ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4404/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, SC A. SA și O.R., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din apartamentul situat în București, și cota indiviza de 0,66% din părțile și dependințele comune, împreună cu dreptul de folosință pe durata existenței clădirii asupra cotei de 0,66% din teren și totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 lei (echivalentul în valoare actualizată în RON) primită cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 2003. La data de 21 februarie 2007, pârâta O.R.

a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloare îmbunătățiri necesare și utile și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului. La aceeași dată, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 42.554,09 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile pe care le-a efectuat în imobilul ce face obiectul revendicării. Cererea de chemare în garanție a fost motivată în același mod cu cererea reconvențională.

Prin sentința civilă nr. 3206 din 23 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei calității de reprezentant pe capătul 2 de cerere, a anulat capătul 2 de cerere - obligația de a face, pentru lipsa calității de reprezentant, a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 2 București, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea în revendicare a pârâtelor SC A. SA și O.R., a respins acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu aceste pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare îndreptate împotriva pârâtului Municipiului București, prin Primar General, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, ca inadmisibilă, a respins cererea de chemare în garanție a pârâtei O.R.

în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect, a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui nou dosar distinct, acordând termen pentru continuarea judecății cererii reconvenționale. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.C. Prin decizia civilă nr. 1389A din 13 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat și a luat act că intimata pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, la data de 30 ianuarie 2008 a declarat recurs reclamantul C.C. Prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul, a casat decizia recurată și a anulat sentința apelată, trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă, în calitate de primă instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a apreciat, în virtutea principiului general de calificare corectă și a rolului activ al magistratului, prevăzut de art. 129 alin. final C. proc. civ., că, în cauză, calificarea corectă legală a cererii este de acțiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, promovată ca urmare a nesoluționării notificării în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, apreciere realizată în baza verificării conținutului cererii de chemare în judecată, dar și a celorlalte precizări, pe care le-a coroborat. Cauza a fost înregistrată la data de 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă. La data de 22 septembrie 2008, reclamantul și-a precizat cererea, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții menționați în acțiunea introductivă de instanță, respectiv Municipiul București, prin Primarul General, S.C.

A. S.A. și O.R. Temeiul de drept al acțiunii îndreptate împotriva primilor doi pârâți este Legea nr. 10/2001 și, în special, ca temei de drept procedural, art. 25 și art. 26 din acest act normativ, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. De asemenea, a arătat că temeiul de drept al acțiunii îndreptate împotriva pârâtei O.R. rămâne art. 480 C. civ. La termenul din 28 octombrie 2008, pârâta a depus din nou o cerere de chemare în garanție, identică în conținut cu cea formulată la 21 februarie 2007, îndreptată de data aceasta însă atât împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și împotriva Municipiului București, prin Primarul General.

La termenul din 09 decembrie 2008, reclamantul a precizat verbal că a chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul General, în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând obligarea acestuia să îi restituie în natură imobilul, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 480 C. civ., solicitând revendicare prin comparare de titluri. Instanța nu a luat act de această precizare, care nu îndeplinește condițiile generale ale unei cereri, prevăzute de art. 82 C. proc. civ. și, mai mult decât atât, nu corespunde cu cererea astfel cum a fost modificată la 22 septembrie 2008, sub aspectul cadrului procesual pasiv.

La termenul din 03 februarie 2009 a formulat cerere de intervenție în interes propriu C.A., căreia i-a fost transmis dreptul de proprietate - litigios, asupra imobilului care face obiectul acțiunii, printr-o convenție încheiată la 12 februarie 2007. La termenul din 17 martie 2009, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale active. La același termen, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru îmbunătățirile solicitate de O.R. prin cererea de chemare în garanție, cu motivarea că dispozițiile Legii nr. 1/2009 sunt de aplicabilitate imediată.

