ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 12 februarie 2010,

reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul român, prin M.F.P.,

Municipiul București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului

București reprezentat de primar general, SC R. SA, M.G. și M.G., solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea

pârâților Statul român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primar general,

Consiliul General al Municipiului București, SC R. SA să-i plătească suma

stabilită ca preț de piață al imobilului din București, sector 1, obligarea

pârâților M.G. și M.G. la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse

imobilului, îmbunătățiri evaluate provizoriu la suma de 130.000 lei;

instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata tuturor despăgubirilor

care-i sunt datorate de către pârâți și să se înscrie în cartea funciara

interdicția de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 1, până la

plata despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.

Pârâții M.G. și

M.G. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea

reclamau tei-pârâte la ridicarea, pe cheltuiala sa proprie, a amenajărilor,

adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului sus~menționat și repunerea

imobilului în starea anterioară efectuării de către aceasta a lucrărilor de

"amenajare", sub sancțiunea plății de daune cominatorii în valoare de

100 lei/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii judecătorești până la

data repunerii imobilului în situația anterioară.

Prin încheierea

de ședință de la termenul, din 22 decembrie 2010, tribunalul a constatat că pe

capătul 1 de cerere are calitate doar M.F.P., prin D.G.F.P. București, conform

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general, SC R.

SA, Statul Român, prin M.F.P. și C.G.M.B., a constatat ca pe capătul 2 de

cerere pârâții M. au calitate procesuală pasivă, respingând excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de aceștia, în raport de dispozițiile

an.48 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

nr. 1475 din 10 iulie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins

cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar

general, SC R. SA, Statul Român, prin M.F.P. și C.G.M.B., ca fiind formulată în

contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte,

cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă T.C., a obligat pârâtul M.F.P.

prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei,

reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în

București, sector 1, fără îmbunătățiri, precum și pârâții-reclamanți M.G. și M.G.

la plata către reclamanta-pârâtă T.C. a sumei de 188.547,12 lei, reprezentând

cota de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la

imobilul situat în București, sector 1 și, pe cale de consecință, a dispus

instituirea în favoarea reci aman tei-pârâte T.C. a unui drept de retenție

asupra imobilului situat în București, sector 1 până la achitarea de către pârâții-reclamanți

M.G. și M.G. a sumei de 188.547,12 lei, respingând, ca neîntemeiate, atât

cererea de înscriere în cartea funciară a interdicției de înstrăinare a

imobilului, cât și cererea reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că la data de 19 iunie 1989, prin Decizia nr.

772, Consiliul Popular al Municipiului București a dispus, începând cu data de

21 ianuarie 1988 trecerea, fără plată, în proprietatea statului a cotei părți

indivize de 29/32 din construcția situată în, sector 1 și a aceleiași cote

indivize din terenul aferent.

Reclamanta-pârâtă

T.C. a dobândit imobilul din București, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

din 1998 încheiat cu SC R. SA în calitate de proprietar, reclamanta-pârâtă a

întreprins o serie de lucrări la imobil ulterior cumpărării acestuia.

Prin sentința

civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 772 din

19 aprilie 1989 a Consiliului Popular al Municipiulm București, iar

reclamanta-pârâtă T.C. a fost obligată să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie cota de 29/32 din imobilul din București, sector 1, în

favoarea lui M.G. și M.G.

Sub aspectul

capătului de cerere având ca obiect valoarea de circulație a cotei de 29/32 din

imobil, tribunalul a reținut că potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (l) se

stabilește prin expertiza.

În cauză a fost

dispusă expertiză prin care s~a evaluat valoarea de circulație a imobilului în

două variante: la starea tehnică inițială, de la data cumpărării de către

reclamantă a imobilului rezultând un preț de piață de 88.724 lei (pentru întreg

imobilul), dar și la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de

construcții și instalații la imobil de către reclamantă finalizate în anul

2007, rezultând un preț de piață de 296.776 lei (pentru întreg imobilul),

Având în vedere

că în cauză s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect sporul de

valoare adus imobilului, pentru a nu se realiza o dublă despăgubire, și constatând

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, admiterea

unei acțiuni în revendicare fiind asimilată ca efecte hotărârii de desființare

a contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a obligat pârâtul M.F.P., prin

D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei reprezentând

valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București,

sector 1, fără îmbunătățiri.

