ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei defața, constata

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de

18 decembrie 2006, sub nr. 19369/300/2006, reclamantul C.C. a chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA și O.R.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus

din apartamentul situat în București, sector 2, și cota indiviză de 0,66 % din

părțile și dependințele comune, împreună cu dreptul de folosință pe durata

existenței clădirii asupra cotei de 0,66 % din teren și, totodată, să dispună

obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 RON, primită cu

titlu de despăgubiri la data de 16 august 2003.

Prin sentința civilă nr. 3206 din 23

aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 2 București, a respins excepția de necompetență

materială a Judecătoriei Sectorului 2 București; a admis excepția lipsei calității

de reprezentant pe capătul de cerere, a anulat capătul de cerere - obligația de

a face - formulat de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primar General, SC A. SA și O.R., pentru lipsa calității de reprezentant; a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe acțiunea în revendicare a pârâtelor

SC A. SA și O.R., a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul C.C.

în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA și O.R. pentru lipsa calității procesuale

pasive; a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare îndreptată împotriva

pârâtului Municipiului București prin Primar General, a respins acțiunea în revendicare

a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General,

ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R.,

în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, ca rămasă fără obiect; a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea

unui nou dosar distinct, în care a acordat termen pentru continuarea judecății acestei

cereri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul C.C., cerere înregistrată la data de 04 iulie 2007, sub nr. 19369/300/2006,

pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-

a civilă.

Prin decizia ciula nr. 1389/A din 13

noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat,

apelul promovat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a formulat recurs reclamantul apelant.

Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 779 din

15 mai 2008,

a admis recursul

formulat de reclamantul C.C., a casat decizia recurată și a anulat sentința apelată,

trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă,

în calitate de primă instanță.

Cauza a fost înregstrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IlI-a civila, sub nr. 27988/3/2008

și a fost soluționată, pe fond, prin sentința

civilă nr. 896 din 23 iunie 2009, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii

principale formulată de reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București prin Primarul General, SC A. SA, O.R. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a respingerii cererii de chemare în garanție formulată de

pârâta O.R., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că, apartamentul, situat în București, sector 2 a fost preluat

de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1932/1978, cu plată, de

la fostul proprietar C.C..

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă

că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

solicitând restituirea imobilului în natură și că acesta nu a fost înstrăinat către

chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, pe parcursul procesului, prin

convenția încheiată între reclamantul C.C. și numita C.A., acesta a înstrăinat dreptul

de proprietate asupra imobilului litigios.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, este de reținut că scopul și rațiunea acesteia, nu poate fi decât

acela de a acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari, ale căror imobile au

fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în

art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii,

categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se în mod

expres că sunt îndreptățite persoanele fizice, proprietare la data preluării în

mod abuziv a imobilului. Singura excepție este cea prevăzută de art. 4 alin. (2)

Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază și moștenitorii persoanei fizice

îndreptățite, prin succesiune legală sau testamentară. Așadar, reclamanta în măsura

în care se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu,

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu poate fi

considerată persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001,

pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului. Drept urmare, acțiunea

continuată de succesorul în drepturi litigioase al reclamantului, fostul proprietar

al imobilului în cauză, nu este întemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta C.A..

Prin decizia nr. 637A din 26 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.A., s-a schimbat,

în parte, sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat că reclamanta are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma

despăgubirilor bănești și care se vor calcula conform Titlului VII Legea nr. 247/2005

de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel

a reținut următoarele:

Apelanta a formulat două motive de apel

și anume, primul vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată

de intimata-pârâtă O.R. și cel de-al doilea, referindu-se la soluția de respingere

a cererii principale pe motivul lipsei calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii a reclamantei.

Cu privire la primul motiv, privind greșita

respingere a cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul

General și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, instanța de apel a apreciat

că este lipsit de interes, în condițiile în care, se critică modul de soluționare

a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă O.R.) și

care, nu influențează în nici un fel judecarea cererii principale formulată de apelanta

reclamantă.

Alături de celelalte condiții ale acțiunii

civile: afirmarea unui drept, calitatea procesuală și capacitatea procesuală, interesul

reprezintă o cerință esențială pentru promovarea oricărui act de procedură, nu numai

a cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, această exigență

procedurală există și se impune a fi respectată și în privința căilor de atac, acestea

putând fi exercitate doar în măsura în care soluția dată de instanța inferioară

afectează în mod real, concret și actual situația juridică a petentului. Pentru

aceste motive, Curtea a apreciat ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel

formulat, înlăturându-l ca atare.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de

apel, Curtea a apreciat că în analiza legalității și temeiniciei acestuia, trebuie

făcută o precizare legată de temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestit

tribunalul în rejudecare după casare.

