ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 875/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 875/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13

ianuarie 2000 pe rolul Tribunalul București, reclamanta V.I.R. a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, R.I., A.C.,

B.O., A.O., D.A., C.E., C.A., M.G., F.V.V., D.C.A. și D.Ș. și a solicitat să

fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, str. N.I., sector 1, compus din teren în suprafață de 547,54 mp și

construcție ridicată pe acesta, formată din subsol, parter, patru etaje și

anexe.

A mai solicitat

reclamanta să se constate nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate

de pârâții persoane fizice cu vânzătoarea Primăria Municipiului București.

În motivarea cererii,

s-a arătat că în baza actului de vânzare–cumpărare autentificat din 24 iunie

1937 și transcris la Tribunalul Ilfov, numita J.L.Z. a cumpărat două parcele de

teren situate în București, str. B.M. nr. 16-18, având o suprafață totală de

547,54 mp, pe acest teren soții Z. edificând o construcție formată din subsol,

parter, patru etaje și anexe, construcție ce a fost terminată în anul 1939.

Numita J.L.Z. era casnică, iar soțul acesteia, Z.A., era arhitect, astfel încât

imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului

de naționalizare nr. 92/1950, această măsură contravenind prevederilor înscrise

în Constituția din anul 1948.

Prin sentința civilă

nr. 768 din 05 iunie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului B.O., acesta fiind decedat

la data introducerii acțiunii; a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului B.D.A. și a respins acțiunea față de acesta, formulată de

reclamantă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; a luat act că reclamanta a renunțat la judecată în ceea ce-i

privește pe pârâții B.C. și A.T.P.; a respins acțiunea formulată de reclamanta

V.I.R., în prezent decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa

F.S.J., împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București, R.I.,

C.E., C.A., C.M.O., F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C. și D.A., ca neîntemeiată.

În ce privește

fondul cauzei, instanța a înlăturat susținerile reclamantei potrivit

cărora imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului fără titlu

întrucât, față de înscrisurile depuse, s-a constatat că preluarea imobilului

prin naționalizare s-a realizat cu respectarea prevederilor Decretului nr.

92/1950.

A apreciat tribunalul

că dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, enumerând strict și limitativ

categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, nu s-a referit și la

persoanele casnice cum era proprietara imobilului – J.L.Z.

Pe de altă parte, era

lipsită de relevanță profesia de arhitect a numitului Z.A., deoarece în acea

perioadă nu se aplica principiul comunității de bunuri instituit prin

intermediul C. fam., intrat în vigoare în anul 1954, ci regimul separației de

patrimonii, în actul de vânzare-cumpărare a celor două parcele figurând drept

cumpărătoare Z.J.L., iar construcția a fost edificată pe teren pe baza

veniturilor de care dispunea aceasta conform dovezilor existente la dosar.

Ca atare, tribunalul

a constatat ca măsura a naționalizării s-a efectuat în concordanță cu

prevederile Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de stat cu titlu și

putând fi deci înstrăinat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la

contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata,

s-a observat că acestea au fost încheiate în intervalul 1996-1998, deci

anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantă și fără a se

face dovada existenței unei notificări prealabile adresate chiriașilor din

partea pretinsei proprietare, în sensul de a nu se proceda la achiziționarea

apartamentelor respective.

Prin decizia civilă

nr. 611/A din 14 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul

reclamantei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis

acțiunea și au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, str. I.N.I., sector 1 (mai puțin

apartamentul nr. 9, etaj 2). S-a constatat nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare din 08 ianuarie 1998, din 29 noiembrie 1996, din 13 ianuarie

1997, din 22 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din 29 noiembrie 1996, din

09 octombrie 1997, din 09 octombrie 1997, din 04 decembrie 1996 și din 03

aprilie 1997, încheiate între intimații persoane fizice, în calitate de

cumpărători și intimata – pârâtă Primăria Municipiului București, în calitate

de vânzător. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr.

