ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3531/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 24 ianuarie 2008, reclamanta B.M.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea V. colț cu strada M., în prezent str. S.V. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că, la data de 27 martie 1924, autorii săi, R.B. și G.C.B., au cumpărat de la E.S. și M.Ș.P.

terenul proprietatea acestora situat în București, Calea V. colț cu strada M., cu toate clădirile aflate pe el, stăpânite de acestea prin moștenire de la defunctul lor tată, I.D., actul de vânzare-cumpărare fiind autentificat în baza procesului­-verbal din 27 martie 1924 al Tribunalului Ilfov, secția notariat, și înscris în cartea funciară la 30 martie 1941. Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Reclamanta a mai arătat că Decretul de naționalizare nr. 92/1950 nu reprezintă o trecere cu titlu valabil a imobilului în proprietatea statului, având în vedere că acest act normativ a fost el însuși contrar Constituției în vigoare la acea dată.

De asemenea, reclamanta a mai arătat în motivarea acțiunii, că, după apariția și intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului, îndeplinind procedura prealabilă administrativă prevăzută de lege prin notificarea transmisă Primăriei Municipiului București, prin intermediul Biroului executorului judecătoresc S. și N., la data de 25 ianuarie 2001, notificare ce constituie și acum obiectul Dosarului nr. 17389 din 29 ianuarie 2001, aflat în procedură de rezolvare la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București. La data de 11 februarie 2008 pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii. La data de 25 februarie 2008 numiții B.I., V.R., Ș.C., Ș.T.A.

și Ș.C.D. au formulat cerere de intervenție în interes propriu (admisă în principiu prin încheierea din 15 aprilie 2008), solicitând admiterea în parte a cererii formulate de reclamantă, numai pentru cota de 1/2 din imobil, pentru cealaltă cotă de 1/2 intervenienții fiind persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001. Astfel, intervenienții au arătat că reclamanta are numai o cotă de 1/2 din imobilul revendicat, corespunzător cotei ce a aparținut autorului său, B.G., cealaltă cotă de 1/2 aparținând defunctului B.R., fratele lui B.G., ai cărui moștenitori sunt intervenienții. La termenul din 18 martie 2008, reclamanta și-a precizat acțiunea principală, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, în calitate de pârât.

La termenul din 25 noiembrie 2008 reclamanta și-a precizat temeiul de drept al cererii sale, respectiv Legea nr. 10/2001 și decizia XX din 20 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin sentința civilă nr. 1214 din 03 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea principală formulată de reclamanta B.M.M., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții V.R., B.I., Ș.C., Ș.T.A. și Ș.C.D. și a dispus restituirea către reclamantă și intervenienți a spațiilor nevândute din Calea V., colț cu strada M., respectiv parterul și apartamentele nr. a, nr. b, nr. c, nr. d și nr. e, precum și terenul aferent acestor spații.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut, referitor la calitatea reclamantei și a intervenienților de a pretinde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, următoarele: Autorii reclamantei și ai intervenienților, R.C.B. și G.C.B., au cumpărat de la numitele E.S. și M.Ș.P. un teren situat în Calea V., colț cu strada M., încheindu-se actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924. Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul mai sus menționat a trecut în proprietatea statului de la numiții B.R. și G. La data de 08 noiembrie 1966 a decedat numitul B.G. (care, conform declarației de notorietate din 20 decembrie 1935, era cunoscut și sub numele de B.G.

sau B.G.C.), de pe urma căruia au rămas ca moștenitori reclamanta și numitul B.V., eliberându-se în acest sens certificatul de calitate de moștenitor nr. X din 20 decembrie 2002 de către Biroul Notarial Public „E.". De pe urma numitului B.R., decedat în anul 1961, au rămas, ca moștenitori, reclamanta și numitul B.V., motiv pentru care s-a eliberat certificatul de calitate de moștenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 de către Biroul Notarial Public „E." București. Prin certificatul de moștenitor din 16 decembrie 1993, eliberat de fostul Notariat de Stat Local R. s-a reținut că, de pe urma defunctului B.V., decedat în anul 24 aprilie 1993, a rămas, în calitate de moștenitoare, numita B.E. Prin contractul de vânzare de drepturi succesorale din 22 februarie 2000 de Biroul Notarial „E." numita B.E.