Prin sentința civilă nr. 896 din 23 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă (Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice). Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Așa cum rezultă din adresele aflate la dosarul Judecătoriei sectorului 2 București, apartamentul situat în București, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei nr. 1932/1978, cu plată, de la C.C. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură și acesta nu este înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenția încheiată cu reclamanta C.A., acesta a vândut dreptul de proprietate litigios asupra imobilului respectiv. Din interpretarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este de reținut că scopul și rațiunea acesteia nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptățite la acestea, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se că sunt îndreptățite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepție este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază și moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, prin succesiune legală sau testamentară.

Așadar, reclamanta, dacă se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate considera persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâi judecătorești, la data de 30 iunie 2009 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, la 09 octombrie 2009. În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă a arătat că în mod greșit Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chemaților în garanție Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin aplicarea eronată în speță a normelor art. l pct. 14 din Legea nr. 1/2009, lege adoptată și intrată în vigoare ulterior depunerii cererii de chemare în garanție. Tribunalul a considerat greșit că ar fi de imediată aplicare textul mai sus menționat, care conține o normă de drept material, substanțial și nicidecum procedural, deci nu constituie o excepție de la principiul neretroactivității legii civile.

Prin soluția criticată, Tribunalul a încălcat normele art. 15 alin. (2) din Constituția României și pe cele ale art. 1 C. civ. Că, în mod greșit Tribunalul a respins acțiunea principală, cu motivarea că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Această soluție este contrară legii, dar și încheierii de ședință de la termenul din 17 martie 2009, prin care Tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active între reclamantul C.C. și C.A. Tribunalul, dacă ar fi apreciat că apelanta nu se poate valabil substitui reclamantului, preluând dreptul său litigios și obligațiile aferente, urma să pună în discuție lipsa calității sale procesuale active și, ca urmare, să respingă cererea sa de a fi introdusă în cauză (asupra cererii de intervenție în interes propriu Tribunalul nu s-a pronunțat).

Deși Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea, în realitate justificarea este lipsa calității sale de persoană îndreptățită, ceea ce, dacă ar fi real, ar determina și lipsa calității procesuale active (art. 109 C. proc. civ.), excepție cu o dublă natură - procedurală și de fond. Tribunalul și-a motivat sentința prin invocarea lipsei calității reclamantei de persoană îndreptățită la restituire, chestiune pe care nu a pus-o în discuția părților, omisiune prin care a încălcat principiile contradictorialității, oralității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil [art. 85, art. 127 C. proc. civ., art. 24, art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului].

Pe de altă parte, Tribunalul a realizat o greșită interpretare a normei conținute în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana care dobândește, de la proprietarul inițial al imobilului preluat abuziv de Statul Român, un drept litigios pretins în justiție în temeiul Legii nr. 10/2001 nu are calitatea de a obține acest drept, pentru că nu se încadrează într-una din categoriile enunțate în textul legal amintit. Transmisiunea de drepturi patrimoniale litigioase este o înstrăinare (în speță, cu titlu oneros) permisă de lege. Efectul ei principal este chiar transmiterea dreptului dedus judecății terțului dobânditor, ca în orice convenție sinalagmatică, bilaterală. Consecința este aceea că terțul dobânditor se substituie în tot, cu drepturi și obligații, în persoana autorului său.

Legea specială a cărei incidență a fost invocată în motivarea hotărârii apelate, Legea nr. 10/2001, nu a interzis în niciuna dintre variantele ei înstrăinarea de către persoanele îndreptățite a dreptului litigios - dreptul de proprietate asupra imobilelor care intră sub incidența acestei legi. Prin urmare, Tribunalul a adăugat la lege, impunând o restrângere a dreptului de dispoziție al autorului său, reclamantul C.C., care nu este nici prevăzută în lege, nu este nici necesară într-o societate democratică și atinge însăși substanța dreptului, fiind profund discriminatorie, ceea ce constituie o încălcare a normelor imperative conținute în art. 53 și în art. 124 din Constituția României. La termenul din 12 noiembrie 2009, intimata pârâtă O.R.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, în esență, pentru următoarele considerente: Prima instanță, prin pronunțarea hotărârii apelate, nu a încălcat sub nicio formă și în niciun moment, principiile contradictorialității, oralității etc., și nici nu trebuia, din punct de vedere procedural, să pună în discuție lipsa calității procesuale active a reclamantei, cum eronat se susține în motivele apelului, întrucât calitatea de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, se apreciază pe fondul cauzei și nicidecum pe cale de excepție. Dimpotrivă, instanța a respectat principiul disponibilității, luând act de cesiunea de drepturi litigioase în conformitate cu voința reală a părții.

Legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, definește în mod concret persoanele îndreptățite, acestea fiind enumerate limitativ în art. 3 alin. (1), neputându-se face nicio derogare de la prevederile acestei legi în vigoare.

De asemenea, și jurisprudența este unanimă în a nu face excepții de la categoriile, expres prevăzute în lege, de persoane îndreptățite (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate Intelectuală, decizia din 15 ianuarie 2008). Prin decizia civilă nr. 637A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor bănești și care se vor calcula conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a apreciat, cu privire la primul motiv de apel, că este lipsit de interes, în condițiile în care se critică modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă O.R.) care nu influențează în niciun fel judecarea cererii principale formulată de apelanta reclamantă. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a apreciat că în analiza legalității și temeiniciei acestuia trebuie făcută o precizare legată de temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestit Tribunalul în rejudecare. Așa cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 779 din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, cererea principală formulată de reclamantul C.C.

a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta însemnând, în conformitate cu dispozițiile obligatorii (potrivit art. 329 C. proc. civ.) ale deciziei XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, că instanța civilă, în speță tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deținătoare (sau entitatea învestită cu soluționarea notificării [conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] este competentă să judece atât contestația împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea deținătoare, cât și să soluționeze notificarea pe fond, în ipoteza în care instituția obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru.

Evident, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și având în vedere și cele statuate de instanța supremă în decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, anterior menționată, Curtea a constatat că instanța de fond trebuia să soluționeze cauza în strictă conformitate cu dispozițiile și principiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, reprecizarea temeiului juridic al acțiunii de către reclamant în fața instanței de rejudecare apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, față de prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ. (care statuează principiul obligativității deciziilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum și cu privire la necesitatea administrării unor probe) și față de cele stabilite de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 779/2008 a Curții de Apel București.

Prin sentința apelată, cererea de retrocedare a imobilului a fost respinsă ca nefondată pe motivul că, deși în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul cedent C.C. la apelanta - cesionară C.A., totuși aceasta nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 în art. 3 și art. 4 prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foștilor proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive și moștenitorilor acestora legali sau testamentari, cât și succesibililor care nu au acceptat succesiunea autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiția depunerii în termen a notificării care, în temeiul legii valorează acceptarea moștenirii în limita bunurilor a căror restituire se solicită), dar nu interzice în niciun fel transmiterea dreptului de proprietate revendicat către alte persoane.

Recunoscând acest drept în patrimoniul fostului proprietar, în condițiile în care imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 (fără a exista dovada plății concrete a despăgubirilor, deși în decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - D.G.D.A.G. - Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, C.C., păstrează integral dreptul de dispoziție asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa acest drept.

Având în vedere că cesiunea dreptului de proprietate a intervenit după formularea notificării, pentru soluționarea acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și în limitele în care acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanța a analizat îndeplinirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 (referitoare la calitatea de persoană îndreptățită), cât și pe cele referitoare la regularitatea depunerii notificării prevăzute de dispozițiile art. 22 - 23 din același act normativ, în persoana cedentului (fostul proprietar). Așa cum rezultă din materialul probator administrat, C.C.

a dobândit proprietatea apartamentului din București, prin contractul încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contract, iar apartamentul a fost predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeași dată. Imobilul a fost preluat conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea ar fi fost plătită în realitate, deși decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii. Apreciind că dispozițiile decretului sunt contrare prevederilor art. 481 C. civ.

