ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ.,

asupra

recursului de față:

Prin

cererea înregistrată la data 26 martie 2009 în dosarul cu nr. 12514/3/2009, reclamanta

I.M.A.C. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin

Primarul General, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice ca instanța să constate refuzul primei

pârâte de a soluționa notificarea nr. 1704 din 17 iulie 2001 formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată în dosarul cu nr. 7354 conexat cu

dosarul nr. 26695 la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat

măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București str. Foișorului, să

constate că imobilul menționat a fost preluat abuziv de Statul român din

patrimoniul defunctului F.S.M. iar, dacă imobilul nu a fost înstrăinat în baza

Legii nr. 112/1995, să dispună restituirea în natură a imobilului, în caz

contrar să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata valorii de circulație a imobilului, stabilită prin expertiză de

specialitate.

Reclamanta

a precizat că acțiunea în contra primilor doi pârâți este întemeiată pe

dispozițiile art. 23-25 din Legea nr. 10/2001, iar față de statul român pe

calitatea de garant constituțional al respectării dreptului de proprietate ce

are datoria de a suplini pasivitatea organelor statului, precum și pe normele

CEDO, ale art. 480 C. civ., art. 11, 20 și 44 din Constituția României, precum

și ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la CEDO.

La

termenul din 11 decembrie 2009, reclamanta a optat pentru petitul al patrulea

al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea directă a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a

imobilului.

Prin

sentința civilă nr. 339 din data de 12 martie 2010, Tribunalul București —

secția a IV a civilă a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată,

a constatat refuzul Primăriei Municipiului București, prin Primarul General de

a emite decizie sau dispoziție motivată la notificarea reclamantei nr. 1704 din

17 iulie 2001, a constatat că imobilul a fost preluat de către Statul Român,

fără titlu valabil din patrimoniul autorului reclamantei, defunctului F.S.M. și

a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

627.891 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății,

contravaloarea imobilului stabilită prin expertiză.

Tribunalul

a constat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001,

a făcut dovada proprietății, imobilul fiind dobândit de autorul său, M.F., în

temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 aprilie 1933, a calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit art. 4 pct. 2 din legea

nr. 10/2001 cât și a faptului că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român

în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4916 și înstrăinat către numiții R.C.

și F.I. și C. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar unitatea deținătoare nu s-a

pronunțat în termenul legal de 60 de zile, de la data înregistrării notificării

sau de la data completării dosarului.

Tribunalul

a apreciat, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că

Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil de preluare deoarece nu

corespunde Constituției României în vigoare la data adoptării și nici

dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar

statul a realizat o privare de proprietate, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

nejustificată de o cauză de utilitate publică ce justifică obligarea sa la

despăgubirea cu o sumă rezonabilă, raportată la valoarea bunului ce nu mai poate

fi restituit, stabilită prin expertiza, potrivit Titlului VII din Legea nr.

247/2005, având în vedere și prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073-1975

C. civ. și decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J.

Prin

decizia civilă nr. 200A din data de 28 septembrie 2010, în temeiul art. 296

raportat la art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel București - secția a IX a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în

parte sentința atacată și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea

Statului Român la despăgubiri ca formulat împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța

de apel a respins primul motiv de apel prin care Municipiului București a

susținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra

construcției edificate pe terenul notificat, cu motivarea că s-a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra terenului și, chiar în lipsa autorizației de

construire, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

coroborat cu dispozițiile art. 492 și urm. C. proc. civ., iar la poziția 4916

din Decretul nr. 92/1950 se menționează ca fiind naționalizat, pe numele

autorului reclamantei, un număr de 15 apartamente, unele situate la adresa în

speță. Apelantul nu a făcut dovada contrară că asupra terenului au fost

ridicate construcții noi, ulterior preluării de către stat.

Instanța

de apel a apreciat că nu este întemeiat nici motivul de apel prin apelantul

Municipiului București face trimitere la normele legale care reglementează

obligațiile persoanei ce a făcut notificarea pentru a justifica pasivitatea

unității deținătoare în legătură cu soluționarea notificării în termenul legal

deoarece prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind obligația

notificatorului de a depune actele privind dreptul de proprietate precum și

calitatea de persoană îndreptățită într-un anume termen nu duc prin ele însele

la respingerea notificării. Legea nr. 10/2001 impune obligația de soluționare a

notificării într-un anume termen, necondiționat de depunerea unor precizări

suplimentare, obligații ce nu pot fi introduse prin norme metodologice

inferioare legii ca forță juridică.