Sub aspectul

celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului,

tribunalul a avut în vedere valoarea de piață a lucrărilor de construcții și

instalații executate de către reclamantă până la data introducerii acțiunii,

reținând că reclamanta nu poate spori artificial valoarea ce i se va restitui

cu titlu de spor de valoare, efectuând lucrări de construcție cu unicul cop de

a majora valoarea sporului de valoare, în ciuda opoziției evidente a

proprietarului imobilului, respectiv a persoanei căreia îi cade în sarcină să

plătească reclamantei sporul de valoare adus imobilului, A pune în sarcina

pârâțîlor-reclamanți achitarea contravalorii lucrărilor de construire

ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată ar echivala, astfel, cu

validarea unui abuz de drept, motiv pentru care Tribunalul a exclus din calcul suma

de 55,754 lei reprezentând, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză

lucrările de construcții și instalații executate de către reclamantă după 12

februarie 2010.

Prin urmare,

tribunalul a reținut, de asemenea» potrivit concluziilor raportului de

expertiză efectuat în cauză, că investiția reclamantei reprezentând valoarea

lucrărilor executate a fost necesară întrucât imobilul era degradat și prezenta

un grad avansat de uzură, neasigurând condiții corespunzătoare pentru locuit,

încăperile demolate și reconstruite de către reclamantă aveau sistem

constructiv din paiantă și din lemn cu o vechime de 77 de ani, care, pe lângă

faptul că erau degradate și improprii destinației de locuință, potrivit

prevederilor Normativului nr. 135/1/1996, la data demolării aveau o uzură de

100% și durata normală de folosință expirată,

Deși reclamata

nu a prezentat autorizații sau avize pentru lucrările executate, Tribunalul a

reținut că acest aspect nu prezintă relevanță, întrucât textul aplicabil din

Legea nr. 10/2001, respectiv art. 48 nu condiționează acordarea despăgubirilor

pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin

îmbunătățirile necesare și utile de existența unor asemenea autorizații sau

avize, așa cum se întâmplă în alte ipoteze, cum este, de exemplu situația

despăgubirilor solicitate de chiriași potrivit O.U.G. nr. 40/1999, pentru care

se prevede expres în art. 43 alin. (1) faptul că chiriașul are dreptul la

despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile

necesare și utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe

bază de acte justificative.

Ca atare,

reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 48 din Legea

10/2001, tribunalul a obligat pârâțit-reclamanți M.G. și M.G., în calitate de

persoane îndreptățite, la plata către reci aman ta-pârâtă T.C. a sumei de

188.547,12 lei reprezentând coia de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare

și utile efectuate la imobilul situat în București, sector 1, astfel cum

acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară în

specialitatea construcții efectuat în cauză de expert tehnic judiciar R.M.

Sub aspectul

celui de-al treilea capăt de cerere, tribunalul a dispus instituirea în

favoarea reclamantei-pârâte T.C. a unui drept de retenție asupra imobilului

situat în București, sector 1 până la achitarea de către pârâții-reci amanți

M.G. și M.G. a sumei de 188.547,12 iei, reținând că în speța sunt îndeplinite

condițiile cerute pentru instituirea unui drept de retenție, întrucât creanța

pe care reclamanta-pârâtă în calitate de deținător a bunului o deține derivă

din sporul de valoare adus bunului în chestiune, fiind așadar un debitum cum re

iunctum.

Pe de altă

parte, tribunalul a respins cererea de înscriere în cartea funciară a

interdicției de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 1, ca

neîntemeiată, întrucât dreptul de retenție astfel instituit nu conferă

detentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu

conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut și nici nu împiedică

înstrăinarea bunului grevat de dreptul de retenție.

Tribunalul a

respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, reținând că

prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reținut

caracterul necesar și util pentru toate îmbunătățirile efectuate de către

reclamanta-pârâtă, respingerea cererii de obligare a pârâților-reclamanți la

contravaloarea lucrărilor efectuate ulterior introducerii cererii de chemare în

judecată subsumându-se ideii de sancționare a abuzului de drept și nu lipsei

caracterului necesar și util al îmbunătățirilor realizate.