10969/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin

respingerea apelului și recursului, s-a admis prima cerere formulată de

reclamanta F.S.J. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primarul General, T.G. și T.I.R.; s-a admis în parte a doua cerere formulată de

aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceiași pârâți și s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București,

I.N.I., sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere

din anul 2000 încheiat între Primăria Municipiului București în calitate de

vânzător prin Direcția Generală a Administrației Fondului Imobiliar și pârâții

T.G. și T.I.R.; s-a dispus obligarea pârâților să lase în deplină proprietate

și posesie reclamantei imobilul situat în București, str. I.N.I., sector 1,

împreună cu cota indiviză de 58,46 mp teren și cota indiviză de 15,59% din

părțile de folosință comună ale imobilului; s-a respins capătul al treilea al

celei de-a doua cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare–cumpărare ca prescris; s-au respins capetele al doilea și al treilea

ale celei de-a doua cereri cu privire la repunerea părților în situația

anterioară ca rămase fără interes.

Chiar dacă nu a putut

reține autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de părți între

acțiunea pentru care s-a pronunțat sentința civilă menționată mai sus și

acțiunea de față, tribunalul a constatat că dispozitivul acesteia se referă la

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str.

N.I., sector 1, în totalitatea sa și totodată, recunoaște calitatea de

proprietar prin moștenire asupra unuia dintre apartamentele și cota indiviză de

teren aflat în imobilul în litigiu.

Față de această

situație raportată la speța de față, s-a concluzionat că reclamanta are

calitate procesuală activă.

Totodată, Curtea a

admis acțiunea și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie

imobilul în litigiu și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea

contractelor de vânzare–cumpărare ale acestora încheiate cu Primăria

Municipiului București reprezentată în cauză de Consiliul General al

Municipiului București.

Potrivit deciziei nr.

6793 din 7 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a

casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, față de nemotivarea

hotărârii care a făcut imposibil exercitarea controlului judiciar.

La reluarea

judecății a fost pronunțată decizia nr. 396 din 24 iunie 2010 a

Curții de apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin care a fost admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 768 din 05 mai 2006 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul

admiterii în parte a acțiunii precizate. Au fost obligați pârâții să lase

în deplină proprietate și posesie reclamantei apartamentele pe care le ocupă,

obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia.

A fost respinsă

cererea de revendicare a construcției neînstrăinate de pârâtul Municipiul

București, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat pârâtul

Municipiul București să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie suprafața de teren de 274,78 mp, certificată conform dispoziției

Primarului General al Municipiului București din 17 octombrie 2007. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă

nr. 5748 din 26 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamantă și de pârâții D.A., C.E., C.A., C.M.O.,

F.V.V., D.Ș., A.C., S.M.C., Consiliul General al Municipiului București și

Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 396A din 24

iunie 2010, precum și recursul declarat de pârâta A.C., împotriva încheierii de

ședință din 16 iunie 2011 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și încheierea

menționată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

S-a constatat că

motivul de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

(hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii) invocat de toate părțile din

litigiu, este întemeiat, în condițiile în care hotărârea atacată nu

cuprinde motivele de respingere a cererii de constatare a nulității

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâți în temeiul Legii nr.

112/1995, raportat la cauzele de nulitate invocate în cauză. De asemenea, nu

s-a analizat respectarea sau nerespectarea, de către părțile contractante, a

dispozițiilor art. 1 și 9 ale Legii nr. 112/1995.

Totodată, s-a

reținut că pârâții înșiși au solicitat o dezlegare distinctă a

capătului de cerere având ca obiect acțiunea în nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, invocând, de asemenea, și tezele ce țin de existența unor considerente

contradictorii, ambigue în soluționarea acțiunii în revendicare, precum și

inexistența unor motive de respingere a excepțiilor lipsei de interes și

inadmisibilității cererii deduse judecății.

A reținut

instanța de recurs că este evidentă, în cauză, existența unor considerente

contradictorii în conținutul hotărârii de apel, câtă vreme, deși se menționează

că acțiunea este admisă numai cu privire la construcțiile și suprafețele de

teren neînstrăinate legal de către stat, iar contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți sunt menținute în cauză, totuși, se dispune obligarea

cumpărătorilor de a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și pașnică

posesie, apartamentele ce formează obiectul actelor de înstrăinare.