Instanța

de apel a reținut însă caracterul fondat al motivelor apelului declarat de

Statul român, prin care invocă lipsa de calitate procesuală pasivă raportat la

temeiul de drept invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu

motivarea că statul are obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau

moștenitor, dar modalitatea concretă este reglementată de dispozițiile legale

în vigoare, practica C.E.D.O. neputând fi interpretată în sensul obligării unei

instituții să îndeplinească obligațiile de competența alte instituții.

Dată

fiind procedura specială de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII

Legea nr. 247/2005, statul nu are calitate procesuală pasivă în cadrul

litigiilor întemeiate de dispozițiile Legii nr. 10/2001 decât în condițiile

menționate strict de art. 28 alin. (3) din respectiva lege, ce nu se regăsesc

în cauză, competența de stabilire și acordare a despăgubirilor fiind partajată,

prin procedură menționată, între unitatea deținătoare, care propune acordarea

despăgubirilor în condițiile legii speciale, fără a determină cuantumului

vreunei sume ca măsură reparatorie, și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților ce stabilește cuantumul final al despăgubirilor, în condițiile art.

16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta I.M.A.C. și pârâții

Municipiul București prin Primar și Primăria Municipiului București,

criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul

declarat de reclamantă a vizat în primul rând soluția lipsei calității

procesuale pasive a statului român, criticată în lumina faptului că statul are

calitate procesuală pasivă în lumina CEDO iar încălcarea dreptului de

proprietate prevăzut în art. 1 Primului protocol adițional la Convenției,

atrage obligarea statului la plata contravalorii bunului. Statul nu a creat

cadrul normativ necesar și nu a supravegheat autoritățile sale în vederea unei

proceduri de despăgubire și este garant al dreptului de proprietate în lumina art.

44 din Constituție.

Pârâții

au criticat hotărârea pronunțată pentru următoarele motive: dovada proprietății

se face cu înscrisurile originale ce trebuie depuse de către persoana

îndreptățită în condițiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001; reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul protocol la

Convenția Europeană dat fiind faptul că, potrivit CEDO, o creanță este o

valoare patrimonială și prin urmare reprezintă un bun decât dacă are o bază

suficientă în dreptul intern; obligarea unității deținătoare la despăgubiri în

afara cadrului normativ conduce la blocaj financiar și neexecutarea hotărârii

judecătorești pronunțate.

Prin

decizia civilă nr. 6527 din data de 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile

reclamantei și pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel

Înalta

Curte a apreciat că, față de cadrul procesual și obiectul cauzei prin care

reclamanta a înțeles să cheme în judecată nu numai unitatea deținătoare, în

sensul legii speciale, ci și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și a fundamentat cererea de obligare a acestuia la acordare de despăgubiri pe

calitatea de garant constituțional al dreptului de proprietate și pe obligația

de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate special, instanțele

au pronunțat soluții pe fondul raportului litigios dar care nu sunt conform

nici cu dispozițiile stricte ale legii speciale, în special ale art. 26 din

Legea nr. 10/2001 și nici cu prevederile blocului de convenționalitate.

Înalta

Curte a reținut că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a

statului în calitate de pârât, instanța de apel era obligată să dezvolte un

raționament juridic care să justifice înlăturarea prevederilor C.E.D.O. din

materia garanțiilor ce trebuie să însoțească dreptul de proprietate, cu atât

mai mult cu cât și-a întemeiat hotărârea pe respectivele dispoziții.

Înalta

Curte a statuat, pe de altă parte, că instanța de apel nu a soluționat pe

deplin fondul raportului juridic litigios, nu a clarificat deplin raportul

juridic obligațional pornind de la configurația cererii de chemare în judecată.

Din moment ce a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului

român în cadrul litigiilor întemeiate de Legea nr. 10/2001, instanța de apel

trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și, întemeiat și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, și să oblige

unitatea deținătoare să propună acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale

și plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, prin dispozitiv iar

nu prin considerentele hotărârii pronunțate.

