ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

La data de 5 octombrie 2007 reclamanții P.A.M. și V.D.A.

au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar

general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța

să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 4, format din construcții (parter și pod

mansardat) și teren în suprafață de 214 mp, sau, în subsidiar,

în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, au

solicitat obligarea pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent,

compensare cu un alt teren echivalent valoric la nivelul pieții imobiliare

ori obligarea la acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de

piață, stabilită prin expertiza tehnică de specialitate și

cheltuielile de judecată ocazionate cu acest proces.

Prin sentința civilă nr. 136

din 30 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității primului

capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primar general; s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București,

prin primar general, pe capătul III de cerere și s-a respins acest

capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Totodată, s-a respins al doilea

capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat.

Apelul declarat de reclamanți a

fost admis prin decizia civilă nr. 591/A din 1 octombrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost desființată sentința

apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 1109 din 15 octombrie 2009, Tribunalul București, secția

a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul

București, prin primar general, să lase reclamanților în

proprietate și posesie imobilul teren și construcții situat în București,

sector 4, identificat prin raportul de expertiză din 1 iulie 2009 întocmit

de expert M.F.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în

esență, că reclamanții au notificat pârâtul în anul 2001

și deși a fost obligat să răspundă notificării

și prin sentința civilă nr. 3787 din 13 iunie 2005 acesta nu s-a

confirmat.

Potrivit înscrisurilor aflate la

dosar, instanța a reținut, că reclamanții sunt singurii

moștenitori ai defuncților N.C. și M.C., proprietarii imobilului

în litigiu, cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat din

11 iulie 1921 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, respectiv conform

autorizației de construire din 27 iulie 1921, imobil preluat abuziv de

Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind astfel incidente

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut prima

instanță că din raportul de expertiză din 21 ianuarie 2009

întocmit de expert M.F. reiese că terenul este liber de elemente de

sistematizare iar din completarea la raportul de expertiză, rezultă

că, atât ca dimensiuni, cât și ca formă, imobilul teren și

construcții este identic cu cel menționat în actul de

vânzare-cumpărare.

Constatând că notificarea

depusă de reclamanți în anul 2001 nu a fost soluționat până

în prezent cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și cu depășirea unei durate rezonabile a soluționării

cererii, precum și faptul că imobilul se află în posesia

pârâtului, instanța de fond a apreciat că acțiunea este

întemeiată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Dezvoltând motivele de apel pârâtul

a arătat că, acțiunea în revendicare poate fi formulată

doar de proprietarul bunului și împotriva posesorului actual al bunului

revendicat.

Că, prin derogare de la

dispozițiile dreptului comun, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură

administrativă de recuperare a posesiei bunului ( art. 2 pct. 2)

supusă însă controlului judiciar.

Prezenta acțiune a fost

soluționată după apariția Legii nr. 10/2001, lege

specială ce derogă de la dreptul comun și care se aplică

și cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare, astfel încât

reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa comisiei

înființată în baza acestei legi și numai după ce ar fi primit

un răspuns negativ ar fi putut apela la calea dreptului comun.

Apelantul pârât a mai susținut,

că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, este

asigurat sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare reglementat în

Cap.III al Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunțat și decizia nr.33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Prin decizia civilă nr. 175/A

din 9 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile

nr. 1109 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului București – Secția a

III-a civilă

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut, că în speță, sunt aplicabile

dispozițiile legii speciale și nu cele ale dreptului comun, întrucât

reclamanții au notificat unitatea deținătoare, aceasta din

urmă fiind obligată să răspundă în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării.

Absența răspunsului are

valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz ce poate fi cenzurat de

către instanța de judecată.

A mai reținut curtea că,

reclamanții au făcut dovada calității de persoane

îndreptățite la restituirea imobilului și a dreptului de

proprietate asupra acestuia.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar

general, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în

dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de

nelegalitate.

Sarcina probei

proprietății și a deținerii legale a acesteia revine

persoanei care se pretinde a fi îndreptățită la restituire.

Or, la dosar nu se

regăsește o situație juridică clară și la zi

pentru imobilul în cauză, iar reclamanții aveau obligația

să depună dovezi din care să rezulte dacă acesteia au

încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea

statului, fie prin declarații autentificate date pe proprie

răspundere că, ei, sau ascendenții lor, nu au beneficiat de

acordurile internaționale încheiate de România sau după caz, la plata

de despăgubiri în cazul constatării ulteriore a incidenței

prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

A mai susținut recurentul –

pârât că, entitatea investită cu soluționarea notificării

are obligația înainte de a dispune orice măsură, de a identifica

cu exactitate terenul și vecinătățile acesteia,

destinația actuală, existentă și utilizarea unor

amenajări subterane.

Față de cele expuse,

recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în

sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Analizând criticile formulate, care

pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Prin decizia nr. 20 din 19 martie

2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În speța supusă analizei,

instanța de fond a stabilit în baza probelor administrate, respectiv actul

de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat

din 11 iulie 1921 că antecesorii reclamanților N.C. și M.C. au

cumpărat un loc viran, în București, act înscris în opisul alfabetic

de transcripțiuni din anii 1920 – 1922 la Tribunalul Ilfov, secția notariat

din 11 iulie 1927, autorizația de construcție din 27 iulie 1921

și adresa din 17 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului

București, Direcția Evidență Imobiliară și

Cadastrală din care rezultă că imobilul în litigiu a fost

preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

În acest context, este de

menționat că în materia Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile art.

24 alin. (1), legiuitorul a prevăzut că, în absența unor probe

contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate,

se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ, prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura.

Nici critica referitoare la

neidentificarea imobilului în litigiu nu est pertinentă, situația

juridică a acestuia fiind stabilită prin expertiza tehnică de

specialitate efectuată în cauză de expert M.F. care a constatat

că, terenul este liber de elemente de sistematizare, iar forma și

detaliile de construcții sunt identice cu cele din autorizația de

construire și planurile anexe.

Nefondată este și critica

referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 5

din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât din actele și

lucrările dosarului nu rezultă că, reclamanții –

intimați ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate cu România, enumerate în anexa nr. 1 iar pe de altă parte

această critică nu a fost invocată în apel.

În consecință, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de pârâtul primarul

general va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei

civile nr. 175 A din 09 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.