Soluționând apelul

după casare și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a pronunțat decizia nr. 540/A din 05 decembrie 2014,

prin care a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București, lipsei de interes, autorității de lucru judecat și

inadmisibilității acțiunii. A respins ca nefondat apelul reclamantei.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că potrivit îndrumărilor date în

condițiile art. 315 C. proc. civ., a fost stabilită obligația pentru instanța

de trimitere să verifice dacă au fost respectate prevederile art. 1 și 9 din

Legea nr. 112/1995, dacă acțiunea în revendicare este admisibilă după apariția

unei legi speciale de reparație, să soluționeze excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei și să aibă în vedere criticile de nelegalitate

și netemeinicie invocate de părți prin motivele de recurs.

Cu privire la

calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a constatat că această chestiune a

fost soluționată la 27 martie 2006, de către Tribunalul București, secția a

III-a civilă, iar împotriva respectivei încheieri nu a fost exercitată calea de

atac a apelului, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, în

condițiile art. 1201 C. civ. coroborat cu art. 166 C. proc. civ.

Prin încheierea

menționată, instanța a reținut că potrivit înscrisurilor depuse la dosar

reclamanta a făcut dovada calității de proprietar a autoarei sale, Z.J.L.,

asupra imobilului în litigiu, compus din construcție și teren, fiind dovedită

și calitatea de moștenitoare a reclamantei F.S.J., pe calea transmiterilor și

retransmiterilor succesorale, realizate prin certificate de moștenitor ce nu au

fost desființate prin intermediul unor hotărâri judecătorești.

Prin aceeași

încheiere, tribunalul a apreciat nefondate susținerile pârâtei S.M.C. privind

lipsa calității de moștenitor a mamei reclamantei, R.V.I., deduse din

eliberarea certificatului de moștenitor din 17 octombrie 1997 la 15 ani de la

decesul autoarei sale, apreciindu-se că a intervenit acceptarea tacită a

succesiunii ca urmare a preluării unor bunuri mobile ale defunctei conform art.

689 C. civ.

Totodată, tribunalul

a reținut că acceptarea succesiunii produce efecte retroactive în ceea ce

privește dobândirea calității de moștenitor, astfel că se poate elibera oricând

certificatul de moștenitor de către biroul notarial.

Nefiind exercitată

calea de atac a apelului față de modul de soluționare al excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantei, aceasta a intrat în puterea lucrului

judecat, nemaiputând fi reiterată și cenzurată.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General și a

Consiliului General al Municipiului București a fost respinsă ca nefondată, în

cauză fiind aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998,

conform cărora în litigiile privitoare la dreptul de proprietate titularul

dreptului de administrare are obligația de a arăta titularul dreptului de

proprietate și ale art. 12 alin. (5) care arată că în litigiile privitoare la

dreptul de proprietate unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de

Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale care pot

da mandat scris președintelui consiliului sau primarului.

De asemenea, potrivit

art. 21 din Legea nr. 215/2001 unitățile administrativ teritoriale sunt

persoane juridice ce au capacitate juridică și patrimoniu propriu, fiind

reprezentate în justiție de primar sau de președintele consiliului județean,

care, la rândul lor, pot împuternici o persoană cu studii juridice sau un

avocat. În aplicarea prevederilor art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr.

213/1998 și ale art. 21 din Legea nr. 215/2001, calitate procesuală pasivă în

cauză au Municipiul București prin Primarul General și Consiliul General al

Municipiului București, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive a

fost respinsă ca nefondată.

Tot astfel, excepția

lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată, fiind evident că reclamanta are

un interes direct, personal și material în promovarea cererii, urmărind

intrarea în posesia imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și

constatarea nulității contractelor încheiate de pârâți.

În ce privește excepția

autorității de lucru judecat, aceasta a fost respinsă ca nefondată, deoarece

sentința civilă nr. 10969/2005 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, invocată de apelantă, nu a privit aceleași părți, în cauză fiind

pârâți T.G. și T.I.R., obiectul dosarului privind revendicarea apartamentului

din imobil.

Ca atare, s-a

constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 1201 – 1202 C. civ., care

presupun identitate de obiect, de cauză și de persoane, niciunul dintre pârâții

prezentei cauze nefiind părți în litigiul invocat de apelantă.

În schimb, sentința

de care se prevalează apelanta are valoarea probatorie a unei prezumții

relative supuse dovezii contrare, pârâții din prezenta cauză administrând

dovezi contrare.