Motivul

privind lipsa dovezii dreptului de proprietate a fost respins ca nefondat,

deoarece partea avea la îndemână, în fața instanțelor de fond, procedura art. 139

C. proc. civ., la care nu a apelat.

Prin

decizia nr. 51A din data de 27 martie 2012, Curtea de Apel București — secția a

IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul

București prin Primarul General, a admis apelul Statului român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a schimbat în parte acțiunea precizată respingând cererea

împotriva Statului Român la plata despăgubirilor, ca formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Municipiul București prin

Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Curtea

de Apel a apreciat ca fondat apelul declarat de Statul Român împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond, motivat de faptul că prin Decizia nr.

XXVII din 14 noiembrie 2011, a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în RIL s-a stabilit că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în

acțiunile directe întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și, totodată, că acțiunile directe împotriva statului român pentru imobilele

pentru care se prevăd despăgubiri prin echivalent în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1

din Primul protocol adițional la CEDO și ale art. 13 din Convenție sunt

inadmisibile. Singura ipoteză în care statul are calitate procesuală pasivă,

cea reglementată de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se regăsește în

cauza dedusă judecății.

Instanța

de apel a apreciat ca nefondat apelul declarat de Municipiul București.

Curtea

de apel a reținut că, în sensul art. 23 din Legea nr. 1/2001, reclamantul a dovedit

prin înscrisuri calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

preluarea abuzivă și dreptul de proprietate asupra terenului, iar în ce

privește construcția sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001

coroborat cu dispozițiile art. 492 și urm. C. proc. civ., ce, împreună cu

textul Decretului nr. 92/1950, generează prezumția existenței construcției

asupra imobilului la data preluării.

Curtea

de apel a stabilit că instanța de judecată poate să se pronunțe asupra fondului

notificării dacă unitatea deținătoare a bunului nu s-a pronunțat în termenul

prevăzut de lege cu privire la notificarea formulată, având în vedere art. 26

din Legea nr. 10/2001 precum și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ,

competența fiind limitată, în raport de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, la controlul procedurii derulate în etapa prealabilă la

unitatea deținătoare al deciziile sau dispozițiile emise după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca ulterior, cuantumul despăgubirilor să

fie stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și contestat

la instanța de contencios administrativ.

A

mai reținut instanța că unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația de a

soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, termen ce nu poate fi

prorogat decât cu acordul persoanei îndreptățite, potrivit punctului nr. 23.1 alin.

(4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și deoarece

imobilul nu poate fi restituit în natură, urmare a înstrăinării către chiriași

în temeiul Legii nr. 112/1995, pot fi acordate numai măsuri reparatorii în

echivalent ce constau în valoarea de circulație a imobilului, aceasta fiind și

opțiunea reclamantei în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor.

În

termen legal, la data de 1 august 2012, recurenta-reclamantă a formulat recurs

împotriva deciziei nr. 51A din data de 27 martie 2012 a Curții de Apel București.

n ce privește

primul motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critica principală se referă la faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra temeiului de drept invocat, respectiv răspunderea subsidiară a

statului în lumina dispozițiilor art. 224 Noul C. civ., aplicabil în temeiul art.

6 alin. (6) Noul C. civ., reclamanta invocând în dezvoltare și că:

- urmare a ignorării temeiului invocat, decizia recurată a

fost dată fără temei legal și, totodată, cu invocarea unui temei străin de

pricină, deoarece decizia nr. XXVII/20011 pronunțată în RIL se referă la

angajarea răspunderii directe principale a statului român nu este aplicabilă în

speța partea invocând răspunderea subsidiară a Statului Român pentru

instituțiile implicate în procedură specială a acordării despăgubirilor (Fondul

Proprietatea, Comisia Centrală, ANRP);

- ignorarea temeiului legal invocat încalcă accesul la

justiție.

n ce privește cel de-al doilea motiv de

recurs, circumscris tot dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se

invocă nerespectarea deciziei de casare în baza căreia instanța de apel era

obligată să soluționeze eficient a cauzei până la finalizarea întregului

demers, iar nu aibă ca rezultat reluarea unei proceduri administrative

suspendată de la aplicare în vederea abrogării, reclamanta arătând și că:

-

în sensul deciziei de casare, instanța de apel era obligată să dezvolte un

raționament care să justifice înlăturarea prevederilor Convenției Europene din

materia garanțiilor care trebuie să însoțească dreptul de proprietate și,

deoarece a apreciat că Statul prin MFP nu are calitate procesuală pasivă,

trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și să oblige unitatea deținătoare să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale;

-

instanța trebuia să aplice dispoziții legale în vigoare, respectiv Noul C. civ.

