ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 311/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 5 octombrie 2007 reclamanții P.A.M. și V.D.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, format din construcții (parter și pod mansardat) și teren în suprafață de 214 mp, sau, în subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, au solicitat obligarea pârâtului la măsuri reparatorii prin echivalent, compensare cu un alt teren echivalent valoric la nivelul pieții imobiliare ori obligarea la acordarea de despăgubiri bănești la valoarea de piață, stabilită prin expertiza tehnică de specialitate și cheltuielile de judecată ocazionate cu acest proces.

Prin sentința civilă nr. 136 din 30 ianuarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, pe capătul III de cerere și s-a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a respins al doilea capăt de cerere, ca fiind neîntemeiat. Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 591/A din 1 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost desființată sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1109 din 15 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să lase reclamanților în proprietate și posesie imobilul teren și construcții situat în București, sector 4, identificat prin raportul de expertiză din 1 iulie 2009 întocmit de expert M.F. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au notificat pârâtul în anul 2001 și deși a fost obligat să răspundă notificării și prin sentința civilă nr. 3787 din 13 iunie 2005 acesta nu s-a confirmat. Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, instanța a reținut, că reclamanții sunt singurii moștenitori ai defuncților N.C.

și M.C., proprietarii imobilului în litigiu, cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iulie 1921 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat, respectiv conform autorizației de construire din 27 iulie 1921, imobil preluat abuziv de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. A mai reținut prima instanță că din raportul de expertiză din 21 ianuarie 2009 întocmit de expert M.F. reiese că terenul este liber de elemente de sistematizare iar din completarea la raportul de expertiză, rezultă că, atât ca dimensiuni, cât și ca formă, imobilul teren și construcții este identic cu cel menționat în actul de vânzare-cumpărare.

Constatând că notificarea depusă de reclamanți în anul 2001 nu a fost soluționat până în prezent cu încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și cu depășirea unei durate rezonabile a soluționării cererii, precum și faptul că imobilul se află în posesia pârâtului, instanța de fond a apreciat că acțiunea este întemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general. Dezvoltând motivele de apel pârâtul a arătat că, acțiunea în revendicare poate fi formulată doar de proprietarul bunului și împotriva posesorului actual al bunului revendicat. Că, prin derogare de la dispozițiile dreptului comun, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului ( art. 2 pct. 2) supusă însă controlului judiciar.

Prezenta acțiune a fost soluționată după apariția Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dreptul comun și care se aplică și cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare, astfel încât reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa comisiei înființată în baza acestei legi și numai după ce ar fi primit un răspuns negativ ar fi putut apela la calea dreptului comun. Apelantul pârât a mai susținut, că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, este asigurat sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare reglementat în Cap.III al Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunțat și decizia nr.33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin decizia civilă nr. 175/A din 9 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr. 1109 din 15 octombrie 2009 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, că în speță, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și nu cele ale dreptului comun, întrucât reclamanții au notificat unitatea deținătoare, aceasta din urmă fiind obligată să răspundă în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării. Absența răspunsului are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz ce poate fi cenzurat de către instanța de judecată.

A mai reținut curtea că, reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituirea imobilului și a dreptului de proprietate asupra acestuia. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate. Sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită la restituire.

Or, la dosar nu se regăsește o situație juridică clară și la zi pentru imobilul în cauză, iar reclamanții aveau obligația să depună dovezi din care să rezulte dacă acesteia au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, fie prin declarații autentificate date pe proprie răspundere că, ei, sau ascendenții lor, nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulteriore a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. A mai susținut recurentul – pârât că, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile acesteia, destinația actuală, existentă și utilizarea unor amenajări subterane.

Față de cele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii ca nefondate. Analizând criticile formulate, care pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În speța supusă analizei, instanța de fond a stabilit în baza probelor administrate, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat din 11 iulie 1921 că antecesorii reclamanților N.C. și M.C. au cumpărat un loc viran, în București, act înscris în opisul alfabetic de transcripțiuni din anii 1920 – 1922 la Tribunalul Ilfov, secția notariat din 11 iulie 1927, autorizația de construcție din 27 iulie 1921 și adresa din 17 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din care rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

În acest context, este de menționat că în materia Legii nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 24 alin. (1), legiuitorul a prevăzut că, în absența unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura. Nici critica referitoare la neidentificarea imobilului în litigiu nu est pertinentă, situația juridică a acestuia fiind stabilită prin expertiza tehnică de specialitate efectuată în cauză de expert M.F. care a constatat că, terenul este liber de elemente de sistematizare, iar forma și detaliile de construcții sunt identice cu cele din autorizația de construire și planurile anexe.

Nefondată este și critica referitoare la incidența în speță a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât din actele și lucrările dosarului nu rezultă că, reclamanții – intimați ar fi primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate cu România, enumerate în anexa nr. 1 iar pe de altă parte această critică nu a fost invocată în apel. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză de pârâtul primarul general va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 175 A din 09 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.