ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 752/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 12 februarie 2010, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâții Statul român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului București reprezentat de primar general, SC R. SA, M.G. și M.G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâților Statul român, prin M.F.P., Municipiul București, prin primar general, Consiliul General al Municipiului București, SC R. SA să-i plătească suma stabilită ca preț de piață al imobilului din București, sector 1, obligarea pârâților M.G.

și M.G. la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, îmbunătățiri evaluate provizoriu la suma de 130.000 lei; instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata tuturor despăgubirilor care-i sunt datorate de către pârâți și să se înscrie în cartea funciara interdicția de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 1, până la plata despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată. Pârâții M.G. și M.G. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamau tei-pârâte la ridicarea, pe cheltuiala sa proprie, a amenajărilor, adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului sus~menționat și repunerea imobilului în starea anterioară efectuării de către aceasta a lucrărilor de "amenajare", sub sancțiunea plății de daune cominatorii în valoare de 100 lei/zi întârziere de la data pronunțării hotărârii judecătorești până la data repunerii imobilului în situația anterioară.

Prin încheierea de ședință de la termenul, din 22 decembrie 2010, tribunalul a constatat că pe capătul 1 de cerere are calitate doar M.F.P., prin D.G.F.P. București, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general, SC R. SA, Statul Român, prin M.F.P. și C.G.M.B., a constatat ca pe capătul 2 de cerere pârâții M. au calitate procesuală pasivă, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de aceștia, în raport de dispozițiile an.48 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința nr. 1475 din 10 iulie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, SC R. SA, Statul Român, prin M.F.P.

și C.G.M.B., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă T.C., a obligat pârâtul M.F.P. prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei, reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București, sector 1, fără îmbunătățiri, precum și pârâții-reclamanți M.G. și M.G. la plata către reclamanta-pârâtă T.C. a sumei de 188.547,12 lei, reprezentând cota de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobilul situat în București, sector 1 și, pe cale de consecință, a dispus instituirea în favoarea reci aman tei-pârâte T.C.

a unui drept de retenție asupra imobilului situat în București, sector 1 până la achitarea de către pârâții-reclamanți M.G. și M.G. a sumei de 188.547,12 lei, respingând, ca neîntemeiate, atât cererea de înscriere în cartea funciară a interdicției de înstrăinare a imobilului, cât și cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 19 iunie 1989, prin Decizia nr. 772, Consiliul Popular al Municipiului București a dispus, începând cu data de 21 ianuarie 1988 trecerea, fără plată, în proprietatea statului a cotei părți indivize de 29/32 din construcția situată în, sector 1 și a aceleiași cote indivize din terenul aferent. Reclamanta-pârâtă T.C. a dobândit imobilul din București, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat cu SC R. SA în calitate de proprietar, reclamanta-pârâtă a întreprins o serie de lucrări la imobil ulterior cumpărării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 772 din 19 aprilie 1989 a Consiliului Popular al Municipiulm București, iar reclamanta-pârâtă T.C. a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 29/32 din imobilul din București, sector 1, în favoarea lui M.G. și M.G. Sub aspectul capătului de cerere având ca obiect valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobil, tribunalul a reținut că potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (l) se stabilește prin expertiza. În cauză a fost dispusă expertiză prin care s~a evaluat valoarea de circulație a imobilului în două variante: la starea tehnică inițială, de la data cumpărării de către reclamantă a imobilului rezultând un preț de piață de 88.724 lei (pentru întreg imobilul), dar și la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construcții și instalații la imobil de către reclamantă finalizate în anul 2007, rezultând un preț de piață de 296.776 lei (pentru întreg imobilul), Având în vedere că în cauză s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, pentru a nu se realiza o dublă despăgubire, și constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, admiterea unei acțiuni în revendicare fiind asimilată ca efecte hotărârii de desființare a contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a obligat pârâtul M.F.P., prin D.G.F.M.B.

la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulație a cotei de 29/32 din imobilul situat în București, sector 1, fără îmbunătățiri.

Sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, tribunalul a avut în vedere valoarea de piață a lucrărilor de construcții și instalații executate de către reclamantă până la data introducerii acțiunii, reținând că reclamanta nu poate spori artificial valoarea ce i se va restitui cu titlu de spor de valoare, efectuând lucrări de construcție cu unicul cop de a majora valoarea sporului de valoare, în ciuda opoziției evidente a proprietarului imobilului, respectiv a persoanei căreia îi cade în sarcină să plătească reclamantei sporul de valoare adus imobilului, A pune în sarcina pârâțîlor-reclamanți achitarea contravalorii lucrărilor de construire ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată ar echivala, astfel, cu validarea unui abuz de drept, motiv pentru care Tribunalul a exclus din calcul suma de 55,754 lei reprezentând, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză lucrările de construcții și instalații executate de către reclamantă după 12 februarie 2010. Prin urmare, tribunalul a reținut, de asemenea» potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, că investiția reclamantei reprezentând valoarea lucrărilor executate a fost necesară întrucât imobilul era degradat și prezenta un grad avansat de uzură, neasigurând condiții corespunzătoare pentru locuit,

încăperile demolate și reconstruite de către reclamantă aveau sistem constructiv din paiantă și din lemn cu o vechime de 77 de ani, care, pe lângă faptul că erau degradate și improprii destinației de locuință, potrivit prevederilor Normativului nr. 135/1/1996, la data demolării aveau o uzură de 100% și durata normală de folosință expirată, Deși reclamata nu a prezentat autorizații sau avize pentru lucrările executate, Tribunalul a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță, întrucât textul aplicabil din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 48 nu condiționează acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile de existența unor asemenea autorizații sau avize, așa cum se întâmplă în alte ipoteze, cum este, de exemplu situația despăgubirilor solicitate de chiriași potrivit O.U.G.

nr. 40/1999, pentru care se prevede expres în art. 43 alin. (1) faptul că chiriașul are dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare și utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe bază de acte justificative. Ca atare, reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 48 din Legea 10/2001, tribunalul a obligat pârâțit-reclamanți M.G. și M.G., în calitate de persoane îndreptățite, la plata către reci aman ta-pârâtă T.C. a sumei de 188.547,12 lei reprezentând coia de 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile efectuate la imobilul situat în București, sector 1, astfel cum acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții efectuat în cauză de expert tehnic judiciar R.M.

Sub aspectul celui de-al treilea capăt de cerere, tribunalul a dispus instituirea în favoarea reclamantei-pârâte T.C. a unui drept de retenție asupra imobilului situat în București, sector 1 până la achitarea de către pârâții-reci amanți M.G. și M.G. a sumei de 188.547,12 iei, reținând că în speța sunt îndeplinite condițiile cerute pentru instituirea unui drept de retenție, întrucât creanța pe care reclamanta-pârâtă în calitate de deținător a bunului o deține derivă din sporul de valoare adus bunului în chestiune, fiind așadar un debitum cum re iunctum.

Pe de altă parte, tribunalul a respins cererea de înscriere în cartea funciară a interdicției de înstrăinare a imobilului situat în București, sector 1, ca neîntemeiată, întrucât dreptul de retenție astfel instituit nu conferă detentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut și nici nu împiedică înstrăinarea bunului grevat de dreptul de retenție. Tribunalul a respins cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, reținând că prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reținut caracterul necesar și util pentru toate îmbunătățirile efectuate de către reclamanta-pârâtă, respingerea cererii de obligare a pârâților-reclamanți la contravaloarea lucrărilor efectuate ulterior introducerii cererii de chemare în judecată subsumându-se ideii de sancționare a abuzului de drept și nu lipsei caracterului necesar și util al îmbunătățirilor realizate.