și O.G. nr. 4 din 13 martie 2012 referitoare la suspendarea procedurilor de

acordare de despăgubiri.

3.

În ultimul motiv de recurs, întemeiat tot de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

se critică în principal faptul că hotărârea a fost dată fără temei legal sau cu

invocarea unui temei străin de natura pricinii, prin ignorarea completă a

hotărârilor pronunțate de CEDO care angajează răspunderea directă a Statului

Român, reclamanta mai invocând în dezvoltare că:

- soluția art. 224 din Noul C. civ. este în acord cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu practica Curții Europene a

Drepturilor Omului deoarece statele membre care au semnat și ratificat

convenția și nu

autoritățile statului sunt

părțile ținute de respectarea dispozițiilor convenției

și în sarcina

cărora se stabilește răspunderea internațională prin hotărârile pronunțate

fiind condamnat statul român, iar nu unitățile deținătoare;

- statul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 44

din Constituție, ca garant al dreptului de proprietate, conform practicii CEDO

(cauza Flaimbat contra României), pentru că a legiferat un mecanism ineficient

de restituire a proprietății, fără sancțiuni în sarcina autorităților

competente și fără supravegherea acestora fiind încălcate drepturile prevăzute

de art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, precum și

urmare a faptului că prin procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr.

247/2005, despăgubirea este plătită tot din patrimoniul său

-

potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a ICCJ se impune analiza cauzei prin

raportare la prevederile Convenției Europene.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că nu este

fondat, urmând să ti respingă, pentru considerentele ce urmează:

1.

Referitor la prima critică ce vizează faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra aplicării în speță a dispozițiilor art. 224 Noul C. civ. ce

reglementează răspunderea subsidiară a statului român, instanța constată că nu

este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:,

ce consacră nemotivarea hotărârii și nici cel reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii, textul art.

224 Noul C. civ. nefiind aplicabil în speța dedusă judecății.

Reclamanta motivează că instanța de apel trebuia să se

pronunțe asupra aplicării în speță a dispozițiilor art. 224 Noul C. civ.

potrivit căruia, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât

în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor

publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice

nu răspunde pentru obligațiile statului", deoarece după intrarea în

vigoare a noului C. civ., a invocat răspunderea subsidiară a Statului român pentru

neîndeplinirea obligațiilor instituțiilor implicate în procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (6) Noul C. civ..

În

primul rând, înalta Curte constată că art. 224 Noul C. civ., situat în Cartea

I, Titlul IV despre persoana juridică, nu reglementează raporturile juridice de

proprietate, iar în raport de data intrării în vigoare a noului C. civ.,

respectiv 1 octombrie 2011 și față de dispozițiile tranzitorii ce au fost

invocate, ale art. 6 Noul C. civ. nu este aplicabil situațiilor pendinte care,

generate de un fapt anterior, produc efecte conform cu legea nouă ci are ca

obiect răspunderea juridică în raportul dintre stat și instituțiile sale, norme

care nu sunt cuprinse în ipoteza de aplicare tranzitorie prevăzută de art. 6

Noul C. civ..

Pe de altă parte, mecanismul răspunderii subsidiare are în

vedere ipoteza în care o persoană răspunde, potrivit legii, pentru obligațiile

asumate de o altă persoană, în măsura în care există un titlu de răspundere

față de debitorul principal, a cărui executare este epuizată fără realizarea

creanței creditorului.

În speță, înalta Curte constată faptul că reclamanta a

introdus o acțiune de obligare la plata de despăgubiri, întemeiată de

răspunderea directă a statului, urmare a neîndepliniri propriilor obligații ce

derivă din dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., ale

Constituției României cât și din prevederile blocului de convenționalitate, în

principal ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 6 din CEDO, arătând expres prin cererea introductivă

că acțiune introdusă are drept scop „obținerea unui titlu executoriu asupra

statului român", „cu eludarea dispozițiilor speciale ale Legilor nr. 10/2001

și nr. 247/2005".

Înalta Curte mai constată totodată că în lumina dispozițiilor

art. 132 C. proc. civ., precum și ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.,

reclamanta nu putea face modificarea petitului cererii de chemare în judecată

în fața instanței de apel, în al doilea ciclu procesuale, pe calea apărării

împotriva apelurilor declarate de pârâții din prezenta cauză.

