ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data 26 martie 2009 în dosarul cu nr. 12514/3/2009, reclamanta I.M.A.C. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului București prin Primarul General, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca instanța să constate refuzul primei pârâte de a soluționa notificarea nr. 1704 din 17 iulie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată în dosarul cu nr. 7354 conexat cu dosarul nr. 26695 la Primăria Municipiului București, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București str. Foișorului, să constate că imobilul menționat a fost preluat abuziv de Statul român din patrimoniul defunctului F.S.M.

iar, dacă imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, să dispună restituirea în natură a imobilului, în caz contrar să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a imobilului, stabilită prin expertiză de specialitate. Reclamanta a precizat că acțiunea în contra primilor doi pârâți este întemeiată pe dispozițiile art. 23-25 din Legea nr. 10/2001, iar față de statul român pe calitatea de garant constituțional al respectării dreptului de proprietate ce are datoria de a suplini pasivitatea organelor statului, precum și pe normele CEDO, ale art. 480 C. civ., art. 11, 20 și 44 din Constituția României, precum și ale art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la CEDO.

La termenul din 11 decembrie 2009, reclamanta a optat pentru petitul al patrulea al cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea directă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului. Prin sentința civilă nr. 339 din data de 12 martie 2010, Tribunalul București — secția a IV a civilă a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a constatat refuzul Primăriei Municipiului București, prin Primarul General de a emite decizie sau dispoziție motivată la notificarea reclamantei nr. 1704 din 17 iulie 2001, a constatat că imobilul a fost preluat de către Statul Român, fără titlu valabil din patrimoniul autorului reclamantei, defunctului F.S.M.

și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, contravaloarea imobilului stabilită prin expertiză. Tribunalul a constat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, a făcut dovada proprietății, imobilul fiind dobândit de autorul său, M.F., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 13 aprilie 1933, a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit art. 4 pct. 2 din legea nr. 10/2001 cât și a faptului că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 4916 și înstrăinat către numiții R.C. și F.I. și C. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar unitatea deținătoare nu s-a pronunțat în termenul legal de 60 de zile, de la data înregistrării notificării sau de la data completării dosarului.

Tribunalul a apreciat, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că Decretului nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil de preluare deoarece nu corespunde Constituției României în vigoare la data adoptării și nici dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar statul a realizat o privare de proprietate, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., nejustificată de o cauză de utilitate publică ce justifică obligarea sa la despăgubirea cu o sumă rezonabilă, raportată la valoarea bunului ce nu mai poate fi restituit, stabilită prin expertiza, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere și prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073-1975 C. civ.

și decizia nr. XX/2007 a I.C.C.J. Prin decizia civilă nr. 200A din data de 28 septembrie 2010, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., Curtea de Apel București - secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în parte sentința atacată și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la despăgubiri ca formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a respins primul motiv de apel prin care Municipiului București a susținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul notificat, cu motivarea că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului și, chiar în lipsa autorizației de construire, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu dispozițiile art. 492 și urm. C. proc. civ., iar la poziția 4916 din Decretul nr. 92/1950 se menționează ca fiind naționalizat, pe numele autorului reclamantei, un număr de 15 apartamente, unele situate la adresa în speță. Apelantul nu a făcut dovada contrară că asupra terenului au fost ridicate construcții noi, ulterior preluării de către stat.

Instanța de apel a apreciat că nu este întemeiat nici motivul de apel prin apelantul Municipiului București face trimitere la normele legale care reglementează obligațiile persoanei ce a făcut notificarea pentru a justifica pasivitatea unității deținătoare în legătură cu soluționarea notificării în termenul legal deoarece prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind obligația notificatorului de a depune actele privind dreptul de proprietate precum și calitatea de persoană îndreptățită într-un anume termen nu duc prin ele însele la respingerea notificării. Legea nr. 10/2001 impune obligația de soluționare a notificării într-un anume termen, necondiționat de depunerea unor precizări suplimentare, obligații ce nu pot fi introduse prin norme metodologice inferioare legii ca forță juridică.

Instanța de apel a reținut însă caracterul fondat al motivelor apelului declarat de Statul român, prin care invocă lipsa de calitate procesuală pasivă raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu motivarea că statul are obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moștenitor, dar modalitatea concretă este reglementată de dispozițiile legale în vigoare, practica C.E.D.O. neputând fi interpretată în sensul obligării unei instituții să îndeplinească obligațiile de competența alte instituții.

