ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3921/2010

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 251 din 4 martie 2009 a admis acțiunea reclamanților

T.D. și T.M. împotriva pârâtului Primăria Municipiului București prin primarul

general așa cum a fost precizată. A fost obligată pârâta să acorde

reclamanților măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în

București, str. A., sector 1, condiționat de obligarea reclamantului T.D. să

restituie suma reprezentând valoarea despăgubirii primite conform legislației

în vigoare.

În motivarea acestei

soluții Tribunalul a reținut în esență următoarele:

La 18 martie 2008

reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la soluționarea notificării nr. 1077

din 18 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și nesoluționată până

la momentul formulării acțiunii cu privire la apartamentul proprietatea

acestora trecut în mod abuziv în proprietatea Statului ca efect al aplicării

Decretului nr. 223/1974 în cotă de

½

cu plata către T.D. care a încasat pentru

aceasta 37.000 RON (la momentul trecerii în proprietatea statului) și respectiv

½

fără plată, cota ce

a aparținut T.M.

S-a reținut că

apartamentul în discuție a fost vândut prin Contractul nr. aaa/1996 în temeiul

Legii nr. 112/1995 numiților M.H. și M.M.

Instanța a constatat

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 și a

dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul

notificat, cu obligarea reclamantului T.D. la restituirea sumei încasate,

37.000 RON, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de

pârâtă.

În considerentele

deciziei s-a arătat că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau

dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a

obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie sau dispoziție de

restituire în natură. Din contră s-a constatat că în virtutea dreptului său de

plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească

cenzurând decizia de respingerea cererii de restituire în natură, în măsura în

care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legale, o va anula, dispunând

ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu

valabil.

Instanța de apel a

apreciat că o astfel de soluție se impune și pentru că judecătorul are a

chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă astfel că retrimiterea

la unitatea deținătoare ar putea conduce la prelungirea nejustificată a

procedurii de restituire.

Ca urmare, constatând

că în cadrul prerogativei de control judiciar legea nu îi limitează

atribuțiile, instanța poate dispune direct restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul litigiului, evocând fondul și să constate, pe baza

materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură.

S-a apreciat că lipsa

răspunsului unității deținătoare învestită cu soluționarea notificării

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz care nu poate rămâne

necenzurat pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care

se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, iar Constituția

prevede în art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea

dreptului oricărei persoane de a se adresa justiție pentru apărarea intereselor

sale legitime.

S-a mai reținut că în

același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. XX din 9 martie 2007 în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Împotriva deciziei

Curții de apel a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București prin

primarul general.

În drept a fost

invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a arătat că

instanța putea să se pronunțe numai în condițiile art. 21 - 23 din Legea nr.

10/2001 în sensul obligării entității învestite cu soluționarea notificării să

emită o dispoziție și nu să soluționeze notificarea în sensul dorit de parte.

S-a susținut că în

mod excesiv instanța a apreciat că în cauză este vorba de un refuz nejustificat

în soluționarea notificării formulate în iulie 2001, deoarece termenul de 60 de

zile este unul de recomandare și nu de decădere și în realitate este vorba

despre derularea procedurilor specifice, firești, necesare, proceduri care se

vor finaliza cu o dispoziție motivată, notificarea neputând fi soluționată pur

și simplu fără o verificare a tuturor aspectelor de fapt și de drept.

S-a apreciat că în

cauză neexistând un refuz nejustificat nu este incidență Decizia nr. XX/2007.

de recurs

Examinând decizia

atacată în raport de acțiunea dedusă judecății se constată că nu pot fi primite

criticile formulate în susținerea recursului care se va respinge, pentru

considerentele ce urmează:

Potrivit art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispozițiile motivate asupra cererii

de restituire în natură în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Din actele dosarului

rezultă că notificarea a fost formulată la 19 iulie 2001, când a fost

înregistrată sub nr. 10617. La notificare au fost anexate și actele necesare

dovedirii pretențiilor formulate iar unitatea sesizată nu a dovedit că ar fi

solicitat petenților completarea actelor.

De altfel pârâta nu a

formulat o atare apărare, singura care s-ar fi putut lua în considerare în

privința datei de la care începe să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 25 din lege, în susținerea excepției de prematuritate a formulării

acțiunii, în sensul că petenții trebuiau să aștepte emiterea dispoziției pentru

a se putea adresa instanței.

Împrejurarea că

procedura administrativă nu s-a finalizat încă, fără o explicație fondată, nu

poate fi opusă reclamanților în justificarea prematurității cererii lor, față

de împrejurarea că acțiunea este formulată după 7 ani de la înregistrarea

notificării.

Ca urmare în mod

corect instanțele au asimilat lipsa de răspuns la notificarea formulată în

2001, drept refuz de soluționare care este cenzurabil în instanță pe calea unei

acțiuni formulate în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În raport de această

situație de fapt în mod corect s-a reținut că în cauză este aplicabilă ca

practică judiciară obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XX din

9 martie 2007 cu privire la competența instanței sesizate cu refuzul

nejustificat de soluționare a notificării, de a dispune direct asupra

restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii.

Ca urmare în mod

corect s-a menținut soluția instanței de fond care a procedat la soluționarea

directă a notificării.

Se constată că

soluționarea notificării de către instanță s-a făcut nu "pur și

simplu" cum s-a susținut de recurentă ci ca urmare a constatării

îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 cât privește calitatea

de persoane îndreptățite a reclamanților și respectiv dreptul de proprietate

asupra bunului pretins.

Constatând așadar că

în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru a modifica decizia atacată s-a respins recursul în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. cu consecința păstrării deciziei curții de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul pârâtei împotriva Deciziei nr. 400/A din 24 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN