ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2970/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2970/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București

la data de 6 august 2004, reclamanții C.T.D.

, C.M. și F.D.V. au chemat în

judecată

pe pârâții T.C., T.A.M., T.I.

, H.N., H.E., SC H.N. SA și Municipiul

București, prin primar general, solicitând

obligarea

acestora să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, sector

1,

compus din teren în suprafață de 300 mp și clădire P+1 și dependințe.

Prin sentința civilă nr.

3968 din 25 aprilie 2005, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția

lipsei calității procesuale

pasive a

pârâților T.C., T.A.M., H.N.

, H.E.

și Municipiul București, prin primarul

general.

A respins acțiunea

formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

A respins acțiunea în

contradictoriu cu pârâtul T.I.

ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001,

persoanele îndreptățite pot

obține

restituirea bunului doar în condițiile prevăzute de legea

specială.

Prin decizia nr. 982A din

17 mai 2006, Curtea de Apel

București,

secția a

IV

a civilă, a admis apelurile declarate de

reclamanți, a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare

impune cu necesitate obligația instanței de a

compara titlurile de

proprietate cu privire la bunul în litigiu, iar

analiza titlurilor

trebuie să aibă la bază

reglementările legale în vigoare și temeiul

juridic invocat de

reclamanți.

Reinvestită cu judecata în fond a cauzei, Judecătoria

sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 1695 din 2

februarie 2007, a admis excepția necompetenței

materiale și a

declinat competența

soluționării cererii în favoarea Tribunalului

București, având în vedere că valoarea obiectului litigiului este de

peste

500.000 Ron.

Prin sentința nr. 109F din

18 ianuarie 2008, Tribunalul

București, secția civilă, a respins ca

nefondată excepția

inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea promovată de

reclamanți.

Tribunalul a constatat că regula unanimității este

îndeplinită, deoarece acțiunea a fost semnată de avocat în

numele tuturor reclamanților, iar admisibilitatea

acțiunii în

revendicare este justificată de chiar dispozițiile Legii nr.

10/2001, care prevede că foștii proprietari

ai imobilelor preluate

în mod abuziv

nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Tribunalul a mai constatat

că reclamanții au invocat drept

titlu

contractul de vânzare-cumpărare din 26 iulie 1949, prin

care autoarea lor, E.S., a cumpărat imobilul de la

soții E. și D.A., iar pârâții au invocat

contractele de vânzare-cumpărare nr. 4228 din 27 mai 1997 și

nr. 2474/23158 din 20 decembrie 1996, încheiate cu

Primăria

municipiului București,

prin SC H.N. SA.

Decretul nr.

92/1950 reprezintă un titlu valabil al statului,

iar la momentul vânzării imobilului în baza Legii nr. 112/1995,

titlul

statului nu era contestat.

Susținerile

reclamanților, în sensul că imediat după anul

1989 au făcut demersuri pentru restituirea imobilului nu au fost

probate, singura dovadă în acest sens fiind

cererea de acordare

de despăgubiri

formulată conform Legii nr. 112/1995.

A mai reținut tribunalul,

că pârâții nu probează un titlu,

deoarece dreptul lor de proprietate s-a

stins prin naționalizare,

iar reaua

credință este fără relevanță câtă vreme titlul pârâților

este pe deplin

valabil.

Prin decizia nr. 746 din

13 octombrie 2008, Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, a admis apelul declarat de

reclamanți

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a admis

acțiunea în revendicare promovată de reclamanți.

A obligat pe pârâtele T.C.

și T.A.M.

să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 1, situat în București,

sector 1.

A obligat pe pârâții H.N.

și H.E. să

lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 2, situat în București,

sector 1.

A obligat Municipiul București să lase în deplină

proprietate și posesie reclamanților subsolul construcției.

A obligat Municipiul

București și pârâții T.C.,

T.A.M., H.N.

și H.E. să lase în

deplină

proprietate și posesie suprafața de 300 mp teren, situat

în sector 1.

A respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtele T.C.

și T.A.M.