În consecință, înalta Curte reține că, față de obiectul

cererii de chemare în judecată și a motivării inițiale, instanța de apel a

apreciat corect incidența în speță a dezlegărilor date de înalta Curte de

Casație și Justiție prin decizia nr. XXVII/2011 pronunțată în RIL și care se

referă la admisibilitatea angajării răspunderii directe a statului român în

condițiile edictării Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, înlăturând implicit

de la aplicare dispozițiile legale care au în vedere răspunderea subsidiară a

statului.

În

ultimă instanță, înalta Curte constată că în raport de obiectul cererii de

chemare în judecată, invocarea art. 224 Noul C. civ. este mai degrabă

defavorabilă recurentei deoarece din interpretarea per a contrario a textului

de lege citat, răspunderea directă a statului român pentru obligațiile

organelor, autorităților și instituțiilor publice nu poate interveni decât dacă

s-ar dispune expres prin lege, potrivit sintagmei „dacă prin lege nu se dispune

altfel".

Or,

așa cum corect a reținut instanța de apel, legile speciale nr. 10/2001 precum

și nr. 247/2005 nu reglementează nicio ipoteză de răspundere directă a statului

pentru situația în care instituțiilor implicate în procedura nu își îndeplinesc

propriile obligații, situație conformă cu prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, așa cum s-a reținut și prin decizia nr. XXVII/2011.

Ca

atare, primul motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9

C. proc. civ., vizând nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel în

raport de temeiul invocat, precum și interpretarea și aplicarea greșită a

legii, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință.

2.

Sunt nefondate criticile aduse deciziei recurate, tot din perspectiva art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., pe motivul principal că soluția dată nu ar respecta

decizia de casare în privința obligației de a da o soluție eficientă.

Înalta

Curte constată faptul că motivul al doilea de recurs vizează în principal unul

dintre considerentele ale deciziei de casare, referitoare la obligația

instanței de a soluționa complet fondul raportului juridic litigios.

Prin

decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, înalta Curte a impus

instanței de apel, să rezolve raportul litigios în întregul său, nelăsând

soluționat vreunul dintre capetele de cerere urmare a faptului că prin

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice în capătul de cerere privind obligarea statului

la acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv a rămas fără soluție

fondul notificării, cu privire la îndreptățirea la restituirea imobilului în

natură sau la obținerea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Înalta

Curte constată că în rejudecare, instanța de apel s-a conformat îndrumărilor

date prin decizia de casare și, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

văzând și decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ, pronunțată în RTL, a hotărât cu

plenitudine de competență asupra fondului notificării formulate și a obligat

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să emită dispoziție cu

propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul

teren și construcție situat în București, str. Foișorului, constatând că

reclamanta dovedit dreptului de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită

și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Sub

acest aspect, nu este întemeiată critica potrivit căreia instanța de apel nu a

asigurat o soluționare eficientă a cauzei ci a trimis reclamanta la reluarea de

la capăt a unei proceduri administrative suspendate de la aplicare în vederea

abrogării.

În

virtutea principiului constituțional al înfăptuirii justiției în numele legii,

și a legii speciale de acordare a despăgubirilor, curtea de apel a apreciat în

mod corect că, după intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005

și față de dispozițiile RIL XX/2007, instanța civilă poate numai să stabilească

calitatea de persoană îndreptățită ia măsuri reparatorii și să oblige unitatea

deținătoare la a face propunerea privind restituirea în natură sau, dacă nu mai

este posibil, la acordarea de despăgubiri.

Odată ce fondul notificării formulate în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 este soluționat prin intervenția instanței de judecată,

reclamanta va continua procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de

Legea nr. 10/2001, prin pasul următor al stabilirii cuantumului despăgubirilor

de către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, soluția contrară, de

obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri, fiind inadmisibilă.

În

consecință, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc.

civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecință înalta Curtea apreciind

că instanța de apel a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și

dezlegările cuprinse în decizia de casare.

3.