(care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă și prealabilă despăgubire), dispozițiilor constituționale, care în art. 36 prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat și ocrotit de lege, cât și dispozițiilor internaționale din materia drepturilor omului la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului), instanța a conchis că acesta nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, nefiind totodată respectate nici prevederile acestui decret referitor la plata despăgubirii.

Constatând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) și apreciind ca îndeplinite celelalte cerințe legale, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termen, în condiții de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc [conform prevederilor art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001], Curtea a considerat că reclamantul C.C. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul - cedent și apelanta - cesionară, toate drepturile acestuia care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 se transmit acesteia, constituind temeiul pentru care retrocedarea (indiferent de forma de realizare: în natură sau prin echivalent) imobilului preluat abuziv se va face în persoana apelantei cesionare.

Apelanta C.A. apare ca fiind continuatoarea personalității autorului sau în ceea ce privește imobilul a cărui retrocedare se cere și toate drepturile născute în legătură cu acesta, în special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperarea a proprietății pierdute. Concluzionând, apelanta C.A., în calitate de succesor cu titlu particular (cesionar) al reclamantului inițial, dobândește pe deplin îndreptățirea de a fi beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întocmai ca și autorul său, iar faptul că legea specială recunoaște calitatea de persoană îndreptățită doar foștilor proprietari și moștenitorilor acestora nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal.

Făcând aplicare principiului de interpretare a normelor juridice potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, instanța de apel a considerat că prima instanță a făcut o restrângere, nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, prin nerecunoașterea calității cesionarei de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii. În raport de prevederile legale aplicabile în cauză (dispozițiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speță prevederile art. 26 din actul normativ sus-menționat, în sensul că se impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de despăgubiri.

Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare este subordonată de legiuitor unor condiții a căror îndeplinire nu se regăsește în speță (existența efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret individualizate în patrimoniul pârâtei, sau posibilitatea reală a acordării unor servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptățite față de această modalitate de reparație), instanța de control judiciar a apreciat că varianta viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor, care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietarilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, reclamanta, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 6677 din 09 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta C.A.; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel și a respins ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, cu privire la recursul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, că și în situația în care fostul proprietar C.C. nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul - pârât, în calitate de entitate învestită, era obligat să soluționeze notificarea, iar sancțiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării.

Or, în speță, nu s-a răspuns la notificare până la data introducerii acțiunii, depășindu-se cu mult termenul în care entitatea învestită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire a persoanei îndreptățite. Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că s-a făcut pe deplin în cauză, în condițiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că numitul C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din București, prin contractul de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contract, apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeași dată.

Imobilul a fost preluat în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deși decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirilor. Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură și precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Ulterior, prin convenția de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea calității procesuale active, aspect necontestat de recurentul - pârât.

O altă critică formulată în recurs s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului - pârât în cauză sarcina de a proba această susținere, respectiv existența unor astfel de despăgubiri. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, din prevederile legii rezultă că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii foștii proprietari din patrimoniul cărora s-a realizat preluarea sau moștenitorii acestora, ceea ce nu este de natură să înlăture cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal, în condițiile în care legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.

Așa cum a stabilit în mod corect și instanța de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii speciale voința părților contractante materializată prin contractul de cesiune, valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecății. Cu privire la recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este fondat, pentru considerentele ce succed: Referitor la primul motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel s-a pronunțat pe cererea reclamantei privind restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint că, în raport de prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este posibilă restituirea în natură, astfel că devin incidente în speță prevederile art. 26 din actul normativ menționat.

Judecătorii din apel nu au arătat însă temeiurile de fapt și de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune, așa încât instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive. În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției pronunțate, lipsesc cu desăvârșire. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulate de intimata - pârâtă O.R., Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel a apreciat această critică din apelul reclamantei ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă.