In ceea ce privește apelul declarat de pârâte, instanța de

apel a reținut că acțiunea în revendicare de drept

comun nu cade

sub incidența legii speciale, deoarece Legea nr. 10/2001

reglementează numai măsurile reparatorii în

raporturile dintre

persoana îndreptățită și unitatea deținătoare.

Buna credință nu are relevanță în cadrul acțiunii în

revendicare, ci doar în cazul acțiunilor ce au ca obiect

constatarea nulității absolute a actului de

vânzare - cumpărare.

In ceea ce privește

apelul declarat de reclamanți, instanța

de apel a reținut că imobilul revendicat a aparținut autoarei

reclamanților,

C.F., fostă E., dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub

nr. 9968 din 26 iulie 1949, la fostul

Tribunal Ilfov.

Imobilul a fost preluat în

baza Decretului nr. 92/1950, pe

numele

foștilor proprietari A.E. și D.

Autoarea reclamanților era

exceptată de la naționalizare,

conform art.

II

din

Decretul nr. 92/1950, deoarece era profesoară.

Instanța de apel a

reținut că imobilul a fost preluat în mod

abuziv, cu nerespectarea dispozițiilor cuprinse în actul de

naționalizare, deoarece preluarea s-a făcut pe

numele unei alte

persoane, iar

adevăratul proprietar era exclus de la naționalizare.

Comparând titlurile de

proprietate ale părților, instanța de

apel

a constatat că titlul autoarei reclamanților este preferabil,

deoarece a dobândit bunul de la adevărații

proprietari, pe când

vânzarea către chiriași

s-a făcut de către

un non doninus

.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs

H.N., H.E., T.C., T.A.M.

și Municipiul București, prin primarul general.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

, H.N. și H.E. au arătat

că decizia instanței de apel este netemeinică și

nelegală.

Astfel, imobilul fiind

preluat de stat în mod abuziv, în baza

Decretului

nr. 92/1950, preluarea s-a realizat, totuși, cu titlu.

In aceste condiții și

având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (

2) din Legea nr. 10/2001,

problema ce se impunea a fi

soluționată este

aceea a bunei credințe la momentul încheierii

contractului de

vânzare-cumpărare.

Prezumția de bună credință nu a fost răsturnată în cauză, iar

pârâții nu aveau competența de a analiza nevalabilitatea titlului statului.

Recurenții au mai arătat că nu se pot aplica în cauză

regulile acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece

reclamanții sunt moștenitorii autorilor lor, fără a dovedi un titlu propriu,

prin care să facă dovada succesiunii

proprietății

între titlul lor și titlul autorilor lor, pe când pârâții au

un titlu

propriu de proprietate.

Titlul de proprietate

obținut de pârâți prin cumpărare este

protejat

de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Pârâții T.C. și T.A.M. au

invocat, la

rândul lor, dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel

cuprinde considerente eronate, deoarece prin apel

au formulat

critici privind

nerespingerea acțiunii în revendicare raportat la

faptul că în prima

acțiune în revendicare și prin notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001

au solicitat doar restituirea

în natură a

părții de imobil ce nu a fost înstrăinată.

Astfel, instanța a schimbat acțiunea dintr-o cerere în

despăgubiri într-o cerere de restituire în natură.

Recurenții arată că

reclamanții aveau deschisă calea acțiunii

în revendicare, deoarece

unitatea deținătoare nu mai avea în posesie imobilul, dar conform doctrinei și

jurisprudenței, la soluționarea acțiunii în revendicare se vor avea în vedere

dispozițiile de drept material ale Legii nr.

10/2001.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilului era

condiționată de introducerea de către proprietar a

acțiunii în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-

cumpărare în termenul prevăzut de lege și trebuia

să respecte

dispozițiile prevăzute în Legea nr. 10/2001.

Municipiul București,

prin primarul general, a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a arătat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă.

A mai arătat că a fost obligat în mod greșit la plata

cheltuielilor de judecată, deoarece nu a avut

culpă procesuală.

Recursurile declarate

sunt nefondate, pentru considerentele

ce succed:

Pârâții H.N. și H.E. au invocat

punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., dar nu

au indicat care este actul juridic

care a fost interpretat greșit sau

căruia i s-a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic.

Nici din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce constă

greșeala instanței cu privire la un anume act

juridic ce a făcut

obiect de analiză

în cauză, astfel încât dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt

incidente.

In ceea ce privește

criticile întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

Reclamanții au

sesizat instanța de judecată cu o acțiune în

revendicare, conform art. 480 și urm. C. civ., prin care

au solicitat, în urma comparării titlurilor,

obligarea pârâților să le

restituie

în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat

în București, sector 1.

In fața instanței de

judecată astfel investite, atât reclamanții

cât și pârâții au exhibat

câte un titlu, respectiv contractul de

vânzare

cumpărare al autorului reclamanților, încheiat în anul

1949 și contractul de vânzare cumpărare al

pârâților, încheiat în

anul 1996 și 1997.

Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim

acceptat că specificul ipotezei în care ambele

părți fac dovada

unui titlu de

dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în

compararea

titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai

caracterizat.

Recurenții pretind că,

având în vedere dispozițiile art. 42

alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

problema ce se impunea a fi

soluționată era

aceea a bunei credințe la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare.

Articolul invocat prevede

că actele juridice de înstrăinare,

inclusiv

cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile

preluate fără titlu valabil, considerate astfel

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările

și

completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință.

Prin urmare, situația la care fac trimitere recurenții se

referă la o altă ipoteză și la un alt gen de

acțiune, și anume la

cererea prin

care s-a solicitat constatarea nulității unui act de

înstrăinare, care,

eventual ar fi putut fi invocat drept titlu în cadrul unei acțiuni în

revendicare.

Or, reclamanții,

prin cererea de chemare în judecată, nu au

atacat valabilitatea titlului de proprietate de care s-au prevalat

pârâții

și nu au pus în discuție nulitatea sau nevalabilitatea

acestuia, ci au cerut instanței să constate, în cadrul acțiunii în

revendicare

că titlul lor este mai caracterizat.

Cum buna-credință este un

element specific de analiză în

cadrul

acțiunilor ce au ca obiect constatarea nulității actului de

înstrăinare,

ea nu are nici o relevanță în cadrul acțiunii în

revendicare, prin care se cere compararea titlurilor, căci titlul mai

caracterizat nu se determină prin buna credință,

ci prin reguli

specifice, care

vizează publicitatea imobiliară, data încheierii

actului, etc.

Nefondată este și critica referitoare

la faptul că reclamanții

sunt doar deținătorii unui certificat de

moștenitor și nu ai unui titlu propriu de proprietate.

Într-adevăr, certificatul de

moștenitor nu constituie titlu de proprietate, deoarece rolul său este acela de

a proba calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor succesorale.

Cu toate acestea,

reclamanții s-au prevalat de calitatea lor

de moștenitori legali ai autorului lor și, în această situație, ei nu

trebuie să facă dovada propriului titlu de proprietate, ci dovada

titlului

de proprietate al autorului lor.

Recurenții susțin și

faptul că sunt protejați de dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale,

deoarece au dobândit bunul prin contract de vânzare-cumpărare.

Cu privire la acest aspect, trebuie menționat faptul, că

ambele părți din cadrul acțiunii în revendicare,

exhibând titluri

pe care nici o

autoritate nu le-a invalidat, se bucură de protecția

Convenției europene

și acest lucru nu poate duce în mod

automat

la respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri, așa cum

susțin recurenții.

In ceea ce privește recursul declarat de pârâții T.C.

și T.A.M., aceștia au invocat incidența

dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

susținând că

instanța de apel a schimbat natura cererii cu care instanțele au fost

investite, dintr-o cerere în despăgubiri într-o

cerere în revendicare.

De fapt, recurenții susțin

că instanța a acordat ceea ce nu s-

a

cerut, dar aceasta atrage incidența motivului de recurs prevăzut

de punctul 6 al art. 304 C. proc. civ.

Susținerea nu

este, însă, fondată, deoarece, prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat „admiterea acțiunii

noastre în revendicare după ce veți proceda la

compararea titlurilor pe care

le deținem fiecare dintre părți.

Indiferent de obiectul unor demersuri judiciare și

administrative anterioare, în cauza de față

instanțele de judecată

au fost sesizate cu o acțiune în revendicare

întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

și erau obligate să judece

cererea

conform regulilor aplicabile acestui gen de acțiune, cu

respectarea

principiului disponibilității.

Recurenții mai

susțin că restituirea în natură a imobilului

era condiționată de introducerea de către proprietar a acțiunii în

constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de

lege, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat faptul că Legea

nr. 10/2001 privește regimul juridic al unor imobile preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și

prevede că foștii

proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv

au dreptul la măsuri reparatorii care pot consta în restituirea în

natură

sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

prevăzând și o procedură specială prin care aceste măsuri pot fi

acordate.

Legea specială nu pune la îndemâna persoanelor îndreptățită o

acțiune specială în revendicare, ci instituie o

procedură prin care foștii proprietari sau moștenitorii acestora

pot primi reparații pentru proprietățile preluate

abuziv, reparații

care pot consta chiar și în restituirea în natură.

Restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, nu se

face potrivit regulilor aplicabile acțiunii în

revendicare întemeiată

pe dispozițiile Codului civil, ci potrivit

procedurii speciale

instituite și care diferă

esențial de regulile aplicabile acțiunii în

revendicare, cel puțin în ceea ce privește noțiunea de preluare

abuzivă,

prezumția de proprietate, prezumția de preluare abuzivă, etc.

De aceea este

greșită susținerea că restituirea în natură în

cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun trebuie să

urmeze regulile de drept material ale Legii nr.

10/2001, inclusiv

în ceea ce privește termenul de prescripție.

Pentru aceleași

considerente este greșită și susținerea că

acțiunea în revendicare nu poate fi decât subsecventă acțiunii în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Așa cum s-a arătat

și în analiza criticilor formulate de recurenții H.N. și H.E., acțiunea în

revendicare are un regim juridic diferit de

acțiunea în constarea

nulității unui act de înstrăinare, iar în cadrul acțiunii

în

revendicare pot fi comparate două titluri

de proprietate, fără a se

constata nulitatea vreunuia dintre acestea.

Cât privește recursul

declarat de Municipiul București, se

constată

faptul că problema admisibilității acțiunii în revendicare

promovată de reclamanți a făcut obiect de analiză

într-un prim

ciclu procesual, când,

prin sentința civilă nr. 3968 din 25 aprilie

2005, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea ca

inadmisibilă, față de intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Sentința menționată

a făcut obiectul controlului judiciar, iar

prin decizia nr. 982A din 17 mai 2006, Tribunalul București a

desființat-o

și a trimis cauza pentru rejudecare în fond, constatând că acțiunea este

admisibilă.

Cum împotriva acestei decizii nici una din părți nu a

declarat recurs, ea a devenit irevocabilă,

potrivit art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., chestiunea admisibilității

fiind și ea tranșată în mod irevocabil, fără a mai putea fi pusă în

discuție.

Recurentul mai critică

obligarea sa la plata cheltuielilor de

judecată, dar obligarea sa la

plata acestora s-a dispus în mod

legal,

deoarece, potrivit art. 274 C. proc. civ.,

partea care pică în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata

cheltuielilor

de judecată.

In condițiile în care apelul declarat a fost admis în

contradictoriu și cu acest pârât, obligarea la

plata cheltuielilor de

judecată a

respectat cerințele art. 274 C. proc. civ.

Față de cele mai sus expuse, recursurile declarate se vor

privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

, vor fi respinse ca atare.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

, recurenții vor fi obligați la plata

cheltuielilor de

judecată către

intimați, în cuantumul dovedit prin înscrisurile

aflate la dosar.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursurile declarate de pârâții H.N.,

H.E., T.C., T.A.M. și

Municipiul București, prin primarul general,

împotriva deciziei

nr. 746 din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a

IV

a civilă.

Obligă

recurenții - pârâți H.N., H.E., T.C., T.A.M. și Municipiul

București, prin primarul general, la plata sumei

de 5.355 lei către

intimații -

reclamanți C.M., F.D.V.,

C.A.C, C.C.A.

și

C.M.M., reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai

2010.