În plus,

tribunalul a reținut că reclamanta-pârâtă continuă să dețină proprietatea

asupra cotei de 3/32 din imobilul situat în București, sector 1, fiind, ca

atare, coproprietar alături de pârâții-rectamanți cu privire la bun, calitate

ce îi permite să efectueze asupra bunului acte juridice sau materiale al căror

regim este reglementat de regulile privind starea de coproprietate.

Ca atare, în calitatea

acesteia de coproprietar, reclamanta-pârâtă poate efectua acte materiale ca

cele de construire din speță, tară a fi necesară obținerea acordului celorlalți

coproprietari, iar, față de constatarea caracterului necesar și util al

acestora, cererea de ridicare, pe cheltuiala reclamantei, a amenajărilor,

adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului și repunerea imobilului în

starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de amenajare, se

impune a fi respinsă ca neîntemeiată,

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții M.G., M.G. și M.F.P.

În ședința

publică din 1 septembrie 2014, apelanții-pârâți M.G. și M.G. și-au precizat

motivele de apel în sensul că solicită excluderea din cuantumul despăgubirilor

a sumei de 73.000 lei reprezentând contravaloarea terenului, această suma

urmând a fi inclusă, eventual în despăgubirea pusă în sarcina apelantului M.F.P.

Totodată, solicită excluderea din cuantumul despăgubirii a sumei de 55.000 lei

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de către

intimata-reclamantă după introducerea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr.

356/A din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile,

reținând următoarele:

Instanța de

fond a fost investită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui

imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, de

restituire a prețului de piață al imobilului, precum și a contravalorii

îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu.

Pentru

stabilirea prețului de piață al imobilului în litigiu, precum și pentru

identificarea și stabilirea contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile

aduse acestui imobil, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize

tehnice imobiliare specializarea construcții,

Instanța de

fond a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru nerespectarea

dispozițiilor art. 208 C. proc. civ. și a dispus refacerea acestuia, încuviințând

participarea unui expert consilier parte, propus de apelanții - pârâți.

Din actele

dosarului rezultă că raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 21

februarie 2012 (fila 231 și următoarele), fiind depus și un coraport de către

expertul consilier F.F. (fila 210 și următoarele dosar fond).

După depunerea

raportului de expertiză, atât apelanții-pârâți persoane fizice, cât și

apelantul M.F.P. au formulat obiecțiuni care au fost încuviințate de către

instanță, fiind depus un raport de expertiză modificat în urma răspunsului la

obiecțiuni (fila 295 și următoarele).

Împotriva

acestui raport modificat au fost formulate, de asemenea, obiecțiuni de către

apelanții-pârâți (fila 316 fond) al căror conținut este identic cu motivele de

apel.

Deși apelanții-pârâți

susțin că instanța de fond a respins obiecțiunile formulate, din actele

dosarului rezultă că instanța de fond le-a încuviințat încheierea din 23 mai

2012 (fila 319 dosar fond), iar răspunsul la obiecțiuni a fost depus la 19

septembrie 2012 (fila 322 și următoarele dosar fond).

În ședința

publică din 30 ianuarie 2013 (fila 347 dosar fond), instanța de fond a

încuviințat suplimentarea obiecțiunilor expertizei, fiind depus la dosar

raportul de expertiză varianta IV, care centralizează toate obiectivele și

obiecțiunile formulate de părți (fila 352 și următoarele dosar fond), raport cu

privire la care părțile nu au mai formulat obiecțiuni, așa cum rezultă din

cuprinsul încheierii de ședință din 26 iunie 2013 (fila 416 dosar fond).

Prin urmare,

critica vizând nelegaiitatea raportului de expertiză tehnică este nefondată, în

condițiile în care părțile nu au formulat, obiecțiuni la raportul de expertiză

în forma modificată în urma încuviințării obiecțiunilor și nu au solicitat

efectuarea unei contraexpertize sau administrarea altor dovezi cu echivalență

probatorie care să fie de natură a contrazice constatările cu caracter

științific ale expertului desemnat.

Așadar, curtea

de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a avut în vedere

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza.

În ceea ce

privește valoarea de circulație a imobilului în litigiu, expertul desemnat a

calculat valoarea de piață la starea tehnica inițială, rezultând un preț de

piață de 88.724 lei, precum și la starea tehnică actuală, după executarea

lucrărilor de construire și instalații finalizate în 2007, anterior

introducerii cererii de chemare în judecată, rezultând o valoare de 296.776

lei.

Referitor la

includerea în cuantumul contravalorii îmbunătățirilor la care au fost obligați

apelanții-pârâți, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, a prețului terenului

pe care este edificată construcția, instanța de apel a constatai că valoarea

terenului a fost exclusă din despăgubiri.

Totodată,

instanța de fond a scăzut din valoarea despăgubirilor la care au fost obligați

apelanții-pârâți și contravaloarea construcției evaluată la starea tehnică

inițială de la data cumpărării, respectivele sume fiind puse în sarcina

apelantului-pârât M.F.P., respectiv 29/32 din 88.724 iei (valoarea de piață la

data cumpărării imobilului în litigiu), în final apelantul -pârât M.F.P. fiind

obligat la plata sumei de 80.406,12 lei.

Astfel, din

valoarea de circulație a construcției după efectuarea îmbunătățirilor necesare

și utile (296.776 lei), instanța de fond a scăzut suma pusă In sarcina

apelantului-pârât M.F.P., dispunând în final obligarea apelanților - pârâți

persoane fizice la plata sumei de 188.547,12 lei, ce reprezintă 29/32 din

valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu (29/32

din 296.776 - 80.406,12 lei).

Prin urmare,

instanța de fond nu a inclus în contravaloarea îmbunătățirilor nici

contravaloarea terenului și nici contravaloarea îmbunătățirilor efectuate după

introducerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că includerea

acestora din urmă în valoarea totală a despăgubirilor ar echivala cu

contravaloarea unui abuz de drept.

În privința

dreptului de retenție instituit în favoarea intimatei-reclamante, instanța de

apel a reținut că datoria pe care o pretinde intimata derivă din sporul de

valoare adus imobilului în litigiu, dreptul de retenție instituit de instanța

de fond fiind accesoriu obligației pe care o garantează, instituită în sarcina

apelanților persoane fizice.

Referitor la

apelul declarat de pârâtul M.F.P., instanța de apel a constatat reluarea

criticilor care vizează lipsa calității procesuale pasive, motiv neîntemeiat,

întrucât instanța de fond a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform

textului legal, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2)

1

(prețul de

piață al imobilelor privind contractele de vânzare-eumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se

face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Din

interpretarea sistematică a normelor legale sus menționate, rezultă că obligația

M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziționate pe baza Legii

nr. 112/1995 a fost. instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care

acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei

instituții în astfel de litigii.

Obligația de

plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului

juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii,

legiuitorul stabilind expres obligația de desdăunare în sarcina M.F.P., în

condițiile arătate. în această situație, nu are relevanță juridică apărarea

pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic și nici pe

principiul relativității efectelor actului juridic pentru a constitui temei al

reținerii lipsei calității procesuale pasive a M.F.P. din moment ce nu

relațiile contractuale au stat la baza obligației de dezdăunare a

cumpărătorului.

Argumentele

prezentate stau la baza înlăturării și a susținerilor apelantului privind lipsa

calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din

materia evicțiunii înscrise în art. 3337 C. civ., deoarece M.F.P. nu a fost

chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit

dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun,

modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza

Legii nr. 132/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

reglementate prin art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Aceste

dispoziții au caracter special față de normele de drept comun în materie de

evicțiune, reglementate de art. 1337 și următoarele C. civ. și, ca atare, ele

se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C.

civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogam".

Or, față de

dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauza, pârâtul M.F.P. are calitate

procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.