Respingând „de plano” această critică, pentru lipsă de interes, instanța de apel nu a analizat niciuna din susținerile apelantei - reclamante cu privire la legea aplicabilă situației juridice create, relativ la plata sumelor de bani pretinse de pârâta - chiriașă O.R., pentru îmbunătățirile aduse imobilului solicitat a fi restituit. Reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită la restituire, are un interes real, concret și actual în soluționarea acestei cereri, în strânsă interdependență cu cererea de chemare în garanție. Cauza a fost reînregistrată la data de 13 aprilie 2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin decizia civilă nr. 641A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă C.A., împotriva sentinței civile nr. 896 din 23 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 27988/3/2008, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul București, prin Primarul General, SC A. SA și O.R. și cu intimatul chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. S-a admis excepția lipsei calității procesule pasive a SC A. SA și în consecință, s-a respins acțiunea față de acest pârât, pentru acest motiv.

A fost schimbată în tot sentința în sensul că: S-a admis acțiunea și s-a dispus restituirea în natură, în deplină proprietate și posesie, reclamantului, a imobilului situat în București, format din apartament din 3 camere și dependințe și a cotei indivize de 0,66% din părțile și dependințele comune. S-a dispus restituirea către reclamant a dreptului de folosință aferent acestui imobil menționat, pe durata existenței clădirii, asupra cotei de 0,66% din suprafața totală de 1.498,55 m.p. teren. S-a dispus obligarea reclamantului la rambursarea sumei de 41.363 RON, actualizată cu coeficientul de actualizare, la data plății. S-a desființat în parte sentința și s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

A fost respinsă cererea apelantului privind cheltuielile de judecată, ca nefondată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reținut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data reiterării cererii de chemare în garanție, formulate în contradictoriu și cu Municipiul București, respectiv la 28 octombrie 2008, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire (pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile) revine statului sau unității deținătoare.

Conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) (pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile) revine persoanei îndreptățite. Problema care s-a ridicat în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procedurii de expropriere, este aceea a aplicării legii în timp.

Astfel, la data reiterării cererii de chemare în garanție, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri statului sau unității deținătoare, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar Legea nr. 1/2009 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, parag.

81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.

C urtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999). Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.

În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, (hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”. Asemenea situații excepționale nefiind incidente în cauză, în soluționarea cauzei trebuie avută în vedere legea în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a celor doi chemați în garanție, Curtea a reținut că, prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data reiterării cererii de chemare în garanție - a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor din locuințele care au fost restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinței prin îmbunătățirile necesare și utile, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare norma generală, în speță, dreptul compun privind dreptul cumpărătorului de a obține de la vânzător daune interese reprezentând sporul de valoare și cheltuielile necesare și utile, în cadrul obligației de garanție pentru evicțiune (art. 1.341 pct. 4 și art. 1.350 C. civ.).