Dată fiind procedura specială de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII Legea nr. 247/2005, statul nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate de dispozițiile Legii nr. 10/2001 decât în condițiile menționate strict de art. 28 alin. (3) din respectiva lege, ce nu se regăsesc în cauză, competența de stabilire și acordare a despăgubirilor fiind partajată, prin procedură menționată, între unitatea deținătoare, care propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale, fără a determină cuantumului vreunei sume ca măsură reparatorie, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ce stabilește cuantumul final al despăgubirilor, în condițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta I.M.A.C. și pârâții Municipiul București prin Primar și Primăria Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate. Recursul declarat de reclamantă a vizat în primul rând soluția lipsei calității procesuale pasive a statului român, criticată în lumina faptului că statul are calitate procesuală pasivă în lumina CEDO iar încălcarea dreptului de proprietate prevăzut în art. 1 Primului protocol adițional la Convenției, atrage obligarea statului la plata contravalorii bunului. Statul nu a creat cadrul normativ necesar și nu a supravegheat autoritățile sale în vederea unei proceduri de despăgubire și este garant al dreptului de proprietate în lumina art. 44 din Constituție.

Pârâții au criticat hotărârea pronunțată pentru următoarele motive: dovada proprietății se face cu înscrisurile originale ce trebuie depuse de către persoana îndreptățită în condițiile art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001; reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană dat fiind faptul că, potrivit CEDO, o creanță este o valoare patrimonială și prin urmare reprezintă un bun decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern; obligarea unității deținătoare la despăgubiri în afara cadrului normativ conduce la blocaj financiar și neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțate.

Prin decizia civilă nr. 6527 din data de 28 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile reclamantei și pârâților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel Înalta Curte a apreciat că, față de cadrul procesual și obiectul cauzei prin care reclamanta a înțeles să cheme în judecată nu numai unitatea deținătoare, în sensul legii speciale, ci și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a fundamentat cererea de obligare a acestuia la acordare de despăgubiri pe calitatea de garant constituțional al dreptului de proprietate și pe obligația de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate special, instanțele au pronunțat soluții pe fondul raportului litigios dar care nu sunt conform nici cu dispozițiile stricte ale legii speciale, în special ale art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nici cu prevederile blocului de convenționalitate.

Înalta Curte a reținut că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a statului în calitate de pârât, instanța de apel era obligată să dezvolte un raționament juridic care să justifice înlăturarea prevederilor C.E.D.O. din materia garanțiilor ce trebuie să însoțească dreptul de proprietate, cu atât mai mult cu cât și-a întemeiat hotărârea pe respectivele dispoziții. Înalta Curte a statuat, pe de altă parte, că instanța de apel nu a soluționat pe deplin fondul raportului juridic litigios, nu a clarificat deplin raportul juridic obligațional pornind de la configurația cererii de chemare în judecată.

Din moment ce a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român în cadrul litigiilor întemeiate de Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, întemeiat și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a ICCJ, și să oblige unitatea deținătoare să propună acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale și plata despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, prin dispozitiv iar nu prin considerentele hotărârii pronunțate. Motivul privind lipsa dovezii dreptului de proprietate a fost respins ca nefondat, deoarece partea avea la îndemână, în fața instanțelor de fond, procedura art. 139 C. proc. civ., la care nu a apelat.

Prin decizia nr. 51A din data de 27 martie 2012, Curtea de Apel București — secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General, a admis apelul Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte acțiunea precizată respingând cererea împotriva Statului Român la plata despăgubirilor, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul imposibil de restituit în natură.

Curtea de Apel a apreciat ca fondat apelul declarat de Statul Român împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, motivat de faptul că prin Decizia nr. XXVII din 14 noiembrie 2011, a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în RIL s-a stabilit că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în acțiunile directe întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și, totodată, că acțiunile directe împotriva statului român pentru imobilele pentru care se prevăd despăgubiri prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO și ale art. 13 din Convenție sunt inadmisibile.

Singura ipoteză în care statul are calitate procesuală pasivă, cea reglementată de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se regăsește în cauza dedusă judecății. Instanța de apel a apreciat ca nefondat apelul declarat de Municipiul București. Curtea de apel a reținut că, în sensul art. 23 din Legea nr. 1/2001, reclamantul a dovedit prin înscrisuri calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, preluarea abuzivă și dreptul de proprietate asupra terenului, iar în ce privește construcția sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 492 și urm. C. proc. civ., ce, împreună cu textul Decretului nr. 92/1950, generează prezumția existenței construcției asupra imobilului la data preluării.

Curtea de apel a stabilit că instanța de judecată poate să se pronunțe asupra fondului notificării dacă unitatea deținătoare a bunului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege cu privire la notificarea formulată, având în vedere art. 26 din Legea nr. 10/2001 precum și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ, competența fiind limitată, în raport de art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la controlul procedurii derulate în etapa prealabilă la unitatea deținătoare al deciziile sau dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmând ca ulterior, cuantumul despăgubirilor să fie stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și contestat la instanța de contencios administrativ.

A mai reținut instanța că unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, termen ce nu poate fi prorogat decât cu acordul persoanei îndreptățite, potrivit punctului nr. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, și deoarece imobilul nu poate fi restituit în natură, urmare a înstrăinării către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, pot fi acordate numai măsuri reparatorii în echivalent ce constau în valoarea de circulație a imobilului, aceasta fiind și opțiunea reclamantei în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

În termen legal, la data de 1 august 2012, recurenta-reclamantă a formulat recurs împotriva deciziei nr. 51A din data de 27 martie 2012 a Curții de Apel București. 1. Î n ce privește primul motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critica principală se referă la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra temeiului de drept invocat, respectiv răspunderea subsidiară a statului în lumina dispozițiilor art. 224 Noul C. civ., aplicabil în temeiul art. 6 alin. (6) Noul C. civ., reclamanta invocând în dezvoltare și că: - urmare a ignorării temeiului invocat, decizia recurată a fost dată fără temei legal și, totodată, cu invocarea unui temei străin de pricină, deoarece decizia nr. XXVII/20011 pronunțată în RIL se referă la angajarea răspunderii directe principale a statului român nu este aplicabilă în speța partea invocând răspunderea subsidiară a Statului Român pentru instituțiile implicate în procedură specială a acordării despăgubirilor (Fondul Proprietatea, Comisia Centrală, ANRP); - ignorarea temeiului legal invocat încalcă accesul la justiție.

2. Î n ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris tot dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se invocă nerespectarea deciziei de casare în baza căreia instanța de apel era obligată să soluționeze eficient a cauzei până la finalizarea întregului demers, iar nu aibă ca rezultat reluarea unei proceduri administrative suspendată de la aplicare în vederea abrogării, reclamanta arătând și că: - în sensul deciziei de casare, instanța de apel era obligată să dezvolte un raționament care să justifice înlăturarea prevederilor Convenției Europene din materia garanțiilor care trebuie să însoțească dreptul de proprietate și, deoarece a apreciat că Statul prin MFP nu are calitate procesuală pasivă, trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să oblige unitatea deținătoare să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale; - instanța trebuia să aplice dispoziții legale în vigoare, respectiv Noul C. civ.

și O.G. nr. 4 din 13 martie 2012 referitoare la suspendarea procedurilor de acordare de despăgubiri. 3. În ultimul motiv de recurs, întemeiat tot de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se critică în principal faptul că hotărârea a fost dată fără temei legal sau cu invocarea unui temei străin de natura pricinii, prin ignorarea completă a hotărârilor pronunțate de CEDO care angajează răspunderea directă a Statului Român, reclamanta mai invocând în dezvoltare că: - soluția art. 224 din Noul C. civ.

este în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece statele membre care au semnat și ratificat convenția și nu autoritățile statului sunt părțile ținute de respectarea dispozițiilor convenției și în sarcina cărora se stabilește răspunderea internațională prin hotărârile pronunțate fiind condamnat statul român, iar nu unitățile deținătoare; - statul are calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 44 din Constituție, ca garant al dreptului de proprietate, conform practicii CEDO (cauza Flaimbat contra României), pentru că a legiferat un mecanism ineficient de restituire a proprietății, fără sancțiuni în sarcina autorităților competente și fără supravegherea acestora fiind încălcate drepturile prevăzute de art. 6 din CEDO și art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, precum și urmare a faptului că prin procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, despăgubirea este plătită tot din patrimoniul său - potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a ICCJ se impune analiza cauzei prin raportare la prevederile Convenției Europene.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să ti respingă, pentru considerentele ce urmează: 1. Referitor la prima critică ce vizează faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aplicării în speță a dispozițiilor art. 224 Noul C. civ. ce reglementează răspunderea subsidiară a statului român, instanța constată că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:, ce consacră nemotivarea hotărârii și nici cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii, textul art. 224 Noul C. civ. nefiind aplicabil în speța dedusă judecății. Reclamanta motivează că instanța de apel trebuia să se pronunțe asupra aplicării în speță a dispozițiilor art. 224 Noul C. civ.

