ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4404/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4404/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2006 pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, SC A. SA și O.R., solicitând instanței ca prin hotărârea

pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din apartamentul situat în București, și

cota indiviza de 0,66% din părțile și dependințele comune, împreună cu dreptul

de folosință pe durata existenței clădirii asupra cotei de 0,66% din teren și

totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de

41.363 lei (echivalentul în valoare actualizată în RON) primită cu titlu de

despăgubiri la data de 16 august 2003.

La data de 21 februarie 2007, pârâta

O.R. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat plata sumei de 42.554,09

RON, reprezentând contravaloare îmbunătățiri necesare și utile și recunoașterea

unui drept de retenție asupra imobilului.

La aceeași dată, pârâta a formulat și

cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor necesare și utile pe care le-a efectuat în imobilul ce face obiectul

revendicării. Cererea de chemare în garanție a fost motivată în același mod cu cererea

reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 3206 din 23

aprilie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei calității

de reprezentant pe capătul 2 de cerere, a anulat capătul 2 de cerere - obligația

de a face, pentru lipsa calității de reprezentant, a respins excepția de necompetență

materială a Judecătoriei sectorului 2 București, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive pe cererea în revendicare a pârâtelor SC A. SA și O.R., a respins

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceste pârâte pentru lipsa

calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare

îndreptate împotriva pârâtului Municipiului București, prin Primar General, a respins

acțiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primar General, ca inadmisibilă, a respins cererea de chemare în

garanție a pârâtei O.R. în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect, a disjuns cererea reconvențională

și a dispus formarea unui nou dosar distinct, acordând termen pentru continuarea

judecății cererii reconvenționale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamantul C.C.

Prin decizia civilă nr. 1389A din 13

noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca

nefondat și a luat act că intimata pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la data de

30 ianuarie 2008 a declarat recurs reclamantul C.C.

Prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai

2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis recursul, a casat decizia recurată și a anulat sentința apelată,

trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă,

în calitate de primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a apreciat, în virtutea principiului general de calificare corectă și a rolului

activ al magistratului, prevăzut de art. 129 alin. final C. proc. civ., că, în cauză,

calificarea corectă legală a cererii este de acțiune în revendicare întemeiată pe

Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluționării notificării în termenul

legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, apreciere realizată în baza verificării conținutului

cererii de chemare în judecată, dar și a celorlalte precizări, pe care le-a coroborat.

Cauza a fost înregistrată la data de

21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

La data de 22 septembrie 2008, reclamantul

și-a precizat cererea, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții

menționați în acțiunea introductivă de instanță, respectiv Municipiul București,

prin Primarul General, S.C. A. S.A. și O.R. Temeiul de drept al acțiunii îndreptate

împotriva primilor doi pârâți este Legea nr. 10/2001 și, în special, ca temei de

drept procedural, art. 25 și art. 26 din acest act normativ, astfel cum au fost

interpretate prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite. De asemenea, a arătat că temeiul de drept al acțiunii îndreptate împotriva

pârâtei O.R. rămâne art. 480 C. civ.

La termenul din 28 octombrie 2008, pârâta

a depus din nou o cerere de chemare în garanție, identică în conținut cu cea formulată

la 21 februarie 2007, îndreptată de data aceasta însă atât împotriva Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și împotriva Municipiului București, prin

Primarul General.

La termenul din 09 decembrie 2008, reclamantul

a precizat verbal că a chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul General,

în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând obligarea acestuia să îi restituie în natură

imobilul, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art.

480 C. civ., solicitând revendicare prin comparare de titluri. Instanța nu a luat

act de această precizare, care nu îndeplinește condițiile generale ale unei cereri,

prevăzute de art. 82 C. proc. civ. și, mai mult decât atât, nu corespunde cu cererea

astfel cum a fost modificată la 22 septembrie 2008, sub aspectul cadrului procesual

pasiv.

La termenul din 03 februarie 2009 a formulat

cerere de intervenție în interes propriu C.A., căreia i-a fost transmis dreptul

de proprietate - litigios, asupra imobilului care face obiectul acțiunii, printr-o

convenție încheiată la 12 februarie 2007. La termenul din 17 martie 2009, instanța

a luat act de transmiterea calității procesuale active.

La același termen, instanța a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice pentru îmbunătățirile solicitate de O.R. prin

cererea de chemare în garanție, cu motivarea că dispozițiile Legii nr. 1/2009 sunt

de aplicabilitate imediată.

Prin sentința civilă nr. 896 din 23 iunie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea și a respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., ca fiind îndreptată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă (Municipiul București și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice).

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din adresele aflate la

dosarul Judecătoriei sectorului 2 București, apartamentul situat în București, a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei nr. 1932/1978,

cu plată, de la C.C.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă

că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001

pentru restituirea imobilului în natură și acesta nu este înstrăinat către chiriași,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenția încheiată cu

reclamanta C.A., acesta a vândut dreptul de proprietate litigios asupra imobilului

respectiv.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, este de reținut că scopul și rațiunea acesteia nu poate fi decât

acela de a acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari, ale căror imobile au

fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în

art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptățite la acestea, categoriile

respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se că sunt îndreptățite

persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura

excepție este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul

că de ea beneficiază și moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, prin succesiune

legală sau testamentară. Așadar, reclamanta, dacă se consideră a fi un succesor

cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare

- cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate considera persoană îndreptățită

în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea

în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâi judecătorești,

la data de 30 iunie 2009 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu

minori și de familie, la 09 octombrie 2009.

În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă

a arătat că în mod greșit Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a chemaților în garanție Municipiul București, reprezentat prin Primarul

General, și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin aplicarea

eronată în speță a normelor art. l pct. 14 din Legea nr. 1/2009, lege adoptată și

intrată în vigoare ulterior depunerii cererii de chemare în garanție.

Tribunalul a considerat greșit că ar

fi de imediată aplicare textul mai sus menționat, care conține o normă de drept

material, substanțial și nicidecum procedural, deci nu constituie o excepție de

la principiul neretroactivității legii civile.

Prin soluția criticată, Tribunalul a

încălcat normele art. 15 alin. (2) din Constituția României și pe cele ale art.

1 C. civ.

Că, în mod greșit Tribunalul a respins

acțiunea principală, cu motivarea că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită

în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Această soluție este contrară legii,

dar și încheierii de ședință de la termenul din 17 martie 2009, prin care Tribunalul

a luat act de transmiterea calității procesuale active între reclamantul C.C. și

C.A.

Tribunalul, dacă ar fi apreciat că apelanta

nu se poate valabil substitui reclamantului, preluând dreptul său litigios și obligațiile

aferente, urma să pună în discuție lipsa calității sale procesuale active și, ca

urmare, să respingă cererea sa de a fi introdusă în cauză (asupra cererii de intervenție

în interes propriu Tribunalul nu s-a pronunțat).

Deși Tribunalul a respins ca neîntemeiată

acțiunea, în realitate justificarea este lipsa calității sale de persoană îndreptățită,

ceea ce, dacă ar fi real, ar determina și lipsa calității procesuale active (art.

109 C. proc. civ.), excepție cu o dublă natură - procedurală și de fond.

Tribunalul și-a motivat sentința prin

invocarea lipsei calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, chestiune

pe care nu a pus-o în discuția părților, omisiune prin care a încălcat principiile

contradictorialității, oralității, dreptului la apărare și dreptului la un proces

echitabil [art. 85, art. 127 C. proc. civ., art. 24, art. 21 alin. (3) din Constituția

României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului].

Pe de altă parte, Tribunalul a realizat

o greșită interpretare a normei conținute în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că persoana care dobândește, de la proprietarul inițial al imobilului

preluat abuziv de Statul Român, un drept litigios pretins în justiție în temeiul

Legii nr. 10/2001 nu are calitatea de a obține acest drept, pentru că nu se încadrează

într-una din categoriile enunțate în textul legal amintit.

Transmisiunea de drepturi patrimoniale

litigioase este o înstrăinare (în speță, cu titlu oneros) permisă de lege.

Efectul ei principal este chiar transmiterea

dreptului dedus judecății terțului dobânditor, ca în orice convenție sinalagmatică,

bilaterală.

Consecința este aceea că terțul dobânditor

se substituie în tot, cu drepturi și obligații, în persoana autorului său.

Legea specială a cărei incidență a fost

invocată în motivarea hotărârii apelate, Legea nr. 10/2001, nu a interzis în niciuna

dintre variantele ei înstrăinarea de către persoanele îndreptățite a dreptului litigios

- dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidența acestei legi.

Prin urmare, Tribunalul a adăugat la

lege, impunând o restrângere a dreptului de dispoziție al autorului său, reclamantul

C.C., care nu este nici prevăzută în lege, nu este nici necesară într-o societate

democratică și atinge însăși substanța dreptului, fiind profund discriminatorie,

ceea ce constituie o încălcare a normelor imperative conținute în art. 53 și în

art. 124 din Constituția României.

La termenul din 12 noiembrie 2009, intimata

pârâtă O.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat, în esență, pentru următoarele considerente:

Prima instanță, prin pronunțarea hotărârii

apelate, nu a încălcat sub nicio formă și în niciun moment, principiile contradictorialității,

oralității etc., și nici nu trebuia, din punct de vedere procedural, să pună în

discuție lipsa calității procesuale active a reclamantei, cum eronat se susține

în motivele apelului, întrucât calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, se apreciază pe fondul cauzei și nicidecum pe cale de excepție.

Dimpotrivă, instanța a respectat principiul disponibilității, luând act de cesiunea

de drepturi litigioase în conformitate cu voința reală a părții.

Legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

definește în mod concret persoanele îndreptățite, acestea fiind enumerate limitativ

în art. 3 alin. (1), neputându-se face nicio derogare de la prevederile acestei

legi în vigoare. De asemenea, și jurisprudența este unanimă în a nu face excepții

de la categoriile, expres prevăzute în lege, de persoane îndreptățite (Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate Intelectuală, decizia din

15 ianuarie 2008).

Prin decizia civilă nr. 637A din 26 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă apelată,

în sensul că a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor bănești și care se vor

calcula conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat,

cu privire la primul motiv de apel, că este lipsit de interes, în condițiile în

care se critică modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea

adversă (intimata pârâtă O.R.) care nu influențează în niciun fel judecarea cererii

principale formulată de apelanta reclamantă.

Cu privire la cel de-al doilea motiv

de apel, Curtea a apreciat că în analiza legalității și temeiniciei acestuia trebuie

făcută o precizare legată de temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestit

Tribunalul în rejudecare.

Așa cum s-a statuat prin decizia de casare

nr. 779 din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, cererea principală formulată

de reclamantul C.C. a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001,

aceasta însemnând, în conformitate cu dispozițiile obligatorii (potrivit art. 329

C. proc. civ.) ale deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un

recurs în interesul legii, că instanța civilă, în speță tribunalul, în a cărei rază

teritorială se află unitatea deținătoare (sau entitatea învestită cu soluționarea

notificării [conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] este

competentă să judece atât contestația împotriva deciziei sau dispoziției emise de

unitatea deținătoare, cât și să soluționeze notificarea pe fond, în ipoteza în care

instituția obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru. Evident, în considerarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și având în vedere și cele statuate de instanța

supremă în decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, anterior menționată,

Curtea a constatat că instanța de fond trebuia să soluționeze cauza în strictă conformitate

cu dispozițiile și principiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, reprecizarea

temeiului juridic al acțiunii de către reclamant în fața instanței de rejudecare

apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, față de prevederile

imperative ale art. 315 C. proc. civ. (care statuează principiul obligativității

deciziilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept elucidate,

precum și cu privire la necesitatea administrării unor probe) și față de cele stabilite

de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 779/2008 a Curții de Apel București.

Prin sentința apelată, cererea de retrocedare

a imobilului a fost respinsă ca nefondată pe motivul că, deși în temeiul contractului

de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calității procesuale active

de la reclamantul cedent C.C. la apelanta - cesionară C.A., totuși aceasta nu are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 în

art. 3 și art. 4 prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foștilor

proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive și moștenitorilor

acestora legali sau testamentari, cât și succesibililor care nu au acceptat succesiunea

autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiția depunerii în termen a notificării

care, în temeiul legii valorează acceptarea moștenirii în limita bunurilor a căror

restituire se solicită), dar nu interzice în niciun fel transmiterea dreptului de

proprietate revendicat către alte persoane.

