ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6527/2011

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 339 din 12 martie 2010, Tribunalul București, sectia a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiului București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat refuzul Primăriei Municipiului București, de a emite decizie/dispoziție motivată la notificarea reclamantei nr. 1704 din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în București, str. F., a constatat că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V. În fapt, s-a reținut că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparținut defunctului său autor, F.S.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 aprilie 1933, respectiv că acesta a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 - poziția 4916. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat către R.C., F.I. și F.C. în temeiul Legii nr. 112/1995. Reclamanta a formulat notificare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de circulație a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, la care a anexat toate înscrisurile doveditoare, unitatea notificată nesoluționând-o în termenul prescris de lege.

În temeiul dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073 - 1075 C. civ. și în baza efectelor deciziei nr. XX/2007, prima instanță a admis acțiunea reclamantei, așa cum a fost precizată la termenul din 11 decembrie 2009. S-a reținut că, în prezent, imobilul nu mai poate fi restituit în natură, ceea ce înseamnă că privarea de proprietate impune statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligația de a o despăgubi pe reclamantă prin plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului preluat de stat în mod abuziv.

Prin decizia civilă nr. 200/A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului Municipiul București, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu; cu referire la construcții, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispozițiile art. 492 și următoarele C. civ., dat fiind faptul că imobilul în cauză figurează ca fiind naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele autorului reclamantei; decretul de naționalizare privea în special imobilele cu construcții și, doar în subsidiar, terenurile; la poziția 4916 din acest decret, se menționează ca fiind naționalizate 15 apartamente, printre care și imobilul în cauză; ca atare, instanța a apreciat că operează prezumția existenței construcției pe terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei.

Partea adversă avea, potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., obligația de a face dovada contrară, respectiv aceea că edificiul a fost construit ulterior preluării imobilului și că există o autorizare de construire pe numele unei alte persoane. În ce privește apelul declarat de către pârâtul Statul Român, Curtea a reținut următoarele: Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități intre persoana pârâtului si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecații. Prin art. 1 și următoarele din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.

Astfel, s-a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, decât în condițiile menționate strict de lege, art. 28 alin. (3) neregăsindu-se în prezenta cauză.

În procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, coroborată cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nici pârâtul Municipiul București nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă în bani ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, revenind instituției competente, C.C.S.D., din cadrul A.N.R.P., conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar dacă va fi nemulțumită de suma acordată partea poate să conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.

În același sens sunt și dispozițiile O.U.G. nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv. Cât timp nu s-a finalizat această procedură nu se poate ajunge la concluzia încălcării vreunui drept al reclamantei de către stat. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulată ca urmare a înregistrării unei notificări pe Legea nr. 10/2001. În acest context procedural, instanța nu putea obliga intimata să facă altceva decât ar fi putut face conform dispozițiilor acestei legi și nici să oblige la plată o altă instituție, conform altei proceduri decât cea reglementată de lege. Referitor la nesoluționarea în termen a notificării, s-a reținut și pasivitatea reclamantei care nu a înțeles să-l cheme în judecată pe apelant de îndată ce s-a împlinit termenul prescris de lege.

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei instituții să îndeplinească obligații care, potrivit legii, sunt de competența altei entități. Privarea de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moștenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispozițiile legale în vigoare. Concluzia finală a instanței a fost în sensul că prima instanță în mod greșit a apreciat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 02 decembrie 2010, reclamanta I.M.A.C.

și (II) la data de 25 noiembrie 2010, pârâtul Municipiul București, prin primar general, și Primăria Municipiului București, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: (I). Recursul declarat de reclamantă a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii în privința admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, întrucât a ignorat faptul că instanța de contencios european, într-o serie mare de hotărâri pronunțate împotriva României, a condamnat statul, și nu unitățile deținătoare, la plata contravalorii bunului imobil.

Din moment ce, în conformitate cu prevederile art. 1 din Convenție, fiecare stat contractant recunoaște drepturile apărate de Convenție oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează legislatorului național, va fi angajată răspunderea statului. Prin urmare, statul are calitate procesuală pasivă din perspectiva faptului că este garantul dreptului de proprietate înscris în art. 44 din Constituție. Mai mult, s-a susținut că statul nu a fost în măsură să creeze un cadru normativ care să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul său patrimonial. Statul Român nici nu a supravegheat respectarea de către autoritățile sale publice a normelor edictate, situație ce a condus la încălcarea drepturilor prevăzute în art. 1 din Primul Protocolul al Convenției și în art. 6 din Convenție.

Evaluarea imobilului în litigiu s-a efectuat în condiții de contradictorialitate cu pârâtele, de către un expert judiciar abilitat să efectueze rapoarte de expertiză în baza standardelor internaționale de evaluare - criteriu prevăzut de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 - astfel încât valoarea stabilită prin expertiza administrată în cauza, reprezintă valoarea efectivă a imobilului care trebuie restituit prin echivalent. Din conținutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se desprinde aceeași concluzie, anume că Statul Român este cel care suportă, din patrimoniul său, reconstituirea dreptului de proprietate prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv. II.

Recursul declarat de pârâții Municipiul București, prin primar general, și Primăria Municipiului București au vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: S-a susținut că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, intrucat, înscrisurile avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei și considerate ca fiind acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanți în susținerea cererii de restituire, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate; obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

Simpla notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât așa cum reiese din jurisprudenta Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o valoare patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență constantă. Unitatea detinătoare - în speță, Municipiul București - nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, poate conduce la un blocaj financiar și implicit la neexecutarea hotărârilor judecătorești.