potrivit căruia, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului", deoarece după intrarea în vigoare a noului C. civ., a invocat răspunderea subsidiară a Statului român pentru neîndeplinirea obligațiilor instituțiilor implicate în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, aplicabil în temeiul art. 6 alin. (6) Noul C. civ.. În primul rând, înalta Curte constată că art. 224 Noul C. civ., situat în Cartea I, Titlul IV despre persoana juridică, nu reglementează raporturile juridice de proprietate, iar în raport de data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv 1 octombrie 2011 și față de dispozițiile tranzitorii ce au fost invocate, ale art. 6 Noul C. civ.

nu este aplicabil situațiilor pendinte care, generate de un fapt anterior, produc efecte conform cu legea nouă ci are ca obiect răspunderea juridică în raportul dintre stat și instituțiile sale, norme care nu sunt cuprinse în ipoteza de aplicare tranzitorie prevăzută de art. 6 Noul C. civ.. Pe de altă parte, mecanismul răspunderii subsidiare are în vedere ipoteza în care o persoană răspunde, potrivit legii, pentru obligațiile asumate de o altă persoană, în măsura în care există un titlu de răspundere față de debitorul principal, a cărui executare este epuizată fără realizarea creanței creditorului.

În speță, înalta Curte constată faptul că reclamanta a introdus o acțiune de obligare la plata de despăgubiri, întemeiată de răspunderea directă a statului, urmare a neîndepliniri propriilor obligații ce derivă din dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ., ale Constituției României cât și din prevederile blocului de convenționalitate, în principal ale art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din CEDO, arătând expres prin cererea introductivă că acțiune introdusă are drept scop „obținerea unui titlu executoriu asupra statului român", „cu eludarea dispozițiilor speciale ale Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005". Înalta Curte mai constată totodată că în lumina dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ., precum și ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta nu putea face modificarea petitului cererii de chemare în judecată în fața instanței de apel, în al doilea ciclu procesuale, pe calea apărării împotriva apelurilor declarate de pârâții din prezenta cauză. În consecință, înalta Curte reține că, față de obiectul cererii de chemare în judecată și a motivării inițiale, instanța de apel a apreciat corect incidența în speță a dezlegărilor date de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XXVII/2011 pronunțată în RIL și care se referă la admisibilitatea angajării răspunderii directe a statului român în condițiile edictării Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, înlăturând implicit de la aplicare dispozițiile legale care au în vedere răspunderea subsidiară a statului.

În ultimă instanță, înalta Curte constată că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, invocarea art. 224 Noul C. civ. este mai degrabă defavorabilă recurentei deoarece din interpretarea per a contrario a textului de lege citat, răspunderea directă a statului român pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice nu poate interveni decât dacă s-ar dispune expres prin lege, potrivit sintagmei „dacă prin lege nu se dispune altfel". Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, legile speciale nr. 10/2001 precum și nr. 247/2005 nu reglementează nicio ipoteză de răspundere directă a statului pentru situația în care instituțiilor implicate în procedura nu își îndeplinesc propriile obligații, situație conformă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum s-a reținut și prin decizia nr. XXVII/2011.

Ca atare, primul motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel în raport de temeiul invocat, precum și interpretarea și aplicarea greșită a legii, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecință. 2. Sunt nefondate criticile aduse deciziei recurate, tot din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pe motivul principal că soluția dată nu ar respecta decizia de casare în privința obligației de a da o soluție eficientă. Înalta Curte constată faptul că motivul al doilea de recurs vizează în principal unul dintre considerentele ale deciziei de casare, referitoare la obligația instanței de a soluționa complet fondul raportului juridic litigios.

Prin decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, înalta Curte a impus instanței de apel, să rezolve raportul litigios în întregul său, nelăsând soluționat vreunul dintre capetele de cerere urmare a faptului că prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în capătul de cerere privind obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv a rămas fără soluție fondul notificării, cu privire la îndreptățirea la restituirea imobilului în natură sau la obținerea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Înalta Curte constată că în rejudecare, instanța de apel s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare și, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, văzând și decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ, pronunțată în RTL, a hotărât cu plenitudine de competență asupra fondului notificării formulate și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul teren și construcție situat în București, str. Foișorului, constatând că reclamanta dovedit dreptului de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Sub acest aspect, nu este întemeiată critica potrivit căreia instanța de apel nu a asigurat o soluționare eficientă a cauzei ci a trimis reclamanta la reluarea de la capăt a unei proceduri administrative suspendate de la aplicare în vederea abrogării.

În virtutea principiului constituțional al înfăptuirii justiției în numele legii, și a legii speciale de acordare a despăgubirilor, curtea de apel a apreciat în mod corect că, după intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și față de dispozițiile RIL XX/2007, instanța civilă poate numai să stabilească calitatea de persoană îndreptățită ia măsuri reparatorii și să oblige unitatea deținătoare la a face propunerea privind restituirea în natură sau, dacă nu mai este posibil, la acordarea de despăgubiri. Odată ce fondul notificării formulate în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este soluționat prin intervenția instanței de judecată, reclamanta va continua procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin pasul următor al stabilirii cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, soluția contrară, de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri, fiind inadmisibilă.

În consecință, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecință înalta Curtea apreciind că instanța de apel a respectat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și dezlegările cuprinse în decizia de casare. 3. Critica privind lipsa de temei legal și invocarea unui temei legal străin de natura pricinii cu ignorarea totală a cauzelor pronunțate de CEDO și care angajează răspunderea directă a statului român, întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. este nefondată. Înalta Curte constată că fundamentarea soluției privind lipsa calității procesuale pasive a statului român, pe prevederile Deciziei nr. XXVII/2011 a ICCJ, pronunțată în RIL răspunde îndrumărilor date prin decizia de casare prin care s-a solicitat argumentarea înlăturării prevederilor C.E.D.O.

din materia garanțiilor ce trebuie să însoțească dreptul de proprietate și justifică totodată respingerea, ca nefondat, a motivului de recurs invocat. Decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ cuprinde dezlegarea obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. (17 februarie 2012), potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ, a faptului că statul român nu are calitate procesuală pasivă în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar acțiunile directe împotriva statului român, întemeiate de art. 1 din Primul protocol la CEDO și dreptului comun, pentru imobilele preluate abuziv ce nu pot fi restituite în natură pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Legea nr. 247/2005 sunt inadmisibile.

Decizia este aplicabilă în cauza dedusă judecății față de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat. Prin prisma deciziei citate, soluția instanței de apel este justificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Caracterul obligatoriu al blocului de convenționalitate pentru stat, dedus din prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și din prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României este nuanțat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României) care lasă la latitudinea statelor membre soluțiile legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat și acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură se realizează în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 precum și de art. 247/2005, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale accesului la justiție, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României. De altfel, cerințele coerenței și certitudinii statuate de curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în privința măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea proprietății sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Față de aceste considerente, crearea unei jurisprudențe în care statul să fie direct obligat la acordarea de despăgubiri nu reprezintă numai o schimbare a debitorului obligației de plată ci, totodată, o schimbare a mecanismului de achitare a despăgubirilor, atât prin decizia nr. XXXIII/2008, citată de reclamantă, cât și prin decizia nr. XXVII/2011 a ICCJ statuându-se faptul că în raportul dintre legea generală și legea specială, se aplică prima în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Mai este de evidențiat faptul că jurisprudența CEDO, invocată de reclamantă, nu constată caracterul inadecvat al măsurilor legislative propuse ci faptul că Fondul Proprietatea nu are funcțional.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea Europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate. Este de observat că punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi obligat direct la plata de despăgubiri s-ar face de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Cum instanțele de judecată nu pot avea viziunea de ansamblu a legiuitorului, nu pot realiza studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți, nu există nici o garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri. Totodată, în contextul în care după hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat României termen până la data de aprilie 2013 pentru a lua măsurile necesare pentru garantarea efectivă a drepturilor prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul protocol, nu se mai poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO.

Pe de altă parte, obligarea statului român la plata de despăgubiri, motivat de conflictul dintre legea națională, în speță Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, nu pot fi primite datorită faptului că la momentul sesizării instanței reclamanta nu beneficiază de un bun actual care să fi fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, ca o instituție să constate că partea îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul prevăzut de lege, sau de o creanță suficient de consolidată în dreptul intern care să reprezinte o speranță legitimă în sensul nuanțat prin hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României.

La momentul sesizării instanței în procedura întemeiată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanta nu are nici un bun actual și nici o creanță suficient de stabilă pentru a putea fi considerată o valoare patrimonială, deoarece aceasta a inițiat numai procedura administrativă prin care urmărește să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat mai înainte de ratificarea Convenției, problema întrunirii condițiilor legale de restituire sau de acordare de despăgubiri fiind soluționată irevocabil în cadrul demersului judiciar întemeiat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Având în vedere toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.M.A.C. împotriva deciziei civile nr. 51A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.