ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

A

supra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 339 din 12 martie 2010,

Tribunalul București, sectia a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și

Primăria municipiului București, prin primar general, și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a constatat refuzul Primăriei Municipiului

București, de a emite decizie/dispoziție motivată la notificarea reclamantei nr.

1704 din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în București, str. F., a

constatat că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din

patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin M.F.P., la plata

sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, a

omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V.

În fapt, s-a reținut

că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut defunctului său

autor, F.S.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de

13 aprilie 1933, respectiv că acesta a fost preluat în mod abuziv în

proprietatea statului, prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 - poziția

Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a formulat

notificare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de circulație a imobilului ce

nu mai poate fi restituit în natură, la care a anexat toate înscrisurile

doveditoare, unitatea notificată nesoluționând-o în termenul prescris de lege.

În temeiul dispozițiilor

art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073 - 1075 C. civ. și în baza efectelor deciziei

nr. XX/2007, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost

precizată la termenul din 11 decembrie  2009.

S-a reținut că, în prezent,

imobilul nu mai poate fi restituit în natură, ceea ce înseamnă că privarea de

proprietate impune statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligația de a o despăgubi pe reclamantă prin plata unei sume rezonabile,

raportate la valoarea bunului preluat de stat în mod abuziv.

Prin decizia civilă nr.

200/A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului

Municipiul București, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins

capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri,

ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În ce privește apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, instanța a reținut că reclamanta a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu; cu referire

la construcții, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, coroborate cu dispozițiile art. 492 și următoarele C. civ., dat fiind

faptul că imobilul în cauză figurează ca fiind naționalizat în temeiul

Decretului nr. 92/1950, pe numele autorului reclamantei; decretul de

naționalizare privea în special imobilele cu construcții și, doar în subsidiar,

terenurile; la poziția 4916 din acest decret, se menționează ca fiind

naționalizate 15 apartamente, printre care și imobilul în cauză; ca atare, instanța

a apreciat că operează prezumția existenței construcției pe terenul aflat în

proprietatea autorului reclamantei.

Partea adversă avea,

potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., obligația de a face dovada contrară, respectiv

aceea că edificiul a fost construit ulterior preluării imobilului și că există o

autorizare de construire pe numele unei alte persoane.

În ce privește apelul

declarat de către pârâtul Statul Român, Curtea a reținut următoarele:

Calitatea procesuala

pasiva presupune existenta unei identități intre persoana pârâtului si subiectul

pasiv al raportului juridic dedus judecații.

Prin art. 1 și

următoarele din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care a modificat și

completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu mai pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, s-a apreciat

că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, decât în condițiile menționate

strict de lege,

art.

28 alin. (3) neregăsindu-se în prezenta cauză.

În procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, coroborată cu prevederile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, nici pârâtul Municipiul București nu are obligația legală de a stabili

o anumită sumă în bani ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea

despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea

și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit

prevederilor prezentei legi, revenind instituției competente, C.C.S.D., din

cadrul A.N.R.P., conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

iar dacă va fi nemulțumită de suma acordată partea poate să conteste în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

În același sens sunt

și dispozițiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura

și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod

abuziv.

Cât timp nu s-a

finalizat această procedură nu se poate ajunge la concluzia încălcării vreunui

drept al reclamantei de către stat.

Obiectul prezentului

litigiu îl reprezintă contestația formulată ca urmare a înregistrării unei

notificări pe Legea nr. 10/2001.

În acest context

procedural, instanța nu putea obliga intimata să facă altceva decât ar fi putut

face conform dispozițiilor acestei legi și nici să oblige la plată o altă

instituție, conform altei proceduri decât cea reglementată de lege.

Referitor la

nesoluționarea în termen a notificării, s-a reținut și pasivitatea reclamantei

care nu a înțeles să-l cheme în judecată pe apelant de îndată ce s-a împlinit

termenul prescris de lege.

Practica Curții

Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei

instituții să îndeplinească obligații care, potrivit legii, sunt de competența

altei entități.

Privarea de

proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau

moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea

bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este

reglementată de dispozițiile legale în vigoare.

