ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2970/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 6 august 2004, reclamanții C.T.D. , C.M. și F.D.V. au chemat în judecată pe pârâții T.C., T.A.M., T.I. , H.N., H.E., SC H.N. SA și Municipiul București, prin primar general, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 300 mp și clădire P+1 și dependințe. Prin sentința civilă nr. 3968 din 25 aprilie 2005, Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților T.C., T.A.M., H.N.

, H.E. și Municipiul București, prin primarul general. A respins acțiunea formulată de reclamanți ca inadmisibilă. A respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul T.I. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite pot obține restituirea bunului doar în condițiile prevăzute de legea specială. Prin decizia nr. 982A din 17 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare impune cu necesitate obligația instanței de a compara titlurile de proprietate cu privire la bunul în litigiu, iar analiza titlurilor trebuie să aibă la bază reglementările legale în vigoare și temeiul juridic invocat de reclamanți.

Reinvestită cu judecata în fond a cauzei, Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 1695 din 2 februarie 2007, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului București, având în vedere că valoarea obiectului litigiului este de peste 500.000 Ron. Prin sentința nr. 109F din 18 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția civilă, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea promovată de reclamanți. Tribunalul a constatat că regula unanimității este îndeplinită, deoarece acțiunea a fost semnată de avocat în numele tuturor reclamanților, iar admisibilitatea acțiunii în revendicare este justificată de chiar dispozițiile Legii nr. 10/2001, care prevede că foștii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Tribunalul a mai constatat că reclamanții au invocat drept titlu contractul de vânzare-cumpărare din 26 iulie 1949, prin care autoarea lor, E.S., a cumpărat imobilul de la soții E. și D.A., iar pârâții au invocat contractele de vânzare-cumpărare nr. 4228 din 27 mai 1997 și nr. 2474/23158 din 20 decembrie 1996, încheiate cu Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA. Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil al statului, iar la momentul vânzării imobilului în baza Legii nr. 112/1995, titlul statului nu era contestat. Susținerile reclamanților, în sensul că imediat după anul 1989 au făcut demersuri pentru restituirea imobilului nu au fost probate, singura dovadă în acest sens fiind cererea de acordare de despăgubiri formulată conform Legii nr. 112/1995.

A mai reținut tribunalul, că pârâții nu probează un titlu, deoarece dreptul lor de proprietate s-a stins prin naționalizare, iar reaua credință este fără relevanță câtă vreme titlul pârâților este pe deplin valabil. Prin decizia nr. 746 din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea în revendicare promovată de reclamanți. A obligat pe pârâtele T.C. și T.A.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1, situat în București, sector 1. A obligat pe pârâții H.N. și H.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, situat în București, sector 1. A obligat Municipiul București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților subsolul construcției.

A obligat Municipiul București și pârâții T.C., T.A.M., H.N. și H.E. să lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 300 mp teren, situat în sector 1. A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele T.C. și T.A.M. In ceea ce privește apelul declarat de pârâte, instanța de apel a reținut că acțiunea în revendicare de drept comun nu cade sub incidența legii speciale, deoarece Legea nr. 10/2001 reglementează numai măsurile reparatorii în raporturile dintre persoana îndreptățită și unitatea deținătoare. Buna credință nu are relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, ci doar în cazul acțiunilor ce au ca obiect constatarea nulității absolute a actului de vânzare - cumpărare. In ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel a reținut că imobilul revendicat a aparținut autoarei reclamanților, C.F., fostă E., dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9968 din 26 iulie 1949, la fostul Tribunal Ilfov.

Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele foștilor proprietari A.E. și D. Autoarea reclamanților era exceptată de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece era profesoară. Instanța de apel a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu nerespectarea dispozițiilor cuprinse în actul de naționalizare, deoarece preluarea s-a făcut pe numele unei alte persoane, iar adevăratul proprietar era exclus de la naționalizare. Comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța de apel a constatat că titlul autoarei reclamanților este preferabil, deoarece a dobândit bunul de la adevărații proprietari, pe când vânzarea către chiriași s-a făcut de către un non doninus . Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs H.N., H.E., T.C., T.A.M.

și Municipiul București, prin primarul general. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. , H.N. și H.E. au arătat că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală. Astfel, imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, preluarea s-a realizat, totuși, cu titlu. In aceste condiții și având în vedere dispozițiile art. 45 alin. ( 2) din Legea nr. 10/2001, problema ce se impunea a fi soluționată este aceea a bunei credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prezumția de bună credință nu a fost răsturnată în cauză, iar pârâții nu aveau competența de a analiza nevalabilitatea titlului statului.

Recurenții au mai arătat că nu se pot aplica în cauză regulile acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece reclamanții sunt moștenitorii autorilor lor, fără a dovedi un titlu propriu, prin care să facă dovada succesiunii proprietății între titlul lor și titlul autorilor lor, pe când pârâții au un titlu propriu de proprietate. Titlul de proprietate obținut de pârâți prin cumpărare este protejat de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pârâții T.C. și T.A.M. au invocat, la rândul lor, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente eronate, deoarece prin apel au formulat critici privind nerespingerea acțiunii în revendicare raportat la faptul că în prima acțiune în revendicare și prin notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001 au solicitat doar restituirea în natură a părții de imobil ce nu a fost înstrăinată. Astfel, instanța a schimbat acțiunea dintr-o cerere în despăgubiri într-o cerere de restituire în natură. Recurenții arată că reclamanții aveau deschisă calea acțiunii în revendicare, deoarece unitatea deținătoare nu mai avea în posesie imobilul, dar conform doctrinei și jurisprudenței, la soluționarea acțiunii în revendicare se vor avea în vedere dispozițiile de drept material ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilului era condiționată de introducerea de către proprietar a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare în termenul prevăzut de lege și trebuia să respecte dispozițiile prevăzute în Legea nr. 10/2001. Municipiul București, prin primarul general, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă. A mai arătat că a fost obligat în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu a avut culpă procesuală. Recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Pârâții H.N. și H.E.

au invocat punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., dar nu au indicat care este actul juridic care a fost interpretat greșit sau căruia i s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic. Nici din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce constă greșeala instanței cu privire la un anume act juridic ce a făcut obiect de analiză în cauză, astfel încât dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente. In ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

Reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o acțiune în revendicare, conform art. 480 și urm. C. civ., prin care au solicitat, în urma comparării titlurilor, obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în București, sector 1. In fața instanței de judecată astfel investite, atât reclamanții cât și pârâții au exhibat câte un titlu, respectiv contractul de vânzare cumpărare al autorului reclamanților, încheiat în anul 1949 și contractul de vânzare cumpărare al pârâților, încheiat în anul 1996 și 1997. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Recurenții pretind că, având în vedere dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, problema ce se impunea a fi soluționată era aceea a bunei credințe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Articolul invocat prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Prin urmare, situația la care fac trimitere recurenții se referă la o altă ipoteză și la un alt gen de acțiune, și anume la cererea prin care s-a solicitat constatarea nulității unui act de înstrăinare, care, eventual ar fi putut fi invocat drept titlu în cadrul unei acțiuni în revendicare.

Or, reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, nu au atacat valabilitatea titlului de proprietate de care s-au prevalat pârâții și nu au pus în discuție nulitatea sau nevalabilitatea acestuia, ci au cerut instanței să constate, în cadrul acțiunii în revendicare că titlul lor este mai caracterizat. Cum buna-credință este un element specific de analiză în cadrul acțiunilor ce au ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare, ea nu are nici o relevanță în cadrul acțiunii în revendicare, prin care se cere compararea titlurilor, căci titlul mai caracterizat nu se determină prin buna credință, ci prin reguli specifice, care vizează publicitatea imobiliară, data încheierii actului, etc. Nefondată este și critica referitoare la faptul că reclamanții sunt doar deținătorii unui certificat de moștenitor și nu ai unui titlu propriu de proprietate.

Într-adevăr, certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate, deoarece rolul său este acela de a proba calitatea de moștenitor și întinderea drepturilor succesorale. Cu toate acestea, reclamanții s-au prevalat de calitatea lor de moștenitori legali ai autorului lor și, în această situație, ei nu trebuie să facă dovada propriului titlu de proprietate, ci dovada titlului de proprietate al autorului lor. Recurenții susțin și faptul că sunt protejați de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece au dobândit bunul prin contract de vânzare-cumpărare.

Cu privire la acest aspect, trebuie menționat faptul, că ambele părți din cadrul acțiunii în revendicare, exhibând titluri pe care nici o autoritate nu le-a invalidat, se bucură de protecția Convenției europene și acest lucru nu poate duce în mod automat la respingerea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, așa cum susțin recurenții. In ceea ce privește recursul declarat de pârâții T.C. și T.A.M., aceștia au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a schimbat natura cererii cu care instanțele au fost investite, dintr-o cerere în despăgubiri într-o cerere în revendicare. De fapt, recurenții susțin că instanța a acordat ceea ce nu s- a cerut, dar aceasta atrage incidența motivului de recurs prevăzut de punctul 6 al art. 304 C. proc.

civ. Susținerea nu este, însă, fondată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat „admiterea acțiunii noastre în revendicare după ce veți proceda la compararea titlurilor pe care le deținem fiecare dintre părți. Indiferent de obiectul unor demersuri judiciare și administrative anterioare, în cauza de față instanțele de judecată au fost sesizate cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și erau obligate să judece cererea conform regulilor aplicabile acestui gen de acțiune, cu respectarea principiului disponibilității. Recurenții mai susțin că restituirea în natură a imobilului era condiționată de introducerea de către proprietar a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de lege, cu respectarea dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 10/2001.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat faptul că Legea nr. 10/2001 privește regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prevede că foștii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv au dreptul la măsuri reparatorii care pot consta în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzând și o procedură specială prin care aceste măsuri pot fi acordate. Legea specială nu pune la îndemâna persoanelor îndreptățită o acțiune specială în revendicare, ci instituie o procedură prin care foștii proprietari sau moștenitorii acestora pot primi reparații pentru proprietățile preluate abuziv, reparații care pot consta chiar și în restituirea în natură.

Restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, nu se face potrivit regulilor aplicabile acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil, ci potrivit procedurii speciale instituite și care diferă esențial de regulile aplicabile acțiunii în revendicare, cel puțin în ceea ce privește noțiunea de preluare abuzivă, prezumția de proprietate, prezumția de preluare abuzivă, etc. De aceea este greșită susținerea că restituirea în natură în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun trebuie să urmeze regulile de drept material ale Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce privește termenul de prescripție. Pentru aceleași considerente este greșită și susținerea că acțiunea în revendicare nu poate fi decât subsecventă acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Așa cum s-a arătat și în analiza criticilor formulate de recurenții H.N. și H.E., acțiunea în revendicare are un regim juridic diferit de acțiunea în constarea nulității unui act de înstrăinare, iar în cadrul acțiunii în revendicare pot fi comparate două titluri de proprietate, fără a se constata nulitatea vreunuia dintre acestea. Cât privește recursul declarat de Municipiul București, se constată faptul că problema admisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamanți a făcut obiect de analiză într-un prim ciclu procesual, când, prin sentința civilă nr. 3968 din 25 aprilie 2005, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea ca inadmisibilă, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Sentința menționată a făcut obiectul controlului judiciar, iar prin decizia nr. 982A din 17 mai 2006, Tribunalul București a desființat-o și a trimis cauza pentru rejudecare în fond, constatând că acțiunea este admisibilă. Cum împotriva acestei decizii nici una din părți nu a declarat recurs, ea a devenit irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., chestiunea admisibilității fiind și ea tranșată în mod irevocabil, fără a mai putea fi pusă în discuție. Recurentul mai critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar obligarea sa la plata acestora s-a dispus în mod legal, deoarece, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care pică în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

In condițiile în care apelul declarat a fost admis în contradictoriu și cu acest pârât, obligarea la plata cheltuielilor de judecată a respectat cerințele art. 274 C. proc. civ. Față de cele mai sus expuse, recursurile declarate se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , vor fi respinse ca atare. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. , recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către intimați, în cuantumul dovedit prin înscrisurile aflate la dosar. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de pârâții H.N., H.E., T.C., T.A.M. și Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 746 din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă recurenții - pârâți H.N., H.E., T.C., T.A.M. și Municipiul București, prin primarul general, la plata sumei de 5.355 lei către intimații - reclamanți C.M., F.D.V., C.A.C, C.C.A. și C.M.M., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2010.