Recunoscând acest drept în patrimoniul

fostului proprietar, în condițiile în care imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr. 223/1974 (fără a exista dovada plății concrete a despăgubirilor, deși în decizia

nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - D.G.D.A.G.

- Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului

Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, C.C., păstrează integral

dreptul de dispoziție asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros

sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa acest drept.

Având în vedere că cesiunea dreptului

de proprietate a intervenit după formularea notificării, pentru soluționarea acesteia

în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și în limitele în care acest act

normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanța a analizat îndeplinirea

cerințelor impuse de dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 (referitoare

la calitatea de persoană îndreptățită), cât și pe cele referitoare la regularitatea

depunerii notificării prevăzute de dispozițiile art. 22 - 23 din același act normativ,

în persoana cedentului (fostul proprietar).

Așa cum rezultă din materialul probator

administrat, C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din București, prin contractul

încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată

prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contract, iar

apartamentul a fost predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului

verbal de predare - primire încheiat la aceeași dată.

Imobilul a fost preluat conform Decretului

nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea ar fi fost plătită în realitate,

deși decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București

- Comitetul Executiv face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării

despăgubirii. Apreciind că dispozițiile decretului sunt contrare prevederilor

art. 481 C. civ. (care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât

pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă și prealabilă despăgubire), dispozițiilor

constituționale, care în art. 36 prevedeau că dreptul de proprietate personală este

garantat și ocrotit de lege, cât și dispozițiilor internaționale din materia drepturilor

omului la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului), instanța

a conchis că acesta nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului

în proprietatea statului, nefiind totodată respectate nici prevederile acestui decret

referitor la plata despăgubirii.

Constatând că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv)

și apreciind ca îndeplinite celelalte cerințe legale, în sensul că dreptul de proprietate

asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termen, în condiții

de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc [conform prevederilor

art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001], Curtea a considerat că reclamantul

C.C. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii.

Prin contractul de cesiune intervenit

între reclamantul - cedent și apelanta - cesionară, toate drepturile acestuia care

decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 se transmit acesteia,

constituind temeiul pentru care retrocedarea (indiferent de forma de realizare:

în natură sau prin echivalent) imobilului preluat abuziv se va face în persoana

apelantei cesionare.

Apelanta C.A. apare ca fiind continuatoarea

personalității autorului sau în ceea ce privește imobilul a cărui retrocedare se

cere și toate drepturile născute în legătură cu acesta, în special cele rezultate

din demararea procedurilor legale de recuperarea a proprietății pierdute.

Concluzionând, apelanta C.A., în calitate

de succesor cu titlu particular (cesionar) al reclamantului inițial, dobândește

pe deplin îndreptățirea de a fi beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, întocmai ca și autorul său, iar faptul că legea specială recunoaște

calitatea de persoană îndreptățită doar foștilor proprietari și moștenitorilor acestora

nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care nu interzice

expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal.

Făcând aplicare principiului de interpretare

a normelor juridice potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă, instanța de apel a considerat că prima instanță a făcut o restrângere,

nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001,

prin nerecunoașterea calității cesionarei de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

În raport de prevederile legale aplicabile

în cauză (dispozițiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă

restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speță prevederile

art. 26 din actul normativ sus-menționat, în sensul că se impunea acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de

despăgubiri. Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare

este subordonată de legiuitor unor condiții a căror îndeplinire nu se regăsește

în speță (existența efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret

individualizate în patrimoniul pârâtei, sau posibilitatea reală a acordării unor

servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul

nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptățite față de

această modalitate de reparație), instanța de control judiciar a apreciat că varianta

viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor,

care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietarilor, în conformitate

cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Împotriva acestei decizii, a declarat

recurs Municipiul București prin Primarul General, reclamanta, și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 6677 din 09 decembrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta

C.A.; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel

și a respins ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București

prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a reținut, cu privire la recursul pârâtului Municipiul București, prin Primarul

General, că și în situația în care fostul proprietar C.C. nu ar fi depus toate actele

doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul - pârât, în calitate de entitate

învestită, era obligat să soluționeze notificarea, iar sancțiunea pentru nedepunerea

actelor ar fi constat în respingerea notificării.