Critica privind lipsa de temei legal și invocarea unui temei legal străin de

natura pricinii cu ignorarea totală a cauzelor pronunțate de CEDO și care

angajează răspunderea directă a statului român, întemeiat de dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta

Curte constată că fundamentarea soluției privind lipsa calității procesuale pasive

a statului român, pe prevederile Deciziei nr. XXVII/2011 a ICCJ, pronunțată în

RIL răspunde îndrumărilor date prin decizia de casare prin care s-a solicitat

argumentarea înlăturării prevederilor C.E.D.O. din materia garanțiilor ce

trebuie să însoțească dreptul de proprietate și justifică totodată respingerea,

ca nefondat, a motivului de recurs invocat.

Decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ cuprinde dezlegarea obligatorie

pentru instanțe de la data publicării în M. Of. (17 februarie 2012), potrivit art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ, a faptului că statul român nu are

calitate procesuală pasivă în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunile directe împotriva statului român,

întemeiate de art. 1 din Primul protocol la CEDO și dreptului comun, pentru

imobilele preluate abuziv ce nu pot fi restituite în natură pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin Legea nr. 247/2005 sunt inadmisibile. Decizia

este aplicabilă în cauza dedusă judecății față de obiectul cererii de chemare

în judecată și de temeiul de drept invocat.

Prin

prisma deciziei citate, soluția instanței de apel este justificată de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și practica Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Caracterul

obligatoriu al blocului de convenționalitate pentru stat, dedus din prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului și din prevederile art. 20 alin. (2)

din Constituția României este nuanțat de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României) care lasă la latitudinea

statelor membre soluțiile legislative pe care le consideră oportune pentru

restituirea proprietăților preluate de stat și acordarea de despăgubiri.

Or,

în această materie, statul a decis că restituirea în natură se realizează în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 precum și de art. 247/2005, parcurgerea

etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului ale accesului la justiție, astfel cum s-a

stabilit în cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României.

De

altfel, cerințele coerenței și certitudinii statuate de curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în privința măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru

restituirea proprietății sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Față

de aceste considerente, crearea unei jurisprudențe în care statul să fie direct

obligat la acordarea de despăgubiri nu reprezintă numai o schimbare a

debitorului obligației de plată ci, totodată, o schimbare a mecanismului de achitare

a despăgubirilor, atât prin decizia nr. XXXIII/2008, citată de reclamantă, cât

și prin decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ statuându-se faptul că în raportul dintre

legea generală și legea specială, se aplică prima în virtutea principiului

specialia generalibus derogant.

Mai

este de evidențiat faptul că jurisprudența CEDO, invocată de reclamantă, nu

constată caracterul inadecvat al măsurilor legislative propuse ci faptul că

Fondul Proprietatea nu are funcțional.

Chiar

dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut

dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel

puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat,

în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor

datorate.

Este

de observat că punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice ar fi obligat direct la plata de despăgubiri s-ar

face de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu

titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Cum

instanțele de judecată nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot

realiza studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului

alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de

eficientizare a acestor plăți, nu există nici o garanție că obligarea Statului

Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de

despăgubiri.

Totodată, în contextul în care după hotărârea pilot Măria

Atanasiu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat

României

termen până la data de aprilie 2013 pentru a lua măsurile necesare pentru

garantarea efectivă a drepturilor prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și

art. 1 din Primul protocol, nu se mai poate vorbi de o încălcare a

jurisprudenței CEDO.

Pe

de altă parte, obligarea statului român la plata de despăgubiri, motivat de

conflictul dintre legea națională, în speță Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, nu pot fi primite

datorită faptului că la momentul sesizării instanței reclamanta nu beneficiază

de un bun actual care să fi fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau

decizie administrativă definitivă, ca o instituție să constate că partea

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul prevăzut de lege, sau de

o creanță suficient de consolidată în dreptul intern care să reprezinte o

speranță legitimă în sensul nuanțat prin hotărârea pilot Măria Atanasiu și

alții împotriva României.

La

momentul sesizării instanței în procedura întemeiată de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

reclamanta nu are nici un bun actual și nici o creanță suficient de stabilă

pentru a putea fi considerată o valoare patrimonială, deoarece aceasta a

inițiat numai procedura administrativă prin care urmărește să beneficieze de

măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat mai înainte de

ratificarea Convenției, problema întrunirii condițiilor legale de restituire

sau de acordare de despăgubiri fiind soluționată irevocabil în cadrul

demersului judiciar întemeiat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Având

în vedere toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta I.M.A.C. împotriva deciziei civile nr.

51A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă, și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.