Textul art. 48 din Legea nr. 10/2001 instituie prin alin. (2) și (3) o distincție în privința sarcinii suportării despăgubirilor cuvenite chiriașilor, dar numai în funcție de situația juridică a imobilului supus restituirii. Astfel, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, obligația de restituire revine persoanei îndreptățite (în sensul Legii nr. 10/2001) întrucât cheltuielile respective profită acesteia, iar pentru imobilele preluate fără titlu valabil obligația de restituire revine statului sau unității deținătoare, ca o „compensare” a lipsei de folosință a bunurilor de către cei cărora le aparțineau de drept și care, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Din modul de redactare a acestui text de lege, care nu indică anumite situații în care răspunde statul și altele în care răspunde unitatea deținătoare, rezultă că obligația celor două subiecte de drept nu este conjuctă (divizibilă). Întrucât nu s-a prevăzut expres că obligația este solidară, dar s-a recunoscut creditorului dreptul de a urmări pe oricare din debitori și fără a se stabili că unul dintre ei este obligat în subsidiar, înseamnă ca din punct de vedere pasiv există o pluralitate de legături de sine-stătătoare, iar din punct de vedere activ o singura creanță care îndreptățește la plata întregului, astfel că sunt întrunite condițiile obligației în solidum. O asemenea interpretare este confirmată chiar de dispozițiile legale exprese cuprinse în Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 498/2003, care în art. 49.3 prevede că: „Opțiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubiri aparține creditorului obligației de despăgubire”, act normativ abrogat prin H.G. nr. 250/2007, care, în forma anterioară modificării prin H.G. nr. 923/2010, în art. 48.3 cuprindea o dispoziție identică. Pentru aceste motive, reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi chemați în garanție, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat cererea de chemare în garanție fără a cerceta fondul acesteia, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a d esființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a constatat că, în prealabil, este necesară clarificarea cadrului procesual sub aspectul obiectului și al părților chemate în judecată. Având în vedere ultima precizare făcută de reclamant cu îndeplinirea cerințelor legale impuse de art. 82 C. proc. civ., respectiv cea din 22 septembrie 2008, Curtea reține că pârâții Municipiul București și SC A. SA au fost chemați în judecată în cadrul unei acțiuni în revendicare speciale, întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, iar cererea formulată în contradictoriu cu pârâta O.R. este una în revendicare de drept comun. Potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă.

Calitatea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Aplicând această regulă de drept în cazul acțiunii întemeiate pe refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificare, legitimarea procesuală pasivă nu poate aparține decât respectivei unități, care în speță este Municipiul București. Pe cale de consecință, se reține că pârâta SC A. SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Pe de altă parte, ținând seama de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat necesară analizarea unor aspecte ce țin de cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., implicit a constatat legitimarea procesuală pasivă a acesteia, pe cererea în revendicare de drept comun cu care reclamantul a învestit instanța.

În fapt, prin notificarea trimisă pârâtului Municipiul București la data de 03 august 2001 prin executorul judecătoresc B.E.J. B.R.B., reclamantul C.C. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București.

Această notificare nu a fost soluționată până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar prin decizia în interesul Legii nr. XX din 9 martie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: „În aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.

În aceste condiții, instanțele sunt competente să analizeze pe fond notificarea, ceea a și făcut tribunalul, luând în considerare și dezlegarea acestei probleme de drept date de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, ca instanță de recurs, prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008 pronunțată în Dosarul nr. 19369/300/2006.

Verificând actele care au fost depuse odată cu notificarea, Curtea a constatat, referitor la calitatea apelantei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, că reclamantul inițial, C.C., a dobândit în temeiul Legii nr. 9/1968 proprietatea apartamentului din București, și a unei cote indivize de 0,66% din părțile și dependințele comune ale imobilului prin contractul de construire încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contract, și predarea acestuia, împreună cu cota parte de folosință pe timp nelimitat asupra terenului pe care este amplasat imobilul, beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului verbal de predare - primire încheiat la aceeași dată.

Potrivit adresei din 25 martie 2003 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți - Cadastru - Serviciul Nomenclatură Urbană, la nivelul anului 1969 blocului cu inițiala de proiectare i s-a atribuit numărul 1. În temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase intervenit la 12 februarie 2007 între reclamantul cedent C.C. și cesionara C.A., aceasta din urmă a dobândit toate drepturile cuvenite notificatorului, problema de drept în discuție fiind dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6.677 din 09 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 27988/3/2008. Sub un al doilea aspect, referitor la includerea imobilului care a făcut obiectul notificării în categoria celor preluate în mod abuziv de către stat, Curtea a reținut că acesta a fost preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 1091 din 28 iunie 983 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv.

La art. 1 s-a prevăzut că se preia cu plată în proprietatea statului apartamentul, situat în imobilul din București, compus din trei camere și dependințe, precum și cota indiviză de 0,66% din părțile și dependințele comune. Pe aceeași dată a fost retras dreptul de folosință pe durata existenței acestei clădiri asupra cotei de 0,66% din suprafața totală de 1.498,55 m.p. teren pe care este construit blocul, atribuit prin decizia nr. 1643/1976 a Comitetului executiv al Consiliu Popular al Municipiului București care s-a modificat în mod corespunzător, iar suprafața de teren a reintrat în administrarea I.C.R.A.L. Colentina.

Potrivit adresei din 31 iulie 2002 emise de SC A. SA au fost plătite despăgubiri în valoare de 41.363 RON la data de 16 august 1983. Acest aspect a fost de altfel recunoscut de reclamant prin cererea de chemare în judecată, atunci când a solicitat să fie obligat la plata către stat a sumei respective, primite cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 1983. Conform art. 1.4 lit. b) din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu privire la Decretul nr. 223/1974 „urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat”. Caracterul abuziv al preluării imobilului a fost, de asemenea, reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6677 din 09 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 27988/3/2008.

Constatându-se calitatea apelantei reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv, rămâne de stabilit tipul măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate. În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede regula conform căreia: imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”, iar alin. (2) al aceluiași articol instituie și excepția: „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.

În speță, fiind vorba de un apartament, nu este incident vreunul din cazurile în care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent prevăzute de art. 10-11 și 19 din Legea nr. 10/2001 și întrucât a fost preluat de la o persoană fizică, nici cazul prevăzut de art. 18 lit. a). De asemenea, din adresele din 22 iunie 1999 și din 30 iunie 1999 emise de Primăria Municipiului București - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, din adresa din 02 august 2002 emisă de SC R. SA, precum și din adresa din 31 iulie 2002 emisă de SC A. SA rezultă că apartamentul există și că nu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv că este ocupat de chiriașa O.R., ceea ce face inaplicabile prevederile art. 18 lit. c) și d) din același act normativ.

Prin aplicarea regulii generale, imobilul, în compunerea care rezultă atât din titlul de proprietate, cât și din actul de preluare, urmează a fi restituit în natură. Curtea a reținut că soluționarea pe fond a notificării, inclusiv în cadrul exercitării controlului judiciar, presupune prin concept îndeplinirea tuturor obligațiilor impuse de lege în cadrul procedurilor de restituire. Odată cu substituirea în atribuțiile unității deținătoare, instanța judecătorească preia și îndatoririle acesteia, inclusiv stabilirea tuturor împrejurărilor de natură să producă efecte juridice.

De aceea, Curtea a făcut aplicarea art. 12 din Legea nr. 10/2001: „În situația imobilelor deținute de stat, de o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4), dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit”. A apreciat ca întemeiată cererea de revendicare de drept comun formulată împotriva pârâtei O.R. Potrivit dispozițiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare.

Întrucât reclamanta este singura care deține în prezent un titlu de proprietate, reprezentat de hotărârea judecătorească de restituire, dreptul de proprietate se regăsește în patrimoniul său și, ca atare, este îndreptățită să obțină o soluție favorabilă în cadrul acestui mijloc de apărare a dreptului său. Față de aceste considerente, Curtea a admis apelul, a admis excepția lipsei calității procesule pasive a SC A. SA și în consecință, a respins acțiunea față de acest pârât, a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură, în deplină proprietate și posesie, reclamantului, a imobilului situat în București, format din apartament din 3 camere și dependințe și a cotei indivize de 0,66% din părțile și dependințele comune, va dispune restituirea către reclamant a dreptului de folosință aferent acestui imobil menționat, pe durata existenței clădirii, asupra cotei de 0,66% din suprafața totală de 1.498,55 m.p.

teren, va dispune obligarea reclamantului la rambursarea sumei de 41.363 RON actualizată cu coeficientul de actualizare, la data plății, va desființa în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție. De asemenea, având în vede că deși această obligație îi revenea potrivit art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. final C. proc. civ., apelanta reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate, Curtea va respinge cererea sa cu acest obiect, ca nefondată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții O.R. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Statul Român a arătat că, în mod greșit instanța de apel a desființat în parte sentința apelata și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție la prima instanța.

Că, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor: „(2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu