat pretențiile

sale împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de M.F.P.

Tribunalul a reținut

și considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, (prin care a fost

soluționat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1512 din 21

noiembrie 2007), precum și pe cele din Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010, prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de

lucru judecat că riscul nesocotirii dreptului de proprietate al reclamantei din

prezenta cauză a fost eliminat, în condițiile în care aceasta are

posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei

proceduri judiciare de drept comun. Dispozițiile exprese ale art. 50

1

din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii

nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului,

prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului

de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

A arătat prima

instanță că, deși în considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin care a fost soluționat apelul declarat împotriva sentinței

civile nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 (prin care reclamanta Constantinescu a

fost obligată să lase în deplină proprietate imobilul în litigiu), s-a reținut

că titlul acesteia a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, situație în

raport de care aceasta ar fi fost îndreptățită la acordarea doar a prețului

actualizat, față de aprecierile instanței de recurs menționate anterior, în

sensul că legea le recunoaște dreptul de a obține despăgubiri corespunzătoare

pentru imobil, în condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și care

se impun cu putere de lucru judecat, trebuie să fie obligat pârâtul Statul Român,

reprezentat de M.F.P., la plata către reclamantă a sumei de 58.094 euro,

respectiv echivalentul în lei la data plății, reprezentând valoarea de

circulație a imobilului - apartament situat în București, sector 1.

În privința

cuantumului prețului de piață, tribunalul a reținut concluziile din răspunsul

expertului la obiecțiunile formulate de reclamantă, având în vedere

caracterul argumentat și actual al răspunsului, precum și împrejurarea că prețul

de piață a fost determinat de expert ținând seama atât de vechimea imobilului,

cât și de starea sa actuală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.R.F.P. București.

În dezvoltarea

motivelor de apel, apelantul-pârât a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv:

contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

A susținut

apelantul-pârât că reaua-credință a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială,

dat fiind faptul că aceasta știa sau ar fi putut să știe că imobilul este

revendicat de fostul proprietar, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se

informeze despre demersurile întreprinse de acesta și că pasivitatea îi este

imputabilă acesteia (astfel cum s-a reținut prin Hotărârea nr. 510/2003 a

Curții Supreme de Justiție).

În acest sens s-a pronunțat

și Curtea de Apel București, care în considerentele Deciziei civile nr. 269/2009,

a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea

normelor legale în vigoare la acel moment.

În opinia

apelantului-pârât, nu prezintă relevanță mențiunea din hotărârea pronunțată

în recurs, conform căreia reclamanta ar avea dreptul la valoarea de piață,

deoarece instanța nu era investită cu soluționarea unei asemenea

cereri.

De asemenea, nu este

îndeplinită nici cea de-a doua condiție, potrivit căreia contractul trebuie să

fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

reclamanta nefăcând dovada existenței unei sentințe definitive și

irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia civilă nr.

389/A din 14 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.R.F.P. București, împotriva sentinței civile nr. 456 din 10

aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă C.D.E. și intimata-pârâtă Primăria municipiului

București.

Sub

aspectul situației de fapt, curtea de apel a reținut că prin sentința

civilă nr. 1512/2007, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, devenită

irevocabilă

, reclamanta

a fost obligată să

lase în deplină proprietate și posesie proprietarului imobilul cumparat în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2000, încheiat în condițiile

Legii nr. 112/1995, cu Primăria municipiului București.

În ceea

ce privește criticile apelantului referitoare la neîndeplinirea cerințelor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a constatat că în

mod judicios tribunalul

a reținut că în cauză este aplicabil acest text, reclamantei

cuvenindu-i-se valoarea de piață a imobilului de care a fost evinsă prin hotărârea

judecătorească menționată mai sus.

Astfel,

în conținutul Legii nr. 10/2001 sunt reglementate două ipoteze:

a) cea a

contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate „cu respectarea Legii nr. 112/1995”, care nu au

fost declarate nule, dar care nu își mai produc efectele ca urmare a admiterii,

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în

revendicare intentată de foștii proprietari, ipoteză reglementată de art. 50 alin.

(2)

1

și art. 50

1

și

b) cea a contractele

de vânzare - cumpărare încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”,

anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească,

ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.

A apreciat instanța

de apel că opinia susținută de apelantul-pârât, în sensul că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 se aplică doar în situația declarării nulității

contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, conduce la golirea

de conținut a acestui text, atâta timp cât pentru situația declarării

judecătorești a nulității există un alt text legal, anume art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod distinct, acordarea doar a prețului

actualizat. Or, reglementarea a două situații distincte - una în care se

acordă doar prețul actualizat și alta în care se acordă prețul de piață

- și referirea la contractele încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, distinct

de contractele încheiate „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995” conduc,

de asemenea, la această interpretare.

În speță,

contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei nu a fost declarat nul prin hotărâre

judecătorească (el fiind, în consecință, considerat valabil), pierderea posesiei

de către aceasta făcându-se în urma evingerii în cadrul acțiunii în revendicare.

În consecință,

curtea de apel a apreciat că reclamantei i se cuvine prețul

de piață, în temeiul dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cu

referire la susținerile privitoare la reaua-credință a reclamantei la

cumpărarea imobilului, curtea de apel a constatat că această atitudine

subiectivă nu mai poate face obiectul analizei la acest moment, față de dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la termenul în care se poate pune în

discuție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare) și cele ale art.

1899 C. civ. (care prezumă buna-credință), în condițiile în care nu

există o hotărâre judecătorească prin care să se fi reținut reaua-credință

a cumpărătorului.

În cea ce

privește hotărârile judecătorești pronunțate în procesul de

revendicare imobiliară, curtea de apel a constatat că acestea trebuie reținute în

prezentul proces în limita obiectului judecății din acea cauză. Este

adevărat că, în acea cauză, nu a făcut obiectul judecății stabilirea

dreptului cumpărătoarei în baza Legii nr. 112/1995 la valoarea de piață

sau la prețul actualizat, însă, în egală măsură, nu a făcut obiectul judecății

în acel proces nici declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, acesta fiind considerat

valabil, cu toate consecințele care decurg de aici, inclusiv faptul că nu

mai pot fi puse în discuție aspecte care țin de valabilitatea

contractului.

Î

n

consecință, apelul

a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul

Statul Român, prin M.F.P.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel a

respins apelul, față de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 care prevăd că: "(1) Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Așadar, pentru a se

acorda despăgubiri la valoarea de piață era necesară îndeplinirea a două

condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

și să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În opinia

recurentului-pârât, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Astfel, cu privire la

existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, recurentul a susținut că reaua-credință a

reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, deoarece aceasta știa sau ar fi putut

să știe că imobilul este revendicat de către fostul proprietar, că ar fi

putut sau că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de

acesta, pasivitatea fiindu-i imputabilă.

De altfel, în cauza

având ca obiect revendicarea imobilului cumpărat în calitate de chiriaș, de

reclamanta din prezenta cauză, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a reținut în considerentele Deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009 (prin care a

fost soluționat apelul), că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat

cu nerespectarea normelor legale în vigoare la acel moment.

În aceste condiții,

contrar celor consemnate de instanță în hotărârea recurată, deși contractul de vânzare-cumpărare

nu a fost declarat nul, totuși, există o hotărâre judecătorească prin care s-a

reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce conduce la concluzia

că în speță nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la cea

de-a doua condiție imperativă prevăzută de dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, potrivit căreia contractul trebuie să fi fost desființat

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, recurentul-pârât a

arătat că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada existenței unei sentințe

definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu Primăria Municipiului

București, nu se poate justifica obligarea Statului Român, prin M.F.P., la

plata sumei reprezentând valoarea de piață a imobilului în cauză.

A susținut

recurentul-pârât că întrucât pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de

piață, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții expuse mai sus, iar reclamanta nu a făcut dovada

îndeplinirii niciuneia dintre acestea, cererea de chemare în judecată trebuia

respinsă.

Față de motivele

expuse mai sus, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii

cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă C.D.E.

a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român,

prin M.F.P., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În combaterea

motivelor de recurs intimata-reclamantă a susținut că, la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, a fost de bună-credință, necunoscând

împrejurarea că nu tratează cu adevăratul proprietar, astfel că este îndreptățită

la despăgubiri echivalente cu valoarea de piață a imobilului; în opinia

intimatei-reclamante, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

A mai arătat

intimata-reclamantă că prin sentința civilă nr. 1512 din 121 noiembrie 2007, pronunțată

de Tribunalul Municipiului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă

și irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că

riscul nesocotirii dreptului de proprietate al reclamantei din prezenta cauză a

fost eliminat, în condițiile în care aceasta are posibilitatea obținerii

valorii de piață a imobilului.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cerera de recurs

este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În faza procesuală a

recursului nu s-au administrat probe.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, astfel că urmează să-l respingă pentru considerentele ce vor

succede:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent,

hotărârea atacată cu recurs poate fi modificată sau casată dacă este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurentul-pârât a

susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001; în opinia

acestuia, niciuna din cele două condiții impuse de această prevedere

legală nu este îndeplinită în cauză.