Or, în speță, nu s-a răspuns la notificare

până la data introducerii acțiunii, depășindu-se cu mult termenul în care entitatea

învestită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001,

republicată, să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire a persoanei îndreptățite.

Referitor la dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că

s-a făcut pe deplin în cauză, în condițiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că

numitul C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din București, prin contractul

de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului

fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin

contract, apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform

procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeași dată.

Imobilul a fost preluat în proprietatea

statului conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru

acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deși decizia

nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv

face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirilor.

Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură

și precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenția de vânzare -

cumpărare de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra

imobilului în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea

calității procesuale active, aspect necontestat de recurentul - pârât.

O altă critică formulată în recurs s-a

referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri

la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte

de Casație și Justiție a apreciat că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt

negativ, revenind recurentului - pârât în cauză sarcina de a proba această susținere,

respectiv existența unor astfel de despăgubiri.

În ceea ce privește recursul declarat

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că, din prevederile legii rezultă că au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii foștii proprietari din patrimoniul cărora s-a

realizat preluarea sau moștenitorii acestora, ceea ce nu este de natură să înlăture

cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal, în condițiile

în care legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.

Așa cum a stabilit în mod corect și instanța

de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice unde

legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii

speciale voința părților contractante materializată prin contractul de cesiune,

valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecății.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă,

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este fondat, pentru considerentele

ce succed:

Referitor la primul motiv, Înalta Curte

de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel s-a pronunțat pe cererea

reclamantei privind restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint

că, în raport de prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este

posibilă restituirea în natură, astfel că devin incidente în speță prevederile

art. 26 din actul normativ menționat.

Judecătorii din apel nu au arătat însă

temeiurile de fapt și de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit

în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune, așa încât instanța

de recurs nu poate înlocui lipsa de motive.

În speță, obligația de a motiva îmbracă

o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la caracterul reparatoriu

al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul

juridic al soluției pronunțate, lipsesc cu desăvârșire.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

recurs, vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulate de

intimata - pârâtă O.R., Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța

de apel a apreciat această critică din apelul reclamantei ca fiind lipsită de interes,

întrucât vizează modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea

adversă.

Respingând „de plano” această critică,

pentru lipsă de interes, instanța de apel nu a analizat niciuna din susținerile

apelantei - reclamante cu privire la legea aplicabilă situației juridice create,

relativ la plata sumelor de bani pretinse de pârâta - chiriașă O.R., pentru îmbunătățirile

aduse imobilului solicitat a fi restituit.

Reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită

la restituire, are un interes real, concret și actual în soluționarea acestei cereri,

în strânsă interdependență cu cererea de chemare în garanție.

Cauza a fost reînregistrată la data de

13 aprilie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru

cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă nr. 641A din 27 iunie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă C.A., împotriva

sentinței civile nr. 896 din 23 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 27988/3/2008, în contradictoriu cu intimații

- pârâți Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA și O.R. și cu intimatul

chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

S-a admis excepția lipsei calității procesule

pasive a SC A. SA și în consecință, s-a respins acțiunea față de acest pârât, pentru

acest motiv.

A fost schimbată în tot sentința în sensul

că:

S-a admis acțiunea și s-a dispus restituirea

în natură, în deplină proprietate și posesie, reclamantului, a imobilului situat

în București, format din apartament din 3 camere și dependințe și a cotei indivize

de 0,66% din părțile și dependințele comune.

S-a dispus restituirea către reclamant

a dreptului de folosință aferent acestui imobil menționat, pe durata existenței

clădirii, asupra cotei de 0,66% din suprafața totală de 1.498,55 m.p. teren.

S-a dispus obligarea reclamantului la

rambursarea sumei de 41.363 RON, actualizată cu coeficientul de actualizare, la

data plății.