În plus, tribunalul a reținut că reclamanta-pârâtă continuă să dețină proprietatea asupra cotei de 3/32 din imobilul situat în București, sector 1, fiind, ca atare, coproprietar alături de pârâții-rectamanți cu privire la bun, calitate ce îi permite să efectueze asupra bunului acte juridice sau materiale al căror regim este reglementat de regulile privind starea de coproprietate. Ca atare, în calitatea acesteia de coproprietar, reclamanta-pârâtă poate efectua acte materiale ca cele de construire din speță, tară a fi necesară obținerea acordului celorlalți coproprietari, iar, față de constatarea caracterului necesar și util al acestora, cererea de ridicare, pe cheltuiala reclamantei, a amenajărilor, adăugirilor exterioare și interioare aduse spațiului și repunerea imobilului în starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de amenajare, se impune a fi respinsă ca neîntemeiată, Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții M.G., M.G.

și M.F.P. În ședința publică din 1 septembrie 2014, apelanții-pârâți M.G. și M.G. și-au precizat motivele de apel în sensul că solicită excluderea din cuantumul despăgubirilor a sumei de 73.000 lei reprezentând contravaloarea terenului, această suma urmând a fi inclusă, eventual în despăgubirea pusă în sarcina apelantului M.F.P. Totodată, solicită excluderea din cuantumul despăgubirii a sumei de 55.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de către intimata-reclamantă după introducerea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 356/A din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile, reținând următoarele: Instanța de fond a fost investită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, de restituire a prețului de piață al imobilului, precum și a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu. Pentru stabilirea prețului de piață al imobilului în litigiu, precum și pentru identificarea și stabilirea contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse acestui imobil, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare specializarea construcții, Instanța de fond a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru nerespectarea dispozițiilor art. 208 C. proc.

civ. și a dispus refacerea acestuia, încuviințând participarea unui expert consilier parte, propus de apelanții - pârâți. Din actele dosarului rezultă că raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 21 februarie 2012 (fila 231 și următoarele), fiind depus și un coraport de către expertul consilier F.F. (fila 210 și următoarele dosar fond). După depunerea raportului de expertiză, atât apelanții-pârâți persoane fizice, cât și apelantul M.F.P. au formulat obiecțiuni care au fost încuviințate de către instanță, fiind depus un raport de expertiză modificat în urma răspunsului la obiecțiuni (fila 295 și următoarele). Împotriva acestui raport modificat au fost formulate, de asemenea, obiecțiuni de către apelanții-pârâți (fila 316 fond) al căror conținut este identic cu motivele de apel.

Deși apelanții-pârâți susțin că instanța de fond a respins obiecțiunile formulate, din actele dosarului rezultă că instanța de fond le-a încuviințat încheierea din 23 mai 2012 (fila 319 dosar fond), iar răspunsul la obiecțiuni a fost depus la 19 septembrie 2012 (fila 322 și următoarele dosar fond). În ședința publică din 30 ianuarie 2013 (fila 347 dosar fond), instanța de fond a încuviințat suplimentarea obiecțiunilor expertizei, fiind depus la dosar raportul de expertiză varianta IV, care centralizează toate obiectivele și obiecțiunile formulate de părți (fila 352 și următoarele dosar fond), raport cu privire la care părțile nu au mai formulat obiecțiuni, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de ședință din 26 iunie 2013 (fila 416 dosar fond).

Prin urmare, critica vizând nelegaiitatea raportului de expertiză tehnică este nefondată, în condițiile în care părțile nu au formulat, obiecțiuni la raportul de expertiză în forma modificată în urma încuviințării obiecțiunilor și nu au solicitat efectuarea unei contraexpertize sau administrarea altor dovezi cu echivalență probatorie care să fie de natură a contrazice constatările cu caracter științific ale expertului desemnat. Așadar, curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza. În ceea ce privește valoarea de circulație a imobilului în litigiu, expertul desemnat a calculat valoarea de piață la starea tehnica inițială, rezultând un preț de piață de 88.724 lei, precum și la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construire și instalații finalizate în 2007, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, rezultând o valoare de 296.776 lei.

Referitor la includerea în cuantumul contravalorii îmbunătățirilor la care au fost obligați apelanții-pârâți, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, a prețului terenului pe care este edificată construcția, instanța de apel a constatai că valoarea terenului a fost exclusă din despăgubiri. Totodată, instanța de fond a scăzut din valoarea despăgubirilor la care au fost obligați apelanții-pârâți și contravaloarea construcției evaluată la starea tehnică inițială de la data cumpărării, respectivele sume fiind puse în sarcina apelantului-pârât M.F.P., respectiv 29/32 din 88.724 iei (valoarea de piață la data cumpărării imobilului în litigiu), în final apelantul -pârât M.F.P. fiind obligat la plata sumei de 80.406,12 lei.

Astfel, din valoarea de circulație a construcției după efectuarea îmbunătățirilor necesare și utile (296.776 lei), instanța de fond a scăzut suma pusă In sarcina apelantului-pârât M.F.P., dispunând în final obligarea apelanților - pârâți persoane fizice la plata sumei de 188.547,12 lei, ce reprezintă 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu (29/32 din 296.776 - 80.406,12 lei). Prin urmare, instanța de fond nu a inclus în contravaloarea îmbunătățirilor nici contravaloarea terenului și nici contravaloarea îmbunătățirilor efectuate după introducerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că includerea acestora din urmă în valoarea totală a despăgubirilor ar echivala cu contravaloarea unui abuz de drept.

În privința dreptului de retenție instituit în favoarea intimatei-reclamante, instanța de apel a reținut că datoria pe care o pretinde intimata derivă din sporul de valoare adus imobilului în litigiu, dreptul de retenție instituit de instanța de fond fiind accesoriu obligației pe care o garantează, instituită în sarcina apelanților persoane fizice. Referitor la apelul declarat de pârâtul M.F.P., instanța de apel a constatat reluarea criticilor care vizează lipsa calității procesuale pasive, motiv neîntemeiat, întrucât instanța de fond a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform textului legal, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și alin. (2) 1 (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-eumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Din interpretarea sistematică a normelor legale sus menționate, rezultă că obligația M.F.P.

de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziționate pe baza Legii nr. 112/1995 a fost. instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind expres obligația de desdăunare în sarcina M.F.P., în condițiile arătate. în această situație, nu are relevanță juridică apărarea pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic și nici pe principiul relativității efectelor actului juridic pentru a constitui temei al reținerii lipsei calității procesuale pasive a M.F.P.

din moment ce nu relațiile contractuale au stat la baza obligației de dezdăunare a cumpărătorului. Argumentele prezentate stau la baza înlăturării și a susținerilor apelantului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din materia evicțiunii înscrise în art. 3337 C. civ., deoarece M.F.P. nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 132/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții au caracter special față de normele de drept comun în materie de evicțiune, reglementate de art. 1337 și următoarele C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogam". Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauza, pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.

Deși apelantul susține inaplicabilitatea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanta nu a fâcut dovada desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, curtea de apel a constatai nefondat acest motiv de apel, deoarece împotriva intimatei-reclamante a fost pronunțată sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1998, contract ce a rămas tară eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți.

Dispozițiile art. 505 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât sa aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995. Legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței C.E.D.O., astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către M.F.P. prin direcțiile generale ale finanțelor publice și a municipiului București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin H.G.

nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010). În ceea ce privește fondul cauzei, curtea de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nefiind invocat sau probat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu reaua-credință a părților contractante, Potrivit prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., bună-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce invoca reaua-credință. Așadar, intimata-reclamanta este prezumată că a încheiat actul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 cu bună-credință, respectiv cu credința că cel cu care contractează^ respectiv statul, esîe adevăratul proprietar, sarcina dovedirii relei sale credințe incumbând statului.

Cu toate acestea, nici în cadrul procesului de revendicare si nici ulterior nu s-a invocat reaua-credință a cumpărătorului imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici o altă cauză de anulare sau nulitate a actului, aspecte care rezultă și din sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 definitiva și irevocabilă pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, Soluția acordării de despăgubiri reprezentând prețul de piață al imobilului este, de altfel și în concordanta cu jurisprudența C.E.D.O., care a stabilit că „legislația ar trebui să permită sa se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care conflscase odinioară aceste bunuri" și că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006). Pornind de la ideea reținută în considerentele hotărârii în sensul că echilibrul care trebuie păstrat și despre care s-a făcut vorbire mai sus va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătura specială și exorbitantă, se constată ca intimata din prezenta cauză dispunea de un "bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

până în momentul lipsirii de eficiență a contractului de vânzare-cumpărare - prin sentința nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, moment din care ea a fost privată de proprietatea asupra imobilului din litigiu. Este neîndoios că rambursarea prețului plătit actualizat cu indicele de inflație nu ar acoperi prejudiciul încercat de intimați prin privarea lor de proprietate, ei neavând o altă cale care să le permită să compenseze diferența între prețul de cumpărare actualizat si valoarea apartamentelor din discuție.

Într-adevăr, intimata nu a plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare prețul de pe piață a apartamentului în litigiu, dar odată cu încheierea acestuia ea dispunea de un bun, de care apoi a fost privată prin soluția instanței în urma căreia titlul său de proprietate a fost lipsit de eficiență juridică, situație în care este îndrituită a obține o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții M.G., M.G. și pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. București. I). Pârâții M.G. și M.G. și-au întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în parte a apelului acestora, schimbării în parte a sentinței instanței de fond în ceea ce privește instituirea dreptului de retenție în favoarea intimatei-reclamante și obligarea la plata către intimata-reclamantă T.C.

a contravalorii îmbunătățiri lor reprezentând 29/32 din imobilul din București, sector 1. În motivarea recursului, pârâții au susținut că instanțele fondului au interpretat greșit din punct de vedere juridic actele care au stat ia baza pronunțării sentinței civile nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sector 1 București, având ca obiect revendicarea imobilului și chiar a dispozitivului acestei hotărâri judecătorești, reținând în mod greșit că pârâții M. s-ar afla în stare de indiviziune cu intimata-reclamantă T.C., ceea ce este nereal, întrucât aceasta nu este coproprietara imobilului. Ca urmare, instanțele fondului au acordat îmbunătățirile aduse imobilului aplicând în mod greșit legea și în baza unor motive străine pricinii, întrucât pârâții nu se afla în stare de indiviziune cu T.C., ci cu C.A.

care are o cota de 3/32 pe care nu a înstrăinat-o, nu i-a fost naționalizată, așa cum reiese și din decizia administrativă anulată de către instanță în cadrul revendicării. În acest context, motivarea instanței privind obligarea pârâților la contravaloarea îmbunătățirilor care au fost realizate fără acordul, acestora, acord necesar deoarece nu se aplică regimul coproprietății pe cote-părți așa cum susține în mod greșit instanța, precum și faptul că nu au existat nici autorizații de construire, așa cum reiese din raportul de expertiză depus la 29 mai 2013 la instanța de fond - varianta IV, este străină de natura pricinii.

Această argumentare chiar intră în contradicție cu motivarea instanței de apel care consideră ca în mod corect instanța de fond a dispus în final „obligarea apelanților-pârâți persoane fizice la plata suinei de 188.547,12 lei ce reprezintă 29/32 din valoarea îmbunătățirilor necesare și utîle aduse imobilului (teren și construcție) în litigiu 29/32 din 296.776-80.406,12 lei." Este evident faptul că instanțele fondului, considerând în mod eronat drept temei de drept al acestor cereri regimul de coproprietate pe cote-părți, au realizat o motivare străină de natura pricinii și, în același timp, greșită din punct de vedere juridic, neanalizând și neaplicând temeiul de drept invocat de către reclamantă în ceea ce privește cererile sale care formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Art. 1444 C. civ. indicat de către reclamanta se referă la "arendași și locatari", deci la detentori precari și arată clar calitatea în care reclamanta a formulat cererea sa de chemare în judecată, ea nefiind coproprietară a imobilului, deoarece cota de 3/32 din acesta, care nu a fost naționalizată, revine lui C.A., iar nu reclamantei. Pârâții sunt coproprietari asupra imobilului cu o cotă de 29/32 din acesta împreună cu C.A., care are o cotă-parte de 3/32 din acesta. Având în vedere toate aceste motive de nelegalitate, instanțele nu puteau acorda aceste îmbunătățiri în baza aplicării regimului coproprietarii în cote-părți ca și motivare, ci eventual, a temeiului invocat de către reclamantă.

II). Pârâtul M.F.P. și-a întemeiat recursiii pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtul a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract.

În situația evingerii comparatoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-eumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1.337 C. civ. Aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția M.F.P., care a devenit astfel un simplu depozitar a! acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea M.F.P. la achitarea prețului la valoarea de piață a imobilului.

Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrați v-teritorială vânzătoare (in speța Municipiul București), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește valoarea reținută în raportul de expertiza, recurentul-pârâî a arătat că în mod eronat a fost omologat de către instanță, întrucât acesta nu reflecta prețul real al imobilului în discuție.

Suma stabilită prin raport este exagerat de mare, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la: -30%. Prin urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2014 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Astfel, obligația de garanție pentru evîcțiime nu presupune în niciun caz valoarea de piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, a căror situație este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici 3a prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare ta criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit ia achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnlzarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fund considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). Recurentui-pârât a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr. 1/2009 și ale art. 50 ind.l din Legea nr. 10/2010, în ceea ce privește acordarea prețului de piață al imobilului.

Totodată, pârâtul-recurent a susținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, ce rezida în faptul ca, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridica a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

Reaua-credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, trebuie să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabila a contactului de vânzare cumpărare. În consecință, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine și anume, încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, în speța de față, deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare din 1998 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, admițând cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu M.F.P., întrucât această instituție nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare mai sus menționat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității-recursului declarat de pârâții Minea Garoiița și M.G., susținând că recurenții nu au formulat critici de nelegalitate, ci critici de netemelnicie a deciziei atacate, ce nu pot fi încadrate în art. 304 C. proc. civ. Excepția nulității recursului va fi respinsă, întrucât eriticile formulate de pârâții M.G. și M.G. prin motivele de recurs pot fi încadrate, formal, în dispozițiile legale invocate de recurenți, respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: l). Pârâții M.G. și M.G. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civila, criticând modul în care s-a dispus în cauză în ceea ce privește regimul cotelor deținute asupra imobilului în litigiu din perspectiva cererii referitoare la contravaloarea îmbunătățirilor.

Aceste motive exced cadrul procesual ce se poate constitui în fața instanței de recurs, cu aplicarea art. 299 alin. (1) și art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ținând cont de critîcile formulate prin cererea de apel și modul în care instanța de apel le-a soluționat. Astfel, pârâții nu au formulat aceste susțineri și în apel, așa cum rezultă din considerentele deciziei de apel, mai sus redate. Drept urmare, criticile sunt formulate omisso medio, direct în recurs și nu pot fi primite. Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părțile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, dar și faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.

Aspectele necontestate în apel au intrat în puterea lucrului judecat, iar pârâții nu mai au posibilitatea să le critice în caîe de atac a recursului. În ceea ce privește dreptul de retenție, instanța de apel l-a confirmat atât timp cât criticile referitoare Ia creanța datorată deținătorului imobilului nu au fost primite. Prin cererea de recurs s-a reclamat schimbarea temeiului juridic invocat de către reclamantă în susținerea acestei cereri, fără ca prin cererea de apel să se formuleze o asemenea critică - urmând a fi reținute și sub acest aspect cele mai sus arătate. Constatând și că instanța de apel s-a pronunțat în limitele fixate prin cererea de apel - nefiind formulate de altfel critici sub acest aspect, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și să dispună în consecință. II). În primul motiv de recurs, pârâtul M.F.P. a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității sale procesuale pasive. Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și Primăria municipiului București este reala, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate, nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația M.F.P.

de a restitui prețui de piață ori prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a M.F.P. m litigiile decurgând din restituirea prețului. Având în vedere ca imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de către Statul român, pentru soluționarea cererii deduse judecății nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialîa generalibus derogam, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar Ia dispoziția M.F.P., conform art. 1, 3 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire. Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Criticile privind efectuarea defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în litigiu de către expert nu pot fi reanalizate, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele (așa cum solicită recurentul-pârât), ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În motivarea recursului, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea criteriilor de simetrie și de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor și a susținut teza îmbogățirii Iară justă cauză a reclamanților.

Sub aceste aspecte, este de reținut că instanțele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanta îndeplinește cerințele prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în vederea acordării prețului de piață pentru imobilul în litigiu. Premisele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (care se verifică în speța de față) presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existența valabilității contractului, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desființate" ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție. Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2) 1 , din interpretarea căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001s legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, prin sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, a fost admisă în parte acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M.G. și a fost obligată intervenienta T.C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie cota de 29/32 din imobilul din București, sector 1, în favoarea reclamantului.

Din considerentele acestei sentințe rezultă ca la termenul din 1 octombrie 2007, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere formulat de reclamant având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care intervenienta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat. Așa fiind, intimata-reclamantă T.C. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50! din Legea nr. 10/2001, republicată și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Determinarea acestui preț s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligația de plata în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către instanță în conformitate cu dispozițiile legilor speciale incidente, așa încât nu poate fi susținută cu temeinicie teza îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei și nu pot fi aplicabile nici criteriile de simetrie și de echitate, astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât. În ceea ce privește criticile formulate de pârât privind nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acestea nu pot ti reanalizate în prezenta cauză.

În speță, sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de soluționare al cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul deținut de reclamanta din prezenta cauză. Analizând acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor deținute de părți, instanța a dat preferință titlului reclamantului, reținând ca vânzarea bunului către intervenienta nu este lovită de nulitate și că buna-credință la încheierea actului de vânzare-cumpărare, invocată în apărare de către intervenienta nu valorează proprietate.

Pe cale de consecință, dând eficiență aspectelor reținute în considerentele sentinței nr. 14095 din 15 octombrie 200 și soluției pronunțate cu privire la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la junsprudența C.E.D.O., instanța de apel din prezenta cauză a constatat că reclamanta este deținătoarea unui bun în sensul Convenției, a cărui proprietate a pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acesteia în condiții legale, ceea ce obligă instanța sesizată cu prezenta acțiune să se pronunțe cu respectarea acestor statuări. Efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate.

Dacă s~ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată. Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor Intre hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție. Respectarea principiului puterii de lucru judecat se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag.

1 din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecata într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate. Așadar, în cauză, având în vedere principiului puterii de lucra judecat nu se pot ignora efectele soluției pronunțate prin sentința civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă.

Față de cele ce preced, reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Pârâtul-recurent a invocat decizii ale Curții Europene care nu au relevanță în speța de față, fiind aplicabile unor alte ipoteze legale, după cum chiar recurentul afirmă prin motivele de recurs. Având în vedere toate considerentele reținute, recursurile declarate de pârâții M.G., M.G. și de pârâtul M.F.P. vor fi respinse, ca nefondate și cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâții M.G. și M.G., invocată de intimata T.C. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții M.G., M.G. și de pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 356/A din data de 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2015,