Astfel, s-a

reținut că nu poate fi confundat efectul pozitiv al puterii lucrului

judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii judecătorești între

părțile în litigiu cu opozabilitatea față de terți – pârâții din prezenta cauză

– a hotărârii judecătorești invocate.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, aceasta a fost respinsă ca nefondată, față de

împrejurarea că acțiunea în revendicare a fost formulată la 13 ianuarie 2000,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

În acest context, s-a

reținut că în speță sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prevederile legii speciale sunt aplicabile

și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei legi, renunțând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Nici apelanta și nici autoarea sa nu au optat, conform normei arătate, pentru

aplicabilitatea legii noi, au continuat acțiunea având ca obiect revendicarea

și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu au solicitat suspendarea cauzei pentru a

solicita aplicarea legii speciale.

S-a reținut totodată,

că nu-și găsesc aplicare nici dezlegările deciziei în interesul legii nr.

33/2008 și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de momentul promovării

acțiunii.

Asupra fondului

pricinii, Curtea a constatat că instanța fondului a analizat corect modalitatea

de preluare a imobilului, concluzionând că naționalizarea a fost efectuată în

concordanță cu prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul a fost

preluat cu titlu de Statul român și înstrăinat către chiriași în condițiile

Legii nr. 112/1995.

Cu privire la

soluționarea cererii în revendicarea imobilelor în litigiu – apartamente,

instanța de apel a constatat că cererea introductivă presupune compararea

titlurilor de proprietate exhibate de părți, dându-se eficiență celui mai

caracterizat. S-a avut în vedere principiul securității raporturilor juridice,

așa cum este reflectat în jurisprudența C.E.D.O. pentru a determina care dintre

cele două părți beneficiază de un „bun” în sensul Convenției.

Pe acest aspect, s-a

reținut că instanța europeană a statuat că un reclamant nu poate

invoca încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în

care invocă un „bun” în sensul acestor prevederi. Reclamanta avea obligația să

facă dovada că are un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului sau că pretinde o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat.

În sens contrar, nu vor fi considerate „bunuri” speranța de a redobândi un

drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției [Malhous contra Republicii

Cehe, 13 decembrie 2000, Kopechy contra Slovaciei, parag. (35), 2004].

În plus, s-a avut în

vedere raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Raicu

contra României în care s-a stabilit că persoanele ce și-au dobândit bunurile

cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, deoarece

s-ar încălca principiul securității raporturilor civile.

În ce privește

incidența legii speciale în cauză, s-a reținut că pârâții au invocat

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 45 alin. (2) coroborat cu

art. 18 lit. c) din lege.

Pe acest aspect, s-a

constatat că acțiunea în revendicare a fost promovată la 13 ianuarie 2000, dar

instanța este obligată să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, așa cum a fost

invocată de pârâți prin apărările invocate în cauză.

Astfel, din probele

administrate a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei

J.L.Z., fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare și trecut

ulterior în proprietatea statului, prin naționalizare, în baza Decretului nr.

92/1950.

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect pârâții, prin apărările lor, au apreciat că sunt

incidente, în speță, dispozițiile acestei legi speciale de reparație,

dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu

dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă în acțiune.

În acest sens, Curtea

europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin

restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată

insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în

natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a

fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Intimații-pârâți

au invocat aplicabilitatea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

(„actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu

valabil, nu sunt lovite de nulitate absolută, dacă actul a fost încheiat cu

bună-credință”), iar instanța de apel a constatat că toate contractele de

vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat, au fost încheiate în intervalul

1996 –1998, deci anterior promovării acțiunii în revendicare și fără a se face

dovada depunerii unei notificări în temeiul legilor speciale de reparație.

Astfel fiind,

contractele au fost analizate din perspectiva respectării prevederilor legale

în vigoare la momentul încheierii actelor juridice de înstrăinare, raportat la

data intrării în vigoare a H.G. nr. 20/1996, respectiv H.G. nr. 11/1997,

constatându-se că la data încheierii lor au fost respectate dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora „chiriașii titulari de contract

ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.

14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a

prețului”.

S-a reținut că

apartamentele în litigiu au