S-a desființat în parte sentința și s-a

trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

A fost respinsă cererea apelantului privind

cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea

a reținut următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de apel, Curtea

a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data reiterării cererii de chemare în garanție, formulate în contradictoriu și

cu Municipiul București, respectiv la 28 octombrie 2008, în cazul în care imobilul

care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire (pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile

necesare și utile) revine statului sau unității deținătoare.

Conform art. 48 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă

imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii

prevăzută la alin. (1) (pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de

locuință prin îmbunătățirile necesare și utile) revine persoanei îndreptățite.

Problema care s-a ridicat în cauză, dată

fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procedurii de expropriere, este

aceea a aplicării legii în timp.

Astfel, la data reiterării cererii de

chemare în garanție, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

statului sau unității deținătoare, în cazul în care imobilul a fost preluat fără

titlu valabil, iar Legea nr. 1/2009 nu constituie norme de procedură pentru a se

invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde

dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul

aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația,

parag. 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul

Deciziei nr.

1.354

din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis

și în prezenta cauză.

C

urtea

Europeană a Drepturilor Omului

a admis că puterea legiuitoare poate adopta

reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea

de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces

deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară,

cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general

(Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie

1999).

Singurul motiv acceptat

până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase

justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea

unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri,

Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții

nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată

(cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005).

În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, (hotărârea din 1

aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor,

reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de

tehnică legislativă”.

Asemenea situații

excepționale nefiind incidente în cauză, în soluționarea cauzei trebuie avută în

vedere legea în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la calitatea

procesuală pasivă a celor doi chemați în garanție, Curtea a reținut că, prin dispozițiile

art. 48 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data reiterării cererii de

chemare în garanție - a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor

din locuințele care au fost restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora,

la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare

și utile, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale,

fiind exclusă astfel de la aplicare norma generală, în speță, dreptul compun privind

dreptul cumpărătorului de a obține de la vânzător daune interese reprezentând sporul

de valoare și cheltuielile necesare și utile, în cadrul obligației de garanție pentru

evicțiune (art. 1.341 pct. 4 și art. 1.350 C. civ.).

Textul art. 48 din

Legea nr. 10/2001 instituie prin alin. (2) și (3) o distincție în privința sarcinii

suportării despăgubirilor cuvenite chiriașilor, dar numai în funcție de situația

juridică a imobilului supus restituirii. Astfel, pentru imobilele preluate cu titlu

valabil, obligația de restituire revine persoanei îndreptățite (în sensul Legii

nr. 10/2001) întrucât cheltuielile respective profită acesteia, iar pentru imobilele

preluate fără titlu valabil obligația de restituire revine statului sau unității

deținătoare, ca o „compensare” a lipsei de folosință a bunurilor de către cei cărora

le aparțineau de drept și care, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Din modul de redactare

a acestui text de lege, care nu indică anumite situații în care răspunde statul

și altele în care răspunde unitatea deținătoare, rezultă că obligația celor două

subiecte de drept nu este conjuctă (divizibilă). Întrucât nu s-a prevăzut expres

că obligația este solidară, dar s-a recunoscut creditorului dreptul de a urmări

pe oricare din debitori și fără a se stabili că unul dintre ei este obligat în subsidiar,

înseamnă ca din punct de vedere pasiv există o pluralitate de legături de sine-stătătoare,

iar din punct de vedere activ o singura creanță care îndreptățește la plata întregului,

astfel că sunt întrunite condițiile obligației în solidum.

O asemenea interpretare

este confirmată chiar de dispozițiile legale exprese cuprinse în Norma metodologică

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003, care în

art. 49.3 prevede că: „Opțiunea între cele două categorii alternative de debitori

ai obligației de despăgubiri aparține creditorului obligației de despăgubire”, act

normativ abrogat prin H.G. nr. 250/2007, care, în forma anterioară modificării prin

H.G. nr. 923/2010, în art. 48.3 cuprindea o dispoziție identică.

