ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6677/2010

Asupra cauzei defața, constata următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 18 decembrie 2006, sub nr. 19369/300/2006, reclamantul C.C.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA și O.R., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din apartamentul situat în București, sector 2, și cota indiviză de 0,66 % din părțile și dependințele comune, împreună cu dreptul de folosință pe durata existenței clădirii asupra cotei de 0,66 % din teren și, totodată, să dispună obligarea reclamantului la plata către stat a sumei de 41.363 RON, primită cu titlu de despăgubiri la data de 16 august 2003. Prin sentința civilă nr. 3206 din 23 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 2 București, a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București; a admis excepția lipsei calității de reprezentant pe capătul de cerere, a anulat capătul de cerere - obligația de a face - formulat de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, SC A. SA și O.R., pentru lipsa calității de reprezentant; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe acțiunea în revendicare a pârâtelor SC A. SA și O.R., a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamantul C.C.

în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA și O.R. pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare îndreptată împotriva pârâtului Municipiului București prin Primar General, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect; a disjuns cererea reconvențională și a dispus formarea unui nou dosar distinct, în care a acordat termen pentru continuarea judecății acestei cereri. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.C., cerere înregistrată la data de 04 iulie 2007, sub nr. 19369/300/2006, pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă.

Prin decizia ciula nr. 1389/A din 13 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat, apelul promovat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamantul apelant. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 779 din 15 mai 2008, a admis recursul formulat de reclamantul C.C., a casat decizia recurată și a anulat sentința apelată, trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă, în calitate de primă instanță. Cauza a fost înregstrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civila, sub nr. 27988/3/2008 și a fost soluționată, pe fond, prin sentința civilă nr. 896 din 23 iunie 2009, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii principale formulată de reclamanta C.A.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC A. SA, O.R. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respingerii cererii de chemare în garanție formulată de pârâta O.R., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, apartamentul, situat în București, sector 2 a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974 și a Deciziei nr. 1932/1978, cu plată, de la fostul proprietar C.C.. Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că numitul C.C. a formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură și că acesta nu a fost înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Ulterior, pe parcursul procesului, prin convenția încheiată între reclamantul C.C. și numita C.A., acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului litigios. Din interpretarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este de reținut că scopul și rațiunea acesteia, nu poate fi decât acela de a acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari, ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989. În acest sens, în art. 3 din lege, legiuitorul a definit persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, categoriile respective fiind enumerate limitativ, restrictiv, prevăzându-se în mod expres că sunt îndreptățite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului.

Singura excepție este cea prevăzută de art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în sensul că de ea beneficiază și moștenitorii persoanei fizice îndreptățite, prin succesiune legală sau testamentară. Așadar, reclamanta în măsura în care se consideră a fi un succesor cu titlu particular al imobilului în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu poate fi considerată persoană îndreptățită în condițiile și în sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a imobilului. Drept urmare, acțiunea continuată de succesorul în drepturi litigioase al reclamantului, fostul proprietar al imobilului în cauză, nu este întemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C.A..

Prin decizia nr. 637A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă C.A., s-a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în forma despăgubirilor bănești și care se vor calcula conform Titlului VII Legea nr. 247/2005 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut următoarele: Apelanta a formulat două motive de apel și anume, primul vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de intimata-pârâtă O.R.

și cel de-al doilea, referindu-se la soluția de respingere a cererii principale pe motivul lipsei calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei. Cu privire la primul motiv, privind greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, instanța de apel a apreciat că este lipsit de interes, în condițiile în care, se critică modul de soluționare a unei cereri incidentale formulate de partea adversă (intimata pârâtă O.R.) și care, nu influențează în nici un fel judecarea cererii principale formulată de apelanta reclamantă.

Alături de celelalte condiții ale acțiunii civile: afirmarea unui drept, calitatea procesuală și capacitatea procesuală, interesul reprezintă o cerință esențială pentru promovarea oricărui act de procedură, nu numai a cererii de chemare în judecată. Pe cale de consecință, această exigență procedurală există și se impune a fi respectată și în privința căilor de atac, acestea putând fi exercitate doar în măsura în care soluția dată de instanța inferioară afectează în mod real, concret și actual situația juridică a petentului. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel formulat, înlăturându-l ca atare. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a apreciat că în analiza legalității și temeiniciei acestuia, trebuie făcută o precizare legată de temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestit tribunalul în rejudecare după casare.