Contrar

susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că, în speță,

sunt îndeplinite ambele condiții impuse de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, respectiv: 1) contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și 2) acesta să fi fost

desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Astfel, cu referire

la prima condiție, Înalta Curte reține că

nu a fost răsturnată

prezumția de validitate a contractului de vânzare-cumpărare. În acest sens se

reține că în dreptul civil român, buna-credință se prezumă iar

reau-credință se dovedește de către cel care o invocă.

Recurentul-pârât a

susținut că intimata-reclamantă a știut sau putea să știe că

imobilul este revendicat de fostul proprietar și, în orice caz, trebuia să

se informeze cu privire la acest aspect.

În condițiile

particulare al cauzei, Înalta Curte apreciază că statul, prin reprezentantul

său, își invocă propria turpitudine.

Astfel, lipsa unui

titlu valabil al vânzătorului, de preluare a imobilului, nu poate fi opusă de

acesta cumpărătoarei câtă vreme nu s-a făcut dovada că aceasta a fost

înștiințată de vânzător asupra situației juridice reale și, în aceste condiții,

a cumpărat pe riscul său.

În ceea ce

privește verificarea respectării condițiilor de valabilitate a

contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 2000, așa cum în mod

corect a reținut instanța de apel, această operațiune este

circumscrisă acțiunii în constatarea nulității care în speță nu

a fost formulată; în plus, față de dispozițiile art. 45 din Legea nr.

10/2001, o asemena acțiune nu mai poate fi formulată, termenul de prescripției

fiind împlinit.

Cu referire la

considerentele cuprinse în Decizia nr. 269 din 13 aprilie 2009, pronunțată

de Curtea de apel București, care a reținut cu prilejul

soluționării apelului în dosarul de fond, având ca obiect acțiunea în

revendicare imobiliară, că vânzarea apartamentelor din imobilul situat în

București, sector 1, a fost făcută cu nerespectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, întrucât statul nu avea un titlu valabil de proprietate, Înalta Curte

constată că nu sunt de natură să conducă la concluzia că în speță nu ar fi

îndeplinită prima condiție prevăzută de art.

50

1

din

Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, exercitând controlul de

legalitate asupra acestei hotărâri, Înalta Curte de Casație și Justiție

a statuat în Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010, că „ prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al

recurenților-pârâți a fost eliminat, în condițiile în care

aceștia au posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului

în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Dispozițiile exprese

ale

art.

50

1

din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul

Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii

bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare

.”

Or, intimata-reclamantă

din prezenta cauză avea calitatea de recurentă-pârâtă în

dosarul de fond al

Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Pe cale de

consecință, văzând și principiul ierarhiei căilor de atac, Înalta

Curte reține că prin valorificarea efectului pozitiv al Deciziei nr. 2969

din 12 mai 2010, pronunțată în recurs, prima condiție prevăzută de

art.

50

1

din

Legea nr. 10/2001 este îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește

condiția ca reclamanta să dispună de o hotărâre judecătorească irevocabilă de

desființare a contractului, Înalta Curte reține că noțiunea de “desființare”

are un sens mai larg decât acelea de “anulare”/ “constatare nulitate”, astfel

că, pentru identitate de rațiune, intră sub incidența dispozițiilor art.

50

1

din

Legea nr. 10/2001

și cazurile în care, fără a se fi constatat nulitatea contractului, reclamanții

au fost evinși ca urmare a promovării împotriva lor a acțiunii în revendicare

(în această ipoteză intervenind caducitatea contractului de vânzare-cumpărare,

ca și cauză de desființare).

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001

, introduse prin Legea

nr. 1/2009, care prevăd că:

“În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor

Legii nr. 112/1995,

cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.”

Prin urmare, se poate

concluziona că prin contracte desființate, legiuitorul a avut în vedere atât

ipotezele în care s-a constatat nulitatea acestora, cât și cazurile în care foștii

chiriași, care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995,

au fost evinși de foștii proprietari, ca efect al admiterii acțiunii în

revendicare.

Pentru considerentele

expuse, constatând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor

legale incidente în speță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr.

489/A din 14 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.