Pentru aceste motive,

reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii admițând excepția

lipsei calității procesuale pasive a celor doi chemați în garanție, precum și faptul

că, procedând astfel, a soluționat cererea de chemare în garanție fără a cerceta

fondul acesteia, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a d

esființat în parte sentința și a trimis

cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește cel de-al doilea

motiv de apel, Curtea a constatat că, în prealabil, este necesară clarificarea cadrului

procesual sub aspectul obiectului și al părților chemate în judecată.

Având în vedere ultima precizare făcută

de reclamant cu îndeplinirea cerințelor legale impuse de art. 82 C. proc. civ.,

respectiv cea din 22 septembrie 2008, Curtea reține că pârâții Municipiul București

și SC A. SA au fost chemați în judecată în cadrul unei acțiuni în revendicare speciale,

întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar cererea formulată în contradictoriu

cu pârâta O.R. este una în revendicare de drept comun.

Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine

pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă.

Calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana

pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus

judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită

conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Aplicând această regulă de drept în cazul

acțiunii întemeiate pe refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificare,

legitimarea procesuală pasivă nu poate aparține decât respectivei unități, care

în speță este Municipiul București.

Pe cale de consecință, se reține că pârâta

SC A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe de altă parte, ținând seama de faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat necesară analizarea unor aspecte

ce țin de cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., implicit a constatat

legitimarea procesuală pasivă a acesteia, pe cererea în revendicare de drept comun

cu care reclamantul a învestit instanța.

În fapt, prin notificarea trimisă pârâtului

Municipiul București la data de 03 august 2001 prin executorul judecătoresc B.E.J.

B.R.B., reclamantul C.C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

București.

Această notificare nu a fost soluționată

până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar prin decizia în interesul

Legii nr. XX din 9 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:

„În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și

notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”. În aceste condiții,

instanțele sunt competente să analizeze pe fond notificarea, ceea a și făcut tribunalul,

luând în considerare și dezlegarea acestei probleme de drept date de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, ca instanță

de recurs, prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008 pronunțată în Dosarul

nr. 19369/300/2006.

Verificând actele care au fost depuse

odată cu notificarea, Curtea a constatat, referitor la calitatea apelantei reclamante

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, că reclamantul inițial, C.C., a

dobândit în temeiul Legii nr. 9/1968 proprietatea apartamentului din București,

și a unei cote indivize de 0,66% din părțile și dependințele comune ale imobilului

prin contractul de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București,

plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni

prin contract, și predarea acestuia, împreună cu cota parte de folosință pe timp

nelimitat asupra terenului pe care este amplasat imobilul, beneficiarului la data

de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeași

dată. Potrivit adresei din 25 martie 2003 emise de Primăria Municipiului București

- Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți - Cadastru - Serviciul Nomenclatură

Urbană, la nivelul anului 1969 blocului cu inițiala de proiectare  i s-a atribuit

numărul 1.

În temeiul contractului de cesiune de

drepturi litigioase intervenit la 12 februarie 2007 între reclamantul cedent C.C.

și cesionara C.A., aceasta din urmă a dobândit toate drepturile cuvenite notificatorului,

problema de drept în discuție fiind dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 6.677 din 09 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 27988/3/2008.

Sub un al doilea aspect, referitor la

includerea imobilului care a făcut obiectul notificării în categoria celor preluate

în mod abuziv de către stat, Curtea a reținut că acesta a fost preluat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 1091 din 28 iunie 983 emisă de fostul

Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv. La art. 1 s-a prevăzut

că se preia cu plată în proprietatea statului apartamentul, situat în imobilul din

București, compus din trei camere și dependințe, precum și cota indiviză de 0,66%

din părțile și dependințele comune. Pe aceeași dată a fost retras dreptul de folosință

pe durata existenței acestei clădiri asupra cotei de 0,66% din suprafața totală

de 1.498,55 m.p. teren pe care este construit blocul, atribuit prin decizia nr.

1643/1976 a Comitetului executiv al Consiliu Popular al Municipiului București care

s-a modificat în mod corespunzător, iar suprafața de teren a reintrat în administrarea

I.C.R.A.L. Colentina.