Așa cum s-a statuat prin decizia de casare din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, cererea principală formulată de reclamantul C.C. a fost calificată drept o revendicare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta însemnând, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 329 C. proc. civ. și cele ale deciziei nr. XX/1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, că instanța civilă, în speță tribunalul, în a cărei rază teritorială se află unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării (conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001) este competentă să judece, atât contestația împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea deținătoare, cât și să soluționeze notificarea pe fond, în ipoteza în care, instituția obligată prin lege să o rezolve nu face acest lucru.

Evident, în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și având în vedere și cele statuate de instanța supremă în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, anterior menționată, Curtea a constatat că instanța de fond trebuia să soluționeze cauza în strictă conformitate cu dispozițiile și principiile Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, reprecizarea temeiului juridic al acțiunii de către reclamant în fața instanței de rejudecare, apare ca fiind inoperantă din punct de vedere al efectelor juridice, față de prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ. (care statuează principiul obligativității deciziilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept elucidate, precum și cu privire la necesitatea administrării unor probe) și față de cele stabilite de instanța de recurs prin decizia civilă nr. 779/2008 a Curții de Apel București.

Prin sentința apelată, cererea de retrocedare a imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivul că, deși în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase a operat transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul cedent C.C. la apelanta-cesionară C.A., totuși, aceasta nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001, în art. 3 și art. 4, prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii foștilor proprietari (persoane fizice) ai imobilelor la data preluării abuzive și moștenitorilor acestora legali sau testamentari, cât și succesibililor care nu au acceptat succesiunea autorului lor, după data de 06 martie 1945 (cu condiția depunerii în termen a notificării care, în temeiul legii, valorează acceptarea moștenirii în limita bunurilor a căror restituire se solicită), dar nu interzice în nici un fel transmiterea dreptului de proprietate revendicat către alte persoane. Recunoscând acest drept în patrimoniul fostului proprietar, în condițiile în care imobilul a fost preluat de la acesta în baza Decretului nr. 223/1974 (fără a exista dovada plății concrete a despăgubirilor, deși în decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - D.G.D.A.G.

- Biroul Fond Locativ se specifică că trecerea imobilului în proprietatea Statului Român se face cu plată), trebuie admis că fostul proprietar, C.C. a păstrat integral dreptul de dispoziție asupra imobilului, putând în mod liber ceda cu titlu oneros sau gratuit prin acte juridice inter vivos sau mortis causa, acest drept. Având în vedere că cesiunea dreptului de proprietate litigios a intervenit după formularea anotificării, pentru soluționarea acesteia în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 și în limitele în care acest act normativ prevede acordarea măsurilor reparatorii, instanța a analizat îndeplinirea cerințelor impuse de dispozițiile art. 2 și 3 din această lege (referitoare la calitatea de persoană îndreptățită), cât și cele referitoare la regularitatea depunerii notificării prevăzute de dispozițiile art. 22 - 23 din același act normativ, în persoana cedentului (fostul proprietar).

Așa cum rezultă din materialul probator administrat, C.C. a dobândit proprietatea apartamentului din București, sector 2, prin contractul de construire din 1970 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contractul din 1971, apartamentul fiind predat beneficiatului la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la aceeași dată. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită, în realitate, proprietarului deposedat, deși Decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.

Apreciind că dispozițiile decretului de preluare sunt contrare prevederilor art. 481 C. civ. (care statuau că nimeni nu putea fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică cu o dreaptă și prealabilă despăgubire), dispozițiilor constituționale ale vremii, care în art. 36, prevedeau că dreptul de proprietate personală este garantat și ocrotit de lege, cât și dispozițiilor internaționale din materia drepturilor omului la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului), instanța a concluzionat că acest act normativ nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, nefiind totodată, respectate nici prevederile acestui decret referitor la plata despăgubirii.

Considerând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001 (imobilul fiind preluat abuziv) și apreciind ca fiind îndeplinite celelalte cerințe legale, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost dovedit, iar notificarea a fost depusă în termenul legal, în condiții de regularitate procedurală, prin executor judecătoresc (conform prevederilor art. 22 alin. (3), (4), (5) din Legea nr. 10/2001), Curtea de apel a constatat că reclamantul C.C. are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul-cedent și apelanta-cesionară, toate drepturile acestuia, care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, se transmit acesteia, constituind temeiul pentru care retrocedarea imobilului preluat abuziv (indiferent de forma de realizare - în natură sau prin echivalent) se va face în persoana apelantei cesionare.

Apelanta C.A., dobândind calitatea de reclamant în cauză, apare ca fiind continuatoarea personalității autorului său în ceea ce privește imobilul a cărui retrocedare se cere și toate drepturile născute în legătură cu acesta, în special cele rezultate din demararea procedurilor legale de recuperare a proprietății pierdute. Concluzionând, apelanta reclamantă C.A., în calitate de succesor cu titlu particular (cesionar de drepturi litigioase) al reclamantului inițial, dobândește pe deplin îndreptățirea de a fi beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întocmai ca și autorul său, iar faptul că legea specială recunoaște calitatea de persoană îndreptățită doar foștilor proprietari și moștenitorilor acestora nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care nu interzice expres cesiunea drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal.

Făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice potrivit căruia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, instanța de apel a considerat că prima instanță a procedat la o restrângere, nejustificată legal, a domeniului de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, prin nerecunoașterea calității cesionarei, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În raport de prevederile legale aplicabile în cauză (dispozițiile Legii nr. 10/2001), Curtea a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, astfel că devin incidente în speță, prevederile art. 26 din actul normativ sus-menționat, în sensul că se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri sau servicii sau în acordarea de despăgubiri.

Având în vedere că acordarea bunurilor sau serviciilor în compensare este subordonată de legiuitor unor condiții a căror îndeplinire nu se regăsește în speță (existența efectivă a unor astfel de bunuri disponibile, în mod concret individualizate în patrimoniul pârâtei sau posibilitatea reală a acordării unor servicii care să compenseze în mod concret, din punct de vedere valoric, imobilul nerestituibil în natură, în toate cazurile acordul persoanei îndreptățite față de această modalitate de reparație), instanța de control judiciar a apreciat că varianta viabilă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este cea a despăgubirilor care se vor calcula de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, cu modificările ulterioare.

Împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recursuri pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precumși reclamanta C.A.. Municipiul București prin Primarul General își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocă, în mod generic, că nu s-au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, că nu a existat o precizare din partea persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționa pârâtul în a se pronunța asupra notificării. De asemenea, invocă faptul că reclamanta avea obligația să depună dovezi, prin care să demonstreze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu, urmând a se avea în vedere că la dosarul administrativ nu există dovezi din care să rezulte faptul, dacă s-au primit sau nu, asemenea despăgubiri.

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul General Astfel, motivul de nelegalitate invocat de recurent vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 22 și art. 23 Legea nr. 10/2001, republicată, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a legii. În acest sens, susținerea recurentului-pârât în sensul că persoana îndreptățită nu ar fi depus la dosarul administrativ actele doveditoare ale dreptului de proprietate, odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, necesare în susținerea acesteia și că nu a existat o precizare din partea persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționa pârâtul în a se pronunța asupra notificării, nu corespunde realității, urmând a fi înlăturată.

Chiar în situația în care fostul proprietar C.C. nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea formulată, recurentul-pârât în calitate de entitate investită, era obligat să soluționeze notificarea, iar sancțiunea pentru nedepunerea actelor ar fi constat în respingerea notificării. Or, în speță, nu s-a răspuns la notificare până la data prezentei acțiuni, depășindu-se cu mult termenul în care entitatea investită era obligată în temeiul art. 25 raportat la art. 26 Legea nr. 10/2001, republicată, să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire a persoanei îndreptățite. Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că s-a făcut pe deplin în cauză, în condițiile în care s-a dovedit cu înscrisuri, că numitul C.C.

a dobândit proprietatea apartamentului din București, sector 2, prin contractul de construire din 1970 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, plata prețului fiind asigurată prin împrumutul luat de la Casa de Economii și Consemnațiuni prin contractul din 1971, apartamentul fiind predat beneficiarului la data de 15 iulie 1971, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la aceeași dată. Imobilul a fost preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, neexistând dovada că despăgubirea pentru acesta ar fi fost plătită în realitate, proprietarului deposedat, deși Decizia nr. 1091/1983 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, face vorbire de evaluarea apartamentului în vederea achitării despăgubirii.

Fostul proprietar, numitul C.C., a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului în natură și precizând faptul că acesta nu a fost înstrăinat către chiriași, potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Ulterior, prin convenție de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, acesta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză către numita C.A., care a devenit reclamantă în dosar prin transmiterea calității procesuale active, aspect necontestat de recurentul pârât. O altă critică formulată în recurs, privește faptul că reclamantul nu au făcut dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că reclamantul nu putea să facă dovada unui fapt negativ, revenind recurentului-pârât în cauză sarcina de a proba această susținere, respectiv existența unor astfel de despăgubiri. Având în vedere aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia Curții de apel din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în esență, că în mod greșit instanța a admis apelul reclamantei, fără a avea în vedere faptul că aceasta nu îndeplinește condiția de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, fiind doar cumpărător de drepturi litigioase în proces.