Concluzia finală a instanței

a fost în sensul că prima instanță în mod greșit a apreciat că pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în

cauză.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 02 decembrie  2010,

reclamanta I.M.A.C. și (II) la data de 25 noiembrie 2010, pârâtul Municipiul

București, prin primar general, și Primăria Municipiului București, prin care au

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I). Recursul

declarat de reclamantă a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a susținut că hotărârea

pronunțată a fost dată cu încălcarea legii în privința admiterii excepției

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, întrucât a ignorat faptul

că instanța de contencios european, într-o serie mare de hotărâri pronunțate împotriva

României, a condamnat statul, și nu unitățile deținătoare, la plata

contravalorii bunului imobil.

Din moment ce, în

conformitate cu prevederile art. 1 din Convenție, fiecare stat contractant

recunoaște drepturile apărate de Convenție oricărei persoane aflate sub

jurisdicția sa, atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează

legislatorului național, va fi angajată răspunderea statului.

Prin urmare, statul are

calitate procesuală pasivă din perspectiva faptului că este garantul dreptului

de proprietate înscris în art. 44 din Constituție.

Mai mult, s-a

susținut că statul nu a fost în măsură să creeze un cadru normativ care să o

despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul său patrimonial.

Statul Român nici nu

a supravegheat respectarea de către autoritățile sale publice a normelor

edictate, situație ce a condus la încălcarea drepturilor prevăzute în art. 1

din Primul Protocolul al Convenției și în art. 6 din Convenție.

Evaluarea imobilului

în litigiu s-a efectuat în condiții de contradictorialitate cu pârâtele, de

către un expert judiciar abilitat să efectueze rapoarte de expertiză în baza

standardelor internaționale de evaluare - criteriu prevăzut de Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005 - astfel încât valoarea stabilită prin expertiza

administrată în cauza, reprezintă valoarea efectivă a imobilului care trebuie

restituit prin echivalent.

Din conținutul

normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se desprinde aceeași concluzie,

anume că Statul Român este cel care suportă, din patrimoniul său,

reconstituirea dreptului de proprietate prin echivalent pentru imobilele

preluate în mod abuziv.

II. Recursul declarat

de pârâții Municipiul București, prin primar general, și Primăria Municipiului

București au vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

S-a susținut că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, intrucat, înscrisurile avute în vedere

de instanță la soluționarea cauzei și considerate ca fiind acte doveditoare a

dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea

cererii de restituire, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare

doveditoare a dreptului de proprietate; obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea

Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la

notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea.

Simpla notificare formulată

în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât așa cum reiese

din jurisprudenta Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o valoare

patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență constantă.

Unitatea detinătoare

- în speță, Municipiul București - nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor,

iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în

afara cadrului normativ, poate conduce la un blocaj financiar și implicit la

neexecutarea hotărârilor judecătorești.

Recursurile sunt

întemeiate, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului

litigiu îl constituie contestația reclamantei, întemeiată pe faptul concret al formulării

și expedierii unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul

în litigiu, nesoluționată în termenul prescris de lege de către unitatea

deținătoare.

Problema

de drept privind întinderea competenței instanței de a soluționa cererea de

restituire formulată de persoana îndreptățită - în oricare din formele

prevăzute de lege - în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la

notificare în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, a fost soluționată prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Prin

decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în

interesul legii și a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 după cum urmează „instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.”

În

considerentele deciziei menționate s-au enunțat argumentele pentru care nu poate

fi îngrădit accesul la justiție al persoanei îndreptățite care, în cadrul

procedurii administrative prevăzute de legea de reparație, nu primește răspuns

la notificare, în termenul imperativ de 60 de zile instituit prin dispozițiile art.

25 din lege.

În contextul normativ

foarte clar stabilit de instanța supremă, instanțele anterioare s-au învestit,

cel puțin formal, cu soluționarea pe fond a pretențiilor reclamantei.

Specific cauzei

pendinte este faptul că reclamanta a înțeles să poarte procesul - expresie a

principiului disponibilității procesului civil - nu numai în contradictoriu cu

unitatea deținătoare, în accepțiunea dată de legea specială acestei noțiuni, ci

și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Aceasta în mod

explicit și-a fundamentat solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor, pe calitatea

acestuia de garant constituțional al respectării dreptului de proprietate,

respectiv pe obligația acestuia de a suplini pasivitatea îndelungată a

autorităților abilitate, în procedura specială, de a acorda despăgubirile.

În acest context

procedural foarte clar stabilit prin voința expresă a reclamantei, instanțele

fondului au pronunțat soluții, într-adevăr, pe fondul raportului juridic

litigios, dar care nu se conjugă întru-totul nici cu dispozițiile stricte ale legii

speciale de reparație civilă - art. 26 din lege, nici cu prevederile blocului

de convenționalitate (așa cum rezultă din dispozitivul deciziei, respectiv din

considerentele acesteia), situație care s-a concretizat în mod evident cu un

dezavantaj în privința drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, pentru

reclamantă.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 339 din 12 martie 2010, Tribunalul București, sectia a IV-a civilă, a

admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București,

prin primar general, Primăria municipiului București, prin primar general, și

Statul Român, prin M.F.P., a constatat refuzul Primăriei Municipiului

București, de a emite decizie/ dispoziție motivată la notificarea reclamantei din

17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în București, str. F., a constatat

că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din patrimoniul

defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V.

Prin decizia civilă nr.

200/ A din 28 septembrie  2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului

Municipiul București, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a

schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca

obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, ca fiind formulat

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pe de o parte, este

de reținut că această chestiune a legitimării procesuale pasive a Statului

Român, prin M.F.P., respectiv a obligării efective a acestuia la plata de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care nu mai pot fi restituite în natură,

imobile pentru care legiuitorul a impus un regim diferit de despăgubire prin

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie obiectul unei jurisprudențe

neunitare la nivelul instanțelor de judecată, aspect ce nu poate fi ignorat în

cauză, dovadă fiind chiar hotărârile judecătorești atașate la dosarul pricinii

de față.

De principiu, așa cum

corect au reținut instanțele anterioare, calitatea procesuala pasiva presupune

existenta unei identități intre persoana pârâtului si subiectul pasiv al

raportului juridic dedus judecații.

În contextul în care

reclamanta a invocat în mod expres temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată în privința unuia dintre pârâți - și-a fundamentat solicitarea de

obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

despăgubirilor, pe calitatea acestuia de garant constituțional al respectării

dreptului de proprietate, respectiv pe obligația acestuia de a suplini

pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate, în procedura specială, de a

acorda despăgubirile - instanța de apel era obligată să dezvolte un raționament

juridic care să justifice înlăturarea prevederilor Convenției europene a

drepturilor omului din materia garanțiilor ce trebuie să însoțească dreptul de

proprietate, astfel cum acestea au fost configurate de jurisprudența instanței

europene, aceasta cu atât mai mult cu cât prima instanța și-a întemeiat hotărârea

pe aceste dispoziții.

Pe de altă parte,

dacă instanța de apel a ajuns la concluzia că Statul Român nu are calitate

procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

decât în condițiile menționate strict de lege - art. 28 alin. (3) din lege -

aceasta era ținută să dea eficiență pe deplin dispozițiilor art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 - aceea de a obliga unitatea deținătoare de a propune

acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împrejurarea că în

considerentele deciziei pronunțate s-au făcut referiri exprese la o astfel de

soluție nu înseamnă că s-ar putea considera că instanța de apel a soluționat pe

deplin fondul raportului juridic litigios, în circumstanțe pe deplin

clarificate atât din perspectiva faptelor, cât și a chestiunilor de drept (clarificarea

și configurarea deplină a raportului juridic obligațional, pornind de la însăși

premisa propusă de reclamantă).

Neclaritățile

evidențiate anterior în ceea ce privește stabilirea raportului juridic

obligațional, cu efecte directe atât în configurarea dispozitivului deciziei,

cât și în coerența expunerii de motive, au determinat pârâtele Municipiul

București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București să-și reformuleze

apărarea; pe de o parte, au susținut că simpla notificare formulată în baza

Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât așa cum reiese

din jurisprudenta Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o valoare

patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență constantă; nu în ultimă

instanță, au susținut că unitatea detinătoare - în speță, Municipiul București

- nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor, iar repetarea obligării

sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ,

poate conduce la un blocaj financiar și implicit la neexecutarea hotărârilor

judecătorești.

În privința criticii referitoare

la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, respectiv că nu s-ar fi depus înscrisurile originale sub

acest aspect, aceasta nu poate fi primită, întrucât normele procedurale

prescriu pentru etapa judecății în fața instanțelor fondului posibilitatea

efectivă ca orice suspiciune cu privire la conținutul înscrisurilor să fie rezolvată

printr-o procedură simplă - art. 139 C. proc. civ., la care nu s-a apelat.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ., respectiv art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile

reclamantei și pârâților, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta I.M.A.C. și pârâții Municipiul București, prin primarul

general și Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 200/ A din 28

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2011.