Deși apelantul

susține inaplicabilitatea prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

pe motiv că reclamanta nu a fâcut dovada desființării contractului de

vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

curtea de apel a constatai nefondat acest motiv de apel, deoarece împotriva

intimatei-reclamante a fost pronunțată sentința civilă nr. 14095 din 15

octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă, prin care a fost obligată să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentul ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 1998, contract ce a rămas tară eficiență juridică în urma

comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți.

Dispozițiile

art. 505 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât sa

aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel

al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995.

Legiuitorul

român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor

naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței C.E.D.O.,

astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2)

1

al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către M.F.P. prin direcțiile

generale ale finanțelor publice și a municipiului București (art. 50.3 din

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost

modificate și completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în

M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010).

În ceea ce

privește fondul cauzei, curtea de apel a constatat că sunt incidente

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nefiind invocat sau

probat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu reaua-credință a părților contractante,

Potrivit

prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., bună-credință se presupune totdeauna

și sarcina probei cade asupra celui ce invoca reaua-credință.

Așadar,

intimata-reclamanta este prezumată că a încheiat actul de vânzare-cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995 cu bună-credință, respectiv cu credința că cel cu

care contractează^ respectiv statul, esîe adevăratul proprietar, sarcina

dovedirii relei sale credințe incumbând statului.

Cu toate

acestea, nici în cadrul procesului de revendicare si nici ulterior nu s-a

invocat reaua-credință a cumpărătorului imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995

și nici o altă cauză de anulare sau nulitate a actului, aspecte care rezultă și

din sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 definitiva și irevocabilă

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

Soluția

acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului este, de

altfel și în concordanta cu jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că

„legislația ar trebui să permită sa se țină seama de circumstanțele speciale

ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile de

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității

statului care conflscase odinioară aceste bunuri" și că în astfel de

cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu

valoarea "venală" a apartamentului de care a fost privată (cauza

Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006).

Pornind de la

ideea reținută în considerentele hotărârii în sensul că echilibrul care trebuie

păstrat și despre care s-a făcut vorbire mai sus va fi distrus dacă individul

în discuție suportă o încărcătura specială și exorbitantă, se constată ca

intimata din prezenta cauză dispunea de un "bun" în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. până în momentul lipsirii de eficiență a contractului

de vânzare-cumpărare - prin sentința nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a

Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, moment

din care ea a fost privată de proprietatea asupra imobilului din litigiu.

Este neîndoios

că rambursarea prețului plătit actualizat cu indicele de inflație nu ar acoperi

prejudiciul încercat de intimați prin privarea lor de proprietate, ei neavând o

altă cale care să le permită să compenseze diferența între prețul de cumpărare

actualizat si valoarea apartamentelor din discuție.

Într-adevăr,

intimata nu a plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

prețul de pe piață a apartamentului în litigiu, dar odată cu încheierea

acestuia ea dispunea de un bun, de care apoi a fost privată prin soluția

instanței în urma căreia titlul său de proprietate a fost lipsit de eficiență

juridică, situație în care este îndrituită a obține o sumă corespunzătoare cu

valoarea actuală a bunului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs pârâții M.G., M.G. și pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P.

București.

I). Pârâții M.G.

și M.G. și-au întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ. și au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

în parte a apelului acestora, schimbării în parte a sentinței instanței de fond

în ceea ce privește instituirea dreptului de retenție în favoarea

intimatei-reclamante și obligarea la plata către intimata-reclamantă T.C. a

contravalorii îmbunătățiri lor reprezentând 29/32 din imobilul din București,

sector 1.

În motivarea

recursului, pârâții au susținut că instanțele fondului au interpretat greșit

din punct de vedere juridic actele care au stat ia baza pronunțării sentinței

civile nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sector 1 București, având

ca obiect revendicarea imobilului și chiar a dispozitivului acestei hotărâri

judecătorești, reținând în mod greșit că pârâții M. s-ar afla în stare de

indiviziune cu intimata-reclamantă T.C., ceea ce este nereal, întrucât aceasta

nu este coproprietara imobilului.

Ca urmare,

instanțele fondului au acordat îmbunătățirile aduse imobilului aplicând în mod

greșit legea și în baza unor motive străine pricinii, întrucât pârâții nu se

afla în stare de indiviziune cu T.C., ci cu C.A. care are o cota de 3/32 pe

care nu a înstrăinat-o, nu i-a fost naționalizată, așa cum reiese și din

decizia administrativă anulată de către instanță în cadrul revendicării.