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul astfel formulat, apreciind ca fiind legală soluția pronunțată de instanța de apel asupra acestui aspect. Astfel, în speță, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, că reclamantul inițial C.C. - fostul proprietar al imobilului în litigiu - are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra unui cadru juridic reglementat de Legea specială nr. 10/2001 care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2), că de dispozițiile sale beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite, aceasta fiind regula generală, iar în alin. (3), stabilește o regulă derogatorie și vorbește despre succesibili.

Prin contractul de cesiune intervenit între reclamantul-cedent și cesionara C.A., în timpul procesului, toate drepturile fostului proprietar care decurg din notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, s-au transmis cesionarei, aceasta fiind continuatoarea personalității autorului său, în ceea ce privește imobilul care se solicită în temeiul acestei legi speciale de reparație. Din prevederile legii rezultă, că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii foștii proprietari din patrimoniul cărora s-a realizat preluarea sau moștenitorii acestora, ceea ce nu este de natură să înlăture cesionarii drepturilor decurgând din notificarea depusă în mod legal, în condițiile în care, legea nu interzice în mod expres cesiunea unor asemenea drepturi.

Așa cum a stabilit în mod corect și instanța de apel, făcând aplicarea principiului de interpretare a normelor juridice - unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, nu este în afara legii speciale voința părților contractante materializată prin contractul de cesiune, valabil încheiat, care este un veritabil act de înstrăinare a dreptului dedus judecății. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta C.A. a criticat decizia atacată, sub următoarele aspecte, esențiale: În mod greșit instanța de apel nu a pus în discuția părților și nu a motivat de ce sunt incidente în cauză dispozițiile art. 26 Legea nr. 10/2001 și de ce nu poate fi restituit imobilul în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune.

De asemenea, greșit a considerat instanța de apel că ar fi lipsită de interes critica din apelul reclamantei, referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a Municipiului București și a Statului Român, pentru lipsa calității procesuale pasive, întrucât este o cerere incidentală „formulată de partea adversă" în cauză. Instanța de apel nu și-a motivat în drept această constatare și, prin urmare, a încălcat normele imperative ale art. 261 alin. (1) C. proc. civ.. Recursul astfel formulat este fondat, pentru considerentele ce succed: Referitor la primul motiv, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a pronunțat pe cererea reclamantei privind restituirea imobilului în litigiu, apreciind extrem de succint, că în raport de prevederile legale aplicabile în cauză (Legea nr. 10/2001) nu este posibilă restituirea în natură, astfel că devin incidente în speță, prevederile art. 26 din actul normativ menționat.

Judecătorii din apel nu au arătat, însă, temeiurile de fapt și de drept, pentru care imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, astfel cum în mod expres s-a solicitat prin acțiune, așa încât, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive. Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.. Totodată, aceasta nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza AIbina împotriva România). Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, părțile litigante trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat actele dosarului și probele administrate. În plus, arătarea considerentelor de drept și de fapt pe care judecătorul și-a întemeiat convingerea, trebuie să-i permită părții să aprecieze șansele de succes ale unui recurs. În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care, referirile la caracterul reparatoriu al legii speciale - Legea nr. 10/2001, ce ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției pronunțate, lipsesc cu desăvârșire.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând modul de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de intimata-pârâtă O.R., Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat această critică din apelul reclamantei, ca fiind lipsită de interes, întrucât vizează modul de soluționare a unei cereri incidentale formulată de partea adversă. Respingând „de plano" această critică, pentru lipsă de interes, instanța de apel nu a analizat niciuna din susținerile apelantei-reclamante cu privire la legea aplicabilă situației juridice create, relativ la plata sumelor de bani pretinse de pârâta-chiriașă O.R., pentru îmbunătățirile aduse imobilului solicitat a fi restituit. Recurenta-reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită la restituire, are un interes real, concret și actual în soluționarea acestei cereri, în strânsă interdependență cu cererea principală, respectiv în stabilirea normei juridice aplicabile cererii de chemare în garanție.

În lipsa oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază, ca și în precedent, că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului și imposibilitatea exercitării controlului judiciar, așa încât, în raport de despozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 637A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleeași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.