a vândut reclamantei toate drepturile sale succesorale cu privire la bunurile mobile și imobile ce au aparținut defunctului B.G. Prin sentința civilă nr. 8356 din 29 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București (rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare) s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 eliberat de Biroul Notarial Public „E.". Așa cum rezultă din considerentele acestei sentințe, eliberarea certificatului de moștenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 86 din Legea nr. 36/1995 întrucât, anterior, de pe urma aceluiași defunct, B.R., se eliberase certificatul de moștenitor nr. PP/1972 de către fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București, în care sunt trecuți, în calitate de moștenitori ai acestui defunct, numiții M.S.

și B.C., în calitate de fii, iar numiții B.I. și B.R., în calitate de nepoți de fiică precedată. Prin certificatul de moștenitor din 30 aprilie 1996 s-a reținut că, de pe urma defunctei M.S., decedată în anul 1995, au rămas, în calitate de moștenitori, numitele M.R.R. și S.G. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 17 august 1998 de Biroul Notarial Public N.D., moștenitorul defunctei S.G., decedată în anul 1997, este S.D. Conform certificatului de moștenitor din 13 martie 2000, de pe urma defunctului B.C., decedat la 29 septembrie 1999, au rămas, în calitate de moștenitori, intervenienții V.R. și B.I., precum și numiții M.R.R. și S.D. De pe urma defunctului S.D., în anul 2001, au rămas, în calitate de moștenitori legali, intervenienții S.C., S.T.A.

și S.C.D., eliberându-se certificatul de moștenitor din 25 august 2004 de către Biroul Notarial Public „D.S.". La data de 26 februarie 2004 a decedat numita M.R.R., de pe urma căreia au rămas, în calitate de moștenitori, intervenienții B.I. și V.R., așa cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 21 decembrie 2005 eliberat de BNP București. Totodată, prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat în data de 22 februarie 2000 la Biroul Notarial Public „E." București, numita F.L.M., în calitate de moștenitoare a defunctei sale mame, B.M., cunoscută și sub nume de B.I. și B.L.

(conform declarației de notorietate aflată la dosar) a cedat reclamantei toate drepturile sale succesorale cu privire la bunurile mobile și imobile pe care le-ar fi moștenit mama sa, B.M., decedată în anul 1996, de la tatăl său, B.G., decedat în anul 1966. După apariția Legii nr. 10/2001, atât reclamanta, cât și intervenienții au formulat notificare în termenul legal, pentru restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea V., colț cu strada M. În raport de argumentele expuse, Tribunalul a constatat că reclamanta este moștenitoarea defunctului B.G., iar intervenienții sunt moștenitori ai defunctului B.R., fiind îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește situația juridică a imobilului solicitat, prima instanță a mai reținut că, potrivit raportului de expertiză tehnică construcții, din imobilul revendicat de reclamantă și intervenienți, parterul și un număr de 5 apartamente sunt deținute cu contracte de închiriere, iar restul de 8 apartamente au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași. Pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare al căror obiect îl formau aceste apartamente, situație față de care Tribunalul a apreciat că reclamanta și intervenienții nu mai pot obține restituirea în natură cu privire la aceste apartamente.

În ceea ce privește cele 5 apartamente deținute cu contracte de închiriere, precum și parterul imobilului deținut cu contract de asociere încheiat între Consiliul Local al Municipiului București, pe de o parte, și SC E.C. SA, pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că acestea pot fi restituite în natură în favoarea notificatorilor, în temeiul art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora restituirea în natură se dispune pentru imobilele libere. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., toate părțile. În motivarea apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, se susțin următoarele: Prima instanță a încălcat prevederile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz o dispoziție de acordarea a măsurilor reparatorii.

Parcurgerea fazei administrative prealabile este obligatorie și nu este contrară dreptului de acces la justiție. Unitatea notificată se pronunță prin dispoziție în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, termen care este unul de recomandare și poate avea două date de referință: fie data înregistrării notificării, fie data depunerii actelor doveditoare în completare. În speță, reclamanții nu au înțeles să completeze dosarul administrativ, astfel încât nu se poate vorbi de culpa pârâtei în nesoluționarea notificării. Același apelant mai arată că în mod greșit s-a reținut în motivarea sentinței că reclamanta și intervenienții au calitatea de succesori ai foștilor proprietari B.R.

și B.G., deși din certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei rezultă că succesiunea s-a dezbătut după B.R. și B.G., neexistând o declarație de notorietate sau acte de stare civilă privind identitatea de persoane. Se mai susține, în motivarea apelului, că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate și a raporturilor dintre autorii acestora cu privire la proprietatea imobilului. De asemenea, instanța nu s-a preocupat de clarificarea situației juridice a imobilului, în sensul de a stabili dacă este liber sau nu, iar motivarea instanței în sensul că imobilul este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de o posibilă societate vânzătoare în calitate de mandatară a apelantului pârât.

În motivarea apelului declarat de reclamantă și intervenienți se arată că hotărârea primei instanțe este parțial greșită, deoarece nu s-a dispus restituirea în natură și în ceea ce privește podul nelocuibil, subsolul și terenul aferent spațiilor libere. Prin decizia civilă nr. 380 A din 01 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă B.M.M. și de apelanții intervenienți B.I., Ș.C.D., Ș.C., Ș.T.A.; a schimbat în parte sentința civilă apelată; a dispus restituirea către reclamantă și intervenienți a terenului în suprafață de 305,58 m.p.

parte indiviză din terenul în suprafață totală de 427 m.p., a subsolului, cu excepția spațiilor din subsol vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1999 și nr. B/1999, precum și a cotei părți indivize din spațiile de folosință comună aferente spațiilor restituite prin sentința civilă apelată și prin prezenta decizie, din imobilul situat în București, Calea V. colț cu strada M.; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Apelul declarat de pârât este nefondat.

Astfel cum reiese din conținutul dosarului administrativ depus în copie la dosarul primei instanțe, reclamanta și intervenienții au depus notificările din data de 25 octombrie 2001, din 29 iunie 2001 și din 12 noiembrie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Până la data promovării prezentei acțiuni (24 ianuarie 2008), apelantul pârât nu a soluționat notificările. Deși pârâtul susține că ar fi întreținut corespondență cu notificatorii, prin care le-ar fi solicitat depunerea unor acte doveditoare suplimentare și necesare soluționării notificării, această împrejurare nu reiese din probele dosarului. Este adevărat că în setul de înscrisuri reprezentând copii de pe actele aflate la dosarul administrativ se regăsesc și diverse adrese prin care pârâtul a solicitat relații la diferite instituții și autorități pentru clarificarea situației imobilului.

De asemenea, a solicitat lămuriri de la Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu modul de soluționare a problemelor de natură juridică ale dosarului (a se vedea în acest sens răspunsul din 16 ianuarie 2004 al acestei autorități). Acestea nu reprezintă, însă, motive care să conducă la respingerea acțiunii și a cererii de intervenție. Chiar și în ipoteza în care s-a fi dovedit că apelantul-pârât ar fi solicitat notificatorilor să depună la dosar anumite înscrisuri relevante pentru soluționarea notificărilor și pe care aceștia le-ar fi putut procura, împrejurarea că reclamanta și/sau intervenienții nu au depus înscrisurile solicitate nu poate fi invocată de către apelantul pârât ca motiv de întârziere în soluționarea notificărilor.

Apelantul pârât avea obligația de a da o soluție notificărilor, fie în sensul admiterii și stabilirii/propunerii măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acestora, în situația în care considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale. Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluționării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinței soluționării într-un termen rezonabil a cererilor și petițiilor adresate oricărei instituții a statului. Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligației unității notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării.