Recursurile sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează: Obiectul prezentului litigiu îl constituie contestația reclamantei, întemeiată pe faptul concret al formulării și expedierii unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nesoluționată în termenul prescris de lege de către unitatea deținătoare. Problema de drept privind întinderea competenței instanței de a soluționa cererea de restituire formulată de persoana îndreptățită - în oricare din formele prevăzute de lege - în cazul în care entitatea deținătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost soluționată prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 după cum urmează „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.” În considerentele deciziei menționate s-au enunțat argumentele pentru care nu poate fi îngrădit accesul la justiție al persoanei îndreptățite care, în cadrul procedurii administrative prevăzute de legea de reparație, nu primește răspuns la notificare, în termenul imperativ de 60 de zile instituit prin dispozițiile art. 25 din lege.

În contextul normativ foarte clar stabilit de instanța supremă, instanțele anterioare s-au învestit, cel puțin formal, cu soluționarea pe fond a pretențiilor reclamantei. Specific cauzei pendinte este faptul că reclamanta a înțeles să poarte procesul - expresie a principiului disponibilității procesului civil - nu numai în contradictoriu cu unitatea deținătoare, în accepțiunea dată de legea specială acestei noțiuni, ci și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Aceasta în mod explicit și-a fundamentat solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor, pe calitatea acestuia de garant constituțional al respectării dreptului de proprietate, respectiv pe obligația acestuia de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate, în procedura specială, de a acorda despăgubirile.

În acest context procedural foarte clar stabilit prin voința expresă a reclamantei, instanțele fondului au pronunțat soluții, într-adevăr, pe fondul raportului juridic litigios, dar care nu se conjugă întru-totul nici cu dispozițiile stricte ale legii speciale de reparație civilă - art. 26 din lege, nici cu prevederile blocului de convenționalitate (așa cum rezultă din dispozitivul deciziei, respectiv din considerentele acesteia), situație care s-a concretizat în mod evident cu un dezavantaj în privința drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, pentru reclamantă.

Astfel, prin sentința civilă nr. 339 din 12 martie 2010, Tribunalul București, sectia a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, Primăria municipiului București, prin primar general, și Statul Român, prin M.F.P., a constatat refuzul Primăriei Municipiului București, de a emite decizie/ dispoziție motivată la notificarea reclamantei din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în București, str. F., a constatat că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V. Prin decizia civilă nr. 200/ A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului Municipiul București, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în parte sentința, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pe de o parte, este de reținut că această chestiune a legitimării procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., respectiv a obligării efective a acestuia la plata de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care nu mai pot fi restituite în natură, imobile pentru care legiuitorul a impus un regim diferit de despăgubire prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie obiectul unei jurisprudențe neunitare la nivelul instanțelor de judecată, aspect ce nu poate fi ignorat în cauză, dovadă fiind chiar hotărârile judecătorești atașate la dosarul pricinii de față. De principiu, așa cum corect au reținut instanțele anterioare, calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități intre persoana pârâtului si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecații.

În contextul în care reclamanta a invocat în mod expres temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în privința unuia dintre pârâți - și-a fundamentat solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor, pe calitatea acestuia de garant constituțional al respectării dreptului de proprietate, respectiv pe obligația acestuia de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate, în procedura specială, de a acorda despăgubirile - instanța de apel era obligată să dezvolte un raționament juridic care să justifice înlăturarea prevederilor Convenției europene a drepturilor omului din materia garanțiilor ce trebuie să însoțească dreptul de proprietate, astfel cum acestea au fost configurate de jurisprudența instanței europene, aceasta cu atât mai mult cu cât prima instanța și-a întemeiat hotărârea pe aceste dispoziții.

Pe de altă parte, dacă instanța de apel a ajuns la concluzia că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, decât în condițiile menționate strict de lege - art. 28 alin. (3) din lege - aceasta era ținută să dea eficiență pe deplin dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - aceea de a obliga unitatea deținătoare de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împrejurarea că în considerentele deciziei pronunțate s-au făcut referiri exprese la o astfel de soluție nu înseamnă că s-ar putea considera că instanța de apel a soluționat pe deplin fondul raportului juridic litigios, în circumstanțe pe deplin clarificate atât din perspectiva faptelor, cât și a chestiunilor de drept (clarificarea și configurarea deplină a raportului juridic obligațional, pornind de la însăși premisa propusă de reclamantă).

Neclaritățile evidențiate anterior în ceea ce privește stabilirea raportului juridic obligațional, cu efecte directe atât în configurarea dispozitivului deciziei, cât și în coerența expunerii de motive, au determinat pârâtele Municipiul București, prin primarul general, și Primăria Municipiului București să-și reformuleze apărarea; pe de o parte, au susținut că simpla notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât așa cum reiese din jurisprudenta Curții, o creanță nu poate fi considerată drept o valoare patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență constantă; nu în ultimă instanță, au susținut că unitatea detinătoare - în speță, Municipiul București - nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătorești, în afara cadrului normativ, poate conduce la un blocaj financiar și implicit la neexecutarea hotărârilor judecătorești.

În privința criticii referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv că nu s-ar fi depus înscrisurile originale sub acest aspect, aceasta nu poate fi primită, întrucât normele procedurale prescriu pentru etapa judecății în fața instanțelor fondului posibilitatea efectivă ca orice suspiciune cu privire la conținutul înscrisurilor să fie rezolvată printr-o procedură simplă - art. 139 C. proc. civ., la care nu s-a apelat. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., respectiv art. 314 C. proc.

civ., va admite recursurile reclamantei și pârâților, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta I.M.A.C. și pârâții Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 200/ A din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2011.