În acest

context, motivarea instanței privind obligarea pârâților la contravaloarea

îmbunătățirilor care au fost realizate fără acordul, acestora, acord necesar

deoarece nu se aplică regimul coproprietății pe cote-părți așa cum susține în

mod greșit instanța, precum și faptul că nu au existat nici autorizații de

construire, așa cum reiese din raportul de expertiză depus la 29 mai 2013 la

instanța de fond - varianta IV, este străină de natura pricinii.

Această

argumentare chiar intră în contradicție cu motivarea instanței de apel care

consideră ca în mod corect instanța de fond a dispus în final „obligarea apelanților-pârâți

persoane fizice la plata suinei de 188.547,12 lei ce reprezintă 29/32 din

valoarea îmbunătățirilor necesare și utîle aduse imobilului (teren și

construcție) în litigiu 29/32 din 296.776-80.406,12 lei."

Este evident

faptul că instanțele fondului, considerând în mod eronat drept temei de drept

al acestor cereri regimul de coproprietate pe cote-părți, au realizat o

motivare străină de natura pricinii și, în același timp, greșită din punct de

vedere juridic, neanalizând și neaplicând temeiul de drept invocat de către

reclamantă în ceea ce privește cererile sale care formează obiectul cererii de

chemare în judecată.

Art. 1444 C.

civ. indicat de către reclamanta se referă la "arendași și locatari",

deci la detentori precari și arată clar calitatea în care reclamanta a formulat

cererea sa de chemare în judecată, ea nefiind coproprietară a imobilului,

deoarece cota de 3/32 din acesta, care nu a fost naționalizată, revine lui C.A.,

iar nu reclamantei.

Pârâții sunt

coproprietari asupra imobilului cu o cotă de 29/32 din acesta împreună cu C.A.,

care are o cotă-parte de 3/32 din acesta.

Având în vedere

toate aceste motive de nelegalitate, instanțele nu puteau acorda aceste

îmbunătățiri în baza aplicării regimului coproprietarii în cote-părți ca și

motivare, ci eventual, a temeiului invocat de către reclamantă.

II). Pârâtul M.F.P.

și-a întemeiat recursiii pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe

fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P.,

nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București

și reclamanți, este terț față de acest contract.

În situația evingerii

comparatoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în

baza contractului de vânzare-eumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 1.337 C. civ.

Aceasta

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu.

Dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția M.F.P., care a devenit astfel un simplu depozitar a!

acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea M.F.P. la achitarea prețului

la valoarea de piață a imobilului.

Prin urmare, în

prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea,

într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrați v-teritorială vânzătoare

(in speța Municipiul București), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul ca acesta

nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i

obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și

pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

În ceea ce

privește valoarea reținută în raportul de expertiza, recurentul-pârâî a arătat

că în mod eronat a fost omologat de către instanță, întrucât acesta nu reflecta

prețul real al imobilului în discuție.

Suma stabilită

prin raport este exagerat de mare, reclamanții achiziționându-l la un preț

social, preferențial, cu mult sub prețul pieții.

Evaluatorul nu

a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la

ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței

imobiliare, apreciată la: -30%.

Prin urmare, în

speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să

încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în

contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea

de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Astfel,

obligația de garanție pentru evîcțiime nu presupune în niciun caz valoarea de

piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut

obiectul Legii nr. 112/1995, a căror situație este particularizată, pe de o

parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării

și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.

10/2001.

Așadar, pe

criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite

după regulile pieței imobiliare și nici 3a prețul de pe piața liberă, obligația

de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin

raportare ta criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul

protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995

și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceasta ar fi îndreptățită să

primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție

de prețul plătit ia achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr.

112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu

acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu

stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Prin urmare,

această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului

cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat și

consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acțiunii

intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie

în revendicare.

Pentru aceste

din urmă situații, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnlzarea cumpărătorului

evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fund considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c.

Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul

evins (Tudor Tudor c. României).

Recurentui-pârât

a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr. 1/2009 și ale art. 50 ind.l

din Legea nr. 10/2010, în ceea ce privește acordarea prețului de piață al

imobilului.

Totodată,

pârâtul-recurent a susținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către reclamantă, ce rezida în faptul ca, urmărind să încheie un contract de

vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate

al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun

important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru

a afla situația juridica a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente

ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut

fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Exercitarea cu

bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă

de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul

respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credință determină în

realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este

afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât

atât, trebuie să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995

pentru perfectarea valabila a contactului de vânzare cumpărare.

În consecință,

având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume,

încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare

pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu

poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce

privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față,

deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a

realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare din

1998 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și

Primăria municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

Prin urmare,

atâta timp cât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art.

501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, admițând cererea de chemare în judecata în

contradictoriu cu M.F.P., întrucât această instituție nu poate fi obligată la

restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamantă în baza

contractului de vânzare cumpărare mai sus menționat.

Prin

întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității-recursului

declarat de pârâții Minea Garoiița și M.G., susținând că recurenții nu au

formulat critici de nelegalitate, ci critici de netemelnicie a deciziei

atacate, ce nu pot fi încadrate în art. 304 C. proc. civ.

Excepția

nulității recursului va fi respinsă, întrucât eriticile formulate de pârâții M.G.

și M.G. prin motivele de recurs pot fi încadrate, formal, în dispozițiile

legale invocate de recurenți, respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recursurile

sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

l). Pârâții M.G.

și M.G. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod

procedură civila, criticând modul în care s-a dispus în cauză în ceea ce

privește regimul cotelor deținute asupra imobilului în litigiu din perspectiva

cererii referitoare la contravaloarea îmbunătățirilor.

Aceste motive

exced cadrul procesual ce se poate constitui în fața instanței de recurs, cu

aplicarea art. 299 alin. (1) și art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., ținând cont de critîcile formulate prin cererea de apel și modul în care

instanța de apel le-a soluționat.

Astfel, pârâții

nu au formulat aceste susțineri și în apel, așa cum rezultă din considerentele

deciziei de apel, mai sus redate.

Drept urmare,

criticile sunt formulate omisso medio, direct în recurs și nu pot fi primite.

Respectarea

principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile

să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, dar și faptul că partea care

a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei

căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru

prima oară în recurs. Aspectele necontestate în apel au intrat în puterea

lucrului judecat, iar pârâții nu mai au posibilitatea să le critice în caîe de

atac a recursului.

În ceea ce

privește dreptul de retenție, instanța de apel l-a confirmat atât timp cât

criticile referitoare Ia creanța datorată deținătorului imobilului nu au fost

primite.

Prin cererea de

recurs s-a reclamat schimbarea temeiului juridic invocat de către reclamantă în

susținerea acestei cereri, fără ca prin cererea de apel să se formuleze o

asemenea critică - urmând a fi reținute și sub acest aspect cele mai sus

arătate.

Constatând și

că instanța de apel s-a pronunțat în limitele fixate prin cererea de apel -

nefiind formulate de altfel critici sub acest aspect, Înalta Curte urmează să

facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în

consecință.

II). În primul

motiv de recurs, pârâtul M.F.P. a criticat decizia instanței de apel sub

aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității sale procesuale

pasive.

Deși susținerea

pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

reclamantă și Primăria municipiului București este reala, acest fapt nu

determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumparare,

încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect

al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația M.F.P. de a restitui prețui de

piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Aceste

dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile

dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de

răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a M.F.P. m litigiile

decurgând din restituirea prețului.

Având în vedere

ca imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost

adoptată o legislație reparatorie de către Statul român, pentru soluționarea

cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art.

1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialîa generalibus

derogam, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această

materie.

Condițiile speciale

instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a

contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1),

precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar Ia dispoziția M.F.P.,

conform art. 1, 3 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale

derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de

acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat

Obligația

instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo

culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind titularul

obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de

obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Criticile

privind efectuarea defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în

litigiu de către expert nu pot fi reanalizate, față de actuala configurație a

art. 304 C. proc. civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive

de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația

de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele

(așa cum solicită recurentul-pârât), ci doar de a verifica legalitatea

hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În motivarea

recursului, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea

criteriilor de simetrie și de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor

și a susținut teza îmbogățirii Iară justă cauză a reclamanților.

Sub aceste

aspecte, este de reținut că instanțele fondului în mod legal au concluzionat că

reclamanta îndeplinește cerințele prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001 republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în

vederea acordării prețului de piață pentru imobilul în litigiu.

Premisele art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 (care se verifică în speța de față)

presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și

desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui

contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în

calitatea sa de proprietar.

Astfel,

potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea

prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr.

112/1995, ale căror contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii

acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv

de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție.

Prin art. 8 din

Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)

1

,

din interpretarea căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar

situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin

art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001s legiuitorul a definit

sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul

juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în

revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță, prin

sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, irevocabilă, a fost admisă în parte acțiunea în

revendicare formulată de reclamantul M.G. și a fost obligată intervenienta T.C.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 29/32 din imobilul

din București, sector 1, în favoarea reclamantului. Din considerentele acestei

sentințe rezultă ca la termenul din 1 octombrie 2007, instanța a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere formulat de

reclamant având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1998

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care intervenienta a dobândit dreptul

de proprietate asupra apartamentului revendicat.

Așa fiind,

intimata-reclamantă T.C. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50! din

Legea nr. 10/2001, republicată și are dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilului.

Determinarea

acestui preț s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar

obligația de plata în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către

instanță în conformitate cu dispozițiile legilor speciale incidente, așa încât

nu poate fi susținută cu temeinicie teza îmbogățirii fără justă cauză a

reclamantei și nu pot fi aplicabile nici criteriile de simetrie și de echitate,

astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât.

În ceea ce

privește criticile formulate de pârât privind nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acestea nu pot ti

reanalizate în prezenta cauză.

În speță,

sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1

București, irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce

privește modul de soluționare al cererii având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul deținut de

reclamanta din prezenta cauză. Analizând acțiunea în revendicare prin

compararea titlurilor deținute de părți, instanța a dat preferință titlului

reclamantului, reținând ca vânzarea bunului către intervenienta nu este lovită

de nulitate și că buna-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare,

invocată în apărare de către intervenienta nu valorează proprietate.

Pe cale de

consecință, dând eficiență aspectelor reținute în considerentele sentinței nr. 14095

din 15 octombrie 200 și soluției pronunțate cu privire la cererea de anulare a

contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la junsprudența C.E.D.O.,

instanța de apel din prezenta cauză a constatat că reclamanta este deținătoarea

unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate a pierdut-o prin efectul

admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acesteia în condiții

legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu

respectarea acestor statuări.

Efectele

pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea

dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină

soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date

problemelor soluționate. Dacă s~ar reține contrariul, ar însemna a se permite

reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor

constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este de

esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor Intre hotărâri

judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de

conținut însăși instituția juridică în discuție.

Respectarea

principiului puterii de lucru judecat se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O.

care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriței contra României" că

instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile

judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin

hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție. Așadar,

dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă

este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța

legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecata într-o

procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele

fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile

definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Așadar, în

cauză, având în vedere principiului puterii de lucra judecat nu se pot ignora

efectele soluției pronunțate prin sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie

2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă.

Față de cele ce

preced, reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată și are dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului. Pârâtul-recurent a invocat decizii ale Curții Europene

care nu au relevanță în speța de față, fiind aplicabile unor alte ipoteze

legale, după cum chiar recurentul afirmă prin motivele de recurs.

Având în vedere

toate considerentele reținute, recursurile declarate de pârâții M.G., M.G. și

de pârâtul M.F.P. vor fi respinse, ca nefondate și cu aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului declarat de pârâții M.G. și M.G., invocată de

intimata T.C.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții M.G., M.G. și de pârâtul M.F.P.,

prin D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 356/A din data de 15

septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 martie 2015,