Faptul că nu s-au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocată ca motiv de refuz soluționarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia. În ceea ce privește susținerea apelantului pârât referitoare la competența sa exclusivă de a soluționa fondul notificării, Curtea apreciază că absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către Tribunal, în condițiile legii speciale. Instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării este competentă să examineze și fondul cauzei, administrând probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.

A considera că, în situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar împiedica persoanele îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aștepte timp nelimitat un răspuns și să fie la discreția unității notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiție și cerința soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În același sens, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 , este secția civilă a Tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă), s-a reținut că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de Tribunal tot în condițiile procedurii speciale, iar protecția juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un Tribunal care are plenitudinea jurisdicției.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, Curtea a constatat că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică, bazată pe amplul probatoriu administrat în cauză. Astfel, la dosarul de fond s-au depus, în copie: actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924, prin care autorii reclamantei și ai intervenienților, R.C.B. și G.C.B., au cumpărat de la numitele E.S. și M.Ș.P. un teren situat în Calea V. cu strada M., cu toate clădirile aflate pe el; procesul-verbal din 30 ianuarie 1941 privind înscrierea dreptului de proprietate al celor doi cumpărători în cartea funciară provizorie, în care se menționează că cei doi frați au în proprietate câte o cotă de 1/2 din imobil; adresa din 22 ianuarie 2003 emisă de SC T.A.

SA din care reiese că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la numiții B.R. și G. De asemenea, s-a depus în copie actul de notorietate întocmit la 30 decembrie 1935 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din care reiese că G.B. mai era cunoscut și sub numele de G.B. sau G.C. Identitatea de nume (B. și Ba.) în privința ambilor coproprietari rezultă și din procesul-verbal din 30 ianuarie 1941 privind înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie. Prin actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosarul administrativ s-a făcut dovada că reclamanta și intervenienții au calitatea de succesori în drepturi ai foștilor proprietari ai imobilului.

De asemenea, s-a făcut dovada identității de imobil. Din relațiile comunicate de către Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru - Serviciul Nomenclatura Urbană cu adresa din 03 septembrie 2002, rezultă că imobilul care poartă în prezent numărul 1 pe strada M. a purtat, din anul 1893 și până în anul 1924, nr. 1 pe strada M. și nr. 52 pe Calea V. (acestea fiind datele poștale menționate în contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924), iar în perioada 1924 - 1940 a purtat nr. 1 pe strada M. și nr. 30 pe Calea V. În raport de probele administrate și examinate pe larg de prima instanță, Curtea a considerat că susținerile apelantului pârât, referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite la restituire și nelămurirea de către prima instanță a situației dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt neîntemeiate.

De asemenea, Curtea a considerat că prima instanță a lămurit pe deplin situația imobilului, sub aspectul apartamentelor vândute și a părții de imobil nevândută, în speță fiind administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertizele topografică și construcții. În adresa emisă de SC T.A. SA de la dosarul de fond sunt enumerate spațiile vândute prin contracte de vânzare-cumpărare. De asemenea, din adresa emisă de Consiliul General al Municipiului București - AFI de la dosarul de fond rezultă că spațiul de la parter formează obiectul unui contract de asociere încheiat între Consiliul Local al Municipiului București și o societate comercială.

Aceste înscrisuri se găsesc la dosarul administrativ, deci sunt cunoscute de către apelantul pârât, așa încât susținerea din motivarea apelului, în sensul că prima instanță a dat dovadă de superficialitate deoarece nu a clarificat situația imobilului pe baza unei adrese emise „de o posibilă societate vânzătoare în calitate de mandatară a instituției noastre”, este în mod evident neîntemeiată. Apelul declarat de reclamantă și intervenienți a fost considerat întemeiat pentru următoarele considerente: În concluziile raportului de expertiză construcții efectuat în cauză se arată că imobilul este format subsol, parter, 4 nivele și un pod nelocuibil. Prima instanță a dispus restituirea parterului și a apartamentelor nevândute, însă nu a avut în vedere și cota parte indiviză din teren, din părțile de folosință comună și partea de subsol neînstrăinată odată cu apartamentele.

Din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar rezultă că odată cu apartamentele s-a vândut și o suprafață totală (rezultată prin însumarea suprafețelor menționate în aceste contracte) de 121,42 m.p. teren cotă indiviză. Conform expertizei topografice, terenul aferent construcțiilor are suprafața de 427 m.p. În consecință, având în vedere principiul consacrat de Legea nr. 10/2001, acela al restituirii în natură a imobilului sau a părții de imobil care se găsește la dispoziția unității deținătoare, Curtea va dispune restituirea diferenței de teren către reclamantă și intervenienți, cu mențiunea că, în raport de situația juridică creată prin vânzarea parțială a imobilului, restituirea dispusă prin prezenta decizie are ca obiect o parte indiviză ideală din dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilului și nu o suprafață identificată în concret.

De asemenea se impune restituirea în natură și a subsolului imobilului, cu excepția spațiilor din subsol vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1999 și nr. B/1999. În ceea ce privește cererea reclamantei și a intervenienților de a li se restitui în natură și podul imobilului, Curtea constată că, potrivit expertizei construcții, podul nu este locuibil, având astfel destinația de spațiu de folosință comună. În consecință, Curtea nu a putut dispune restituirea podului în exclusivitate către apelanți, deoarece s-ar nesocoti dreptul de proprietate în indiviziune forțată, dobândit asupra acestui spațiu, ca de altfel asupra tuturor spațiilor de folosință comună din imobil, de către cumpărătorii apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, s-a dispus restituirea în natură doar cu privire la cota parte indiviză din spațiile de folosință comună aferente spațiilor restituite prin sentința civilă apelată și prin prezenta decizie. În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantei și al intervenienților, în limitele arătate și a respins ca nefondat apelul pârâtului. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, a arătat următoarele: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001). Astfel, reclamanții și intervenienții nu au făcut dovada dreptului de proprietate și a raporturilor dintre autorii acestora cu privire la proprietatea imobilului, nerezultând din înscrisuri faptul că defuncta B.M.

este una și aceeași persoană cu B.l. sau B.L., simplele declarații de notorietate depuse la dosar nefiind suficiente pentru a dovedi acest aspect. Nici în ceea ce-i privește pe intervenienți nu rezulta cu certitudine calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului. Nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta nu a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Așa cum corect a reținut instanța de apel, reclamanta și intervenienții au făcut dovada calității de moștenitori ai proprietarilor imobilului a cărei restituire în natură au solicitat-o, calitate atestată de certificatele de moștenitor și actele de stare civilă și declarațiile de notorietate depuse la dosar. În condițiile în care instanța de apel și fond au reținut calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 a reclamantei și intervenienților, în raport de înscrisurile depuse la dosar, revenea recurentului sarcina probei de a demonstra, că imobilul în litigiu nu a fost proprietatea autorilor acestora și să identifice adevărații proprietari.

Înalta Curte constată că deși recurentul în apel a invocat că nu există identitate între numele proprietarilor imobilului B.G. și B.R. și B.G. și B.R., aspect clarificat de instanța de apel și cea de fond, în recurs susține că nu există identitate între numita B.M. și B.L., critică formulată pentru prima dată în recurs ce nu a făcut obiectul verificării instanței de apel. De asemenea pentru prima dată în recurs invocă încălcarea disp. art. 5 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare instanța de recurs, nu poate analiza aceste critici, în recurs putând fi formulate doar critici privind legalitatea hotărârii instanței de apel care vizează modul de soluționare al criticilor invocate în această fază a procesului.

Pe de altă parte în raport de disp. art 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, sarcina probei revenea recurentului și nu intimaților. Pentru toate aceste considerente în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte respinge recursul ca nefondat. Cu privire la cererea de intervenție în interesul recurentului, Înalta Curte reține că ea se poate formula direct în recurs și sprijină apărarea acestuia, urmând soarta cererii de recurs.

Argumentele expuse în soluționarea recursului pârâtului nu pot conduce decât la concluzia respingerii cererii de intervenție în interesul recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 380A din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea de intervenție în interesul recurentului pârât, formulată de SC C.S. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.