Așa cum s-a statuat prin decizia de casare

din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, cererea principală formulată de reclamantul

C.C. a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta

însemnând, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, potrivit

art. 329 C. proc. civ. și cele ale deciziei nr. XX/1997 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, că instanța civilă, în speță

tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deținătoare sau entitatea

investită cu soluționarea notificării (conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) Legea

nr. 10/2001) este competentă să judece, atât contestația împotriva deciziei sau

dispoziției emise de unitatea deținătoare, cât și să soluționeze notificarea pe

fond, în ipoteza în care, instituția obligată prin lege să o rezolve nu face acest

lucru. Evident, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și având în

vedere și cele statuate de instanța supremă în decizia pronunțată în recursul în

interesul legii, anterior menționată, Curtea a constatat că instanța de fond trebuia

să soluționeze cauza în strictă conformitate cu dispozițiile și principiile Legii

nr. 10/2001. Pe cale de consecință, reprecizarea temeiului juridic al acțiunii de

către reclamant în fața instanței de rejudecare, apare ca fiind inoperantă din punct

de vedere al efectelor juridice, față de prevederile imperative ale art. 315 C.

proc. civ. (care statuează principiul obligativității deciziilor date de instanța

de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum și cu privire la necesitatea

administrării unor probe) și față de cele stabilite de instanța de recurs prin decizia

civilă nr. 779/2008 a Curții de Apel București.

Prin sentința apelată, cererea de retrocedare

a imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivul că, deși în temeiul

contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calității

procesuale active de la reclamantul cedent C.C. la apelanta-cesionară C.A., totuși,

aceasta nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

sensul Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001, în

art. 3 și art. 4, prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foștilor

proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive și moștenitorilor

acestora legali sau testamentari, cât și succesibililor care nu au acceptat succesiunea

autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiția depunerii în termen a notificării

care, în temeiul legii, valorează acceptarea moștenirii în limita bunurilor a căror

restituire se solicită), dar nu interzice în nici un fel transmiterea dreptului

de proprietate revendicat către alte persoane.

Recunoscând acest drept în patrimoniul

fostului proprietar, în condițiile în care imobilul a fost preluat de la acesta

în baza Decretului nr. 223/1974 (fără a exista dovada plății concrete a despăgubirilor,

deși în decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului

București - D.G.D.A.G. - Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului

în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar,

C.C. a păstrat integral dreptul de dispoziție asupra imobilului, putând în mod liber

ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa,

acest drept.

Având în vedere că cesiunea dreptului de

proprietate litigios a intervenit după formularea anotificării, pentru soluționarea

acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și în limitele în care

acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanța a analizat

îndeplinirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 2 și 3 din această lege (referitoare

la calitatea de persoană îndreptățită), cât și cele referitoare la regularitatea

depunerii notificării prevăzute de dispozițiile art. 22 - 23 din același act normativ,

în persoana cedentului (fostul proprietar).

Așa cum rezultă din materialul probator

administrat, C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din București, sector 2,

prin contractul de construire din 1970 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului

București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii

și Consemnațiuni prin contractul din 1971, apartamentul fiind predat beneficiatului

la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat

la aceeași dată.

Imobilul a fost preluat în proprietatea

statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru

acesta ar fi fost plătită, în realitate, proprietarului deposedat, deși Decizia

nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv,

face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.

Apreciind că dispozițiile decretului de

preluare sunt contrare prevederilor art. 481 C. civ. (care statuau că nimeni nu

putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă

și prealabilă despăgubire), dispozițiilor constituționale ale vremii, care în

art. 36, prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat și ocrotit

de lege, cât și dispozițiilor internaționale din materia drepturilor omului la care

România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului), instanța a concluzionat

că acest act normativ nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului

în proprietatea statului, nefiind totodată, respectate nici prevederile acestui

decret referitor la plata despăgubirii.

Considerând că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) și

apreciind ca fiind îndeplinite celelalte cerințe legale, în sensul că dreptul de

proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termenul

legal, în condiții de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc (conform

prevederilor art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001), Curtea de apel

a constatat că reclamantul C.C. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii.

Prin contractul de cesiune intervenit între

reclamantul-cedent și apelanta-cesionară, toate drepturile acestuia, care decurg

din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se transmit acesteia, constituind

temeiul pentru care retrocedarea imobilului preluat abuziv (indiferent de forma

de realizare - în natură sau prin echivalent) se va face în persoana apelantei cesionare.

Apelanta C.A., dobândind calitatea de reclamant

în cauză, apare ca fiind continuatoarea personalității autorului său în ceea ce

privește imobilul a cărui retrocedare se cere și toate drepturile născute în legătură

cu acesta, în special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperare

a proprietății pierdute.

Concluzionând, apelanta reclamantă C.A.,

în calitate de succesor cu titlu particular (cesionar de drepturi litigioase) al

reclamantului inițial, dobândește pe deplin îndreptățirea de a fi beneficiara măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întocmai ca și autorul său, iar faptul

că legea specială recunoaște calitatea de persoană îndreptățită doar foștilor proprietari

și moștenitorilor acestora nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în

condițiile în care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea

depusă în mod legal.

Făcând aplicarea principiului de interpretare

a normelor juridice potrivit căruia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă, instanța de apel a considerat că prima instanță a procedat

la o restrângere, nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii

nr. 10/2001, prin nerecunoașterea calității cesionarei, de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii.

În raport de prevederile legale aplicabile

în cauză (dispozițiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă

restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speță, prevederile

art. 26 din actul normativ sus-menționat, în sensul că se impune acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de

despăgubiri. Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare

este subordonată de legiuitor unor condiții a căror îndeplinire nu se regăsește

în speță (existența efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret

individualizate în patrimoniul pârâtei sau posibilitatea reală a acordării unor

servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul

nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptățite față de

această modalitate de reparație), instanța de control judiciar a apreciat că varianta

viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor

care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în conformitate

cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat

recursuri pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, precumși reclamanta C.A..

Municipiul București prin Primarul General

își întemeiază recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocă, în mod generic, că nu s-au

depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate odată cu notificarea formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, că nu a existat o precizare din partea persoanei îndreptățite

la restituire, în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționa pârâtul

în a se pronunța asupra notificării.

De asemenea, invocă faptul că reclamanta

avea obligația să depună dovezi, prin care să demonstreze că nu s-au încasat despăgubiri

la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu, urmând a

se avea în vedere că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte

faptul, dacă s-au primit sau nu, asemenea despăgubiri.

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat,

recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul General

Astfel, motivul de nelegalitate invocat

de recurent vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 22

și art. 23 Legea nr. 10/2001, republicată, în înțelesul dat de Normele Metodologice

de aplicare unitară a legii.

În acest sens, susținerea recurentului-pârât

în sensul că persoana îndreptățită nu ar fi depus la dosarul administrativ actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, odată cu notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, necesare în susținerea acesteia și că nu a existat o precizare

din partea persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține probe,

precizare ce condiționa pârâtul în a se pronunța asupra notificării, nu corespunde

realității, urmând a fi înlăturată.

Chiar în situația în care fostul proprietar

C.C. nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul-pârât

în calitate de entitate investită, era obligat să soluționeze notificarea, iar sancțiunea

pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării.

Or, în speță, nu s-a răspuns la notificare

până la data prezentei acțiuni, depășindu-se cu mult termenul în care entitatea

investită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 Legea nr. 10/2001,

republicată, să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire a persoanei îndreptățite.

Referitor la dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că s-a făcut pe deplin în cauză,

în condițiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că numitul C.C. a dobândit proprietatea

apartamentului din București, sector 2, prin contractul de construire din 1970 încheiat

cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin

împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contractul din 1971,

apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal

de predare-primire încheiat la aceeași dată.

Imobilul a fost preluat în proprietatea

statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru

acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deși Decizia

nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv,

face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.

Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură

și precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Ulterior, prin convenție de vânzare-cumpărare

de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului

în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea

calității procesuale active, aspect necontestat de recurentul pârât.

O altă critică formulată în recurs, privește

faptul că reclamantul nu au făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul

preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta

Curte apreciază că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt negativ, revenind

recurentului-pârât în cauză sarcina de a proba această susținere, respectiv existența

unor astfel de despăgubiri.

Având în vedere aceste considerente, în

raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București prin Primarul

General.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice

critică decizia Curții

de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență, că în

mod greșit instanța a admis apelul reclamantei, fără a avea în vedere faptul că

aceasta nu îndeplinește condiția de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind doar cumpărător de drepturi litigioase

în proces.

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat,

recursul astfel formulat,

apreciind

ca fiind legală soluția pronunțată de instanța de apel asupra acestui aspect.

Astfel, în speță, s-a stabilit cu autoritate

de lucru judecat prin decizia de casare, că reclamantul inițial C.C. - fostul proprietar

al imobilului în litigiu - are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii,

în sensul Legii nr. 10/2001, republicată.

Prin urmare, s-a statuat cu putere de lucru

judecat asupra unui cadru juridic reglementat de Legea specială nr. 10/2001 care,

cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2), că de dispozițiile

sale beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, aceasta fiind

regula generală, iar în alin. (3), stabilește o regulă derogatorie și vorbește despre

succesibili.

Prin contractul de cesiune intervenit între

reclamantul-cedent și cesionara C.A., în timpul procesului, toate drepturile fostului

proprietar care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată,

s-au transmis cesionarei, aceasta fiind continuatoarea personalității autorului

său, în ceea ce privește imobilul care se solicită în temeiul acestei legi speciale

de reparație.

Din prevederile legii rezultă, că au calitatea

de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii foștii proprietari din patrimoniul

cărora s-a realizat preluarea sau moștenitorii acestora, ceea ce nu este de natură

să înlăture cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal,

în condițiile în care, legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.

Așa cum a stabilit în mod corect și instanța

de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice - unde

legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii

speciale voința părților contractante materializată prin contractul de cesiune,

valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecății.

În consecință, având în vedere dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul

declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta C.A.

a criticat decizia atacată, sub următoarele

aspecte, esențiale:

În mod greșit instanța de apel nu a pus

în discuția părților și nu a motivat de ce sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 26 Legea nr. 10/2001 și de ce nu poate fi restituit imobilul în natură, astfel

cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune.

De asemenea, greșit a considerat instanța

de apel că ar fi lipsită de interes critica din apelul reclamantei, referitoare

la respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București și a Statului

Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, întrucât este o cerere incidentală

„formulată de partea adversă" în cauză.

Instanța de apel nu și-a motivat în drept

această constatare și, prin urmare, a încălcat normele imperative ale art. 261

alin. (1) C. proc. civ..

Recursul astfel formulat este fondat, pentru

considerentele ce succed:

Referitor la primul motiv, Înalta

Curte constată că instanța de apel s-a pronunțat pe cererea reclamantei privind

restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint, că în raport de

prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este posibilă restituirea

în natură, astfel că devin incidente în speță, prevederile art. 26 din actul normativ

menționat.

Judecătorii din apel nu au arătat, însă,

temeiurile de fapt și de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit

în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune, așa încât, instanța

de recurs nu poate înlocui lipsa de motive.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta,

în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea

acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105

alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care

atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei

spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului

de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..

Totodată, aceasta nu reprezintă o motivare

care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza AIbina

împotriva România).

Dreptul la un proces echitabil presupune,

în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești.

În acest sens, părțile litigante trebuie

să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat actele dosarului

și probele administrate. În plus, arătarea considerentelor de drept și de fapt pe

care judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze

șansele de succes ale unui recurs.

În speță, obligația de a motiva îmbracă

o importanță deosebită, în condițiile în care, referirile la caracterul reparatoriu

al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul

juridic al soluției pronunțate, lipsesc cu desăvârșire.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

recurs, vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de

intimata-pârâtă O.R., Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat această

critică din apelul reclamantei, ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează modul

de soluționare a unei cereri incidentale formulată de partea adversă.

Respingând „de plano" această critică,

pentru lipsă de interes, instanța de apel nu a analizat niciuna din susținerile

apelantei-reclamante cu privire la legea aplicabilă situației juridice create, relativ

la plata sumelor de bani pretinse de pârâta-chiriașă O.R., pentru îmbunătățirile

aduse imobilului solicitat a fi restituit.

Recurenta-reclamantă, în calitate de persoană

îndreptățită la restituire, are un interes real, concret și actual în soluționarea

acestei cereri, în strânsă interdependență cu cererea principală, respectiv în stabilirea

normei juridice aplicabile cererii de chemare în garanție.

În lipsa oricăror considerente în acest

sens, Înalta Curte apreciază, ca și în precedent, că decizia atacată cu recurs nu

este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului și imposibilitatea

exercitării controlului judiciar, așa încât, în raport de despozițiile art. 312

alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

C.A. împotriva deciziei nr. 637A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel.

Respinge

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul

General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleeași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.