ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3921/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 251 din 4 martie 2009 a admis acțiunea reclamanților T.D. și T.M. împotriva pârâtului Primăria Municipiului București prin primarul general așa cum a fost precizată. A fost obligată pârâta să acorde reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, str. A., sector 1, condiționat de obligarea reclamantului T.D. să restituie suma reprezentând valoarea despăgubirii primite conform legislației în vigoare.

În motivarea acestei soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele: La 18 martie 2008 reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la soluționarea notificării nr. 1077 din 18 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și nesoluționată până la momentul formulării acțiunii cu privire la apartamentul proprietatea acestora trecut în mod abuziv în proprietatea Statului ca efect al aplicării Decretului nr. 223/1974 în cotă de ½ cu plata către T.D. care a încasat pentru aceasta 37.000 RON (la momentul trecerii în proprietatea statului) și respectiv ½ fără plată, cota ce a aparținut T.M. S-a reținut că apartamentul în discuție a fost vândut prin Contractul nr. aaa/1996 în temeiul Legii nr. 112/1995 numiților M.H.

și M.M. Instanța a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 și a dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul notificat, cu obligarea reclamantului T.D. la restituirea sumei încasate, 37.000 RON, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă. În considerentele deciziei s-a arătat că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie sau dispoziție de restituire în natură.

Din contră s-a constatat că în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia de respingerea cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legale, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. Instanța de apel a apreciat că o astfel de soluție se impune și pentru că judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă astfel că retrimiterea la unitatea deținătoare ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Ca urmare, constatând că în cadrul prerogativei de control judiciar legea nu îi limitează atribuțiile, instanța poate dispune direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, evocând fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

S-a apreciat că lipsa răspunsului unității deținătoare învestită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz care nu poate rămâne necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, iar Constituția prevede în art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiție pentru apărarea intereselor sale legitime. S-a mai reținut că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX din 9 martie 2007 în soluționarea unui recurs în interesul legii. 3. Recursul Împotriva deciziei Curții de apel a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București prin primarul general.

În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt s-a arătat că instanța putea să se pronunțe numai în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării entității învestite cu soluționarea notificării să emită o dispoziție și nu să soluționeze notificarea în sensul dorit de parte. S-a susținut că în mod excesiv instanța a apreciat că în cauză este vorba de un refuz nejustificat în soluționarea notificării formulate în iulie 2001, deoarece termenul de 60 de zile este unul de recomandare și nu de decădere și în realitate este vorba despre derularea procedurilor specifice, firești, necesare, proceduri care se vor finaliza cu o dispoziție motivată, notificarea neputând fi soluționată pur și simplu fără o verificare a tuturor aspectelor de fapt și de drept.

S-a apreciat că în cauză neexistând un refuz nejustificat nu este incidență Decizia nr. XX/2007. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată în raport de acțiunea dedusă judecății se constată că nu pot fi primite criticile formulate în susținerea recursului care se va respinge, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispozițiile motivate asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Din actele dosarului rezultă că notificarea a fost formulată la 19 iulie 2001, când a fost înregistrată sub nr. 10617. La notificare au fost anexate și actele necesare dovedirii pretențiilor formulate iar unitatea sesizată nu a dovedit că ar fi solicitat petenților completarea actelor.

De altfel pârâta nu a formulat o atare apărare, singura care s-ar fi putut lua în considerare în privința datei de la care începe să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din lege, în susținerea excepției de prematuritate a formulării acțiunii, în sensul că petenții trebuiau să aștepte emiterea dispoziției pentru a se putea adresa instanței. Împrejurarea că procedura administrativă nu s-a finalizat încă, fără o explicație fondată, nu poate fi opusă reclamanților în justificarea prematurității cererii lor, față de împrejurarea că acțiunea este formulată după 7 ani de la înregistrarea notificării. Ca urmare în mod corect instanțele au asimilat lipsa de răspuns la notificarea formulată în 2001, drept refuz de soluționare care este cenzurabil în instanță pe calea unei acțiuni formulate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În raport de această situație de fapt în mod corect s-a reținut că în cauză este aplicabilă ca practică judiciară obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XX din 9 martie 2007 cu privire la competența instanței sesizate cu refuzul nejustificat de soluționare a notificării, de a dispune direct asupra restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii. Ca urmare în mod corect s-a menținut soluția instanței de fond care a procedat la soluționarea directă a notificării. Se constată că soluționarea notificării de către instanță s-a făcut nu "pur și simplu" cum s-a susținut de recurentă ci ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 cât privește calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și respectiv dreptul de proprietate asupra bunului pretins.

Constatând așadar că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a modifica decizia atacată s-a respins recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecința păstrării deciziei curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei împotriva Deciziei nr. 400/A din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010. Procesat de GGC - NN