Potrivit adresei din 31 iulie 2002 emise

de SC A. SA au fost plătite despăgubiri în valoare de 41.363 RON la data de 16 august

în judecată, atunci când a solicitat să fie obligat la plata către stat a sumei

respective, primite cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 1983.

Conform art. 1.4 lit. b) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu privire la Decretul nr. 223/1974 „urmează

a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără

plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos

din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului

stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere

de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către

stat”.

Caracterul abuziv al preluării imobilului

a fost, de asemenea, reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 6677 din 09 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 27988/3/2008.

Constatându-se calitatea apelantei reclamante

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv,

rămâne de stabilit tipul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 prevede regula conform căreia: imobilele preluate în mod abuziv de stat,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei

legi”, iar alin. (2) al aceluiași articol instituie și excepția: „În cazurile în

care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent”.

În speță, fiind vorba de un apartament,

nu este incident vreunul din cazurile în care măsurile reparatorii se stabilesc

prin echivalent prevăzute de art. 10-11 și 19 din Legea nr. 10/2001 și întrucât

a fost preluat de la o persoană fizică, nici cazul prevăzut de art. 18 lit. a).

De asemenea, din adresele din 22 iunie 1999 și din 30 iunie 1999 emise de Primăria

Municipiului București - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcția Generală

de Administrare a Fondului Imobiliar, din adresa din 02 august 2002 emisă de SC

R. SA, precum și din adresa din 31 iulie 2002 emisă de SC A. SA rezultă că apartamentul

există și că nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că este ocupat

de chiriașa O.R., ceea ce face inaplicabile prevederile art. 18 lit. c) și d) din

același act normativ.

Prin aplicarea regulii generale, imobilul,

în compunerea care rezultă atât din titlul de proprietate, cât și din actul de preluare,

urmează a fi restituit în natură.

Curtea a reținut că soluționarea pe fond

a notificării, inclusiv în cadrul exercitării controlului judiciar, presupune prin

concept îndeplinirea tuturor obligațiilor impuse de lege în cadrul procedurilor

de restituire. Odată cu substituirea în atribuțiile unității deținătoare, instanța

judecătorească preia și îndatoririle acesteia, inclusiv stabilirea tuturor împrejurărilor

de natură să producă efecte juridice.

De aceea, Curtea a făcut aplicarea

art. 12 din Legea nr. 10/2001: „În situația imobilelor deținute de stat, de o organizație

cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art.

21 alin. (1), (2) și (4), dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea

în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii

primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit”.

A apreciat ca întemeiată cererea de revendicare

de drept comun formulată împotriva pârâtei O.R. Potrivit dispozițiilor de drept

substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară

și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul

unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea

acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Întrucât reclamanta este singura care deține în prezent un titlu de proprietate,

reprezentat de hotărârea judecătorească de restituire, dreptul de proprietate se

regăsește în patrimoniul său și, ca atare, este îndreptățită să obțină o soluție

favorabilă în cadrul acestui mijloc de apărare a dreptului său.

Față de aceste considerente, Curtea a

admis apelul, a admis excepția lipsei calității procesule pasive a SC A. SA și în

consecință, a respins acțiunea față de acest pârât, a schimbat în tot sentința în

sensul că a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură, în deplină proprietate

și posesie, reclamantului, a imobilului situat în București, format din apartament

din 3 camere și dependințe și a cotei indivize de 0,66% din părțile și dependințele

comune, va dispune restituirea către reclamant a dreptului de folosință aferent

acestui imobil menționat, pe durata existenței clădirii, asupra cotei de 0,66% din

suprafața totală de 1.498,55 m.p. teren, va dispune obligarea reclamantului la rambursarea

sumei de 41.363 RON actualizată cu coeficientul de actualizare, la data plății,

va desființa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare

în garanție.

De asemenea, având în vede că deși această

obligație îi revenea potrivit art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. final C.

proc. civ., apelanta reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate,

Curtea va respinge cererea sa cu acest obiect, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâții O.R. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Statul Român a arătat că, în mod greșit

instanța de apel a desființat în parte sentința apelata și a trimis cauza spre rejudecarea

cererii de chemare în garanție la prima instanța.

Că, potrivit modificărilor aduse prin

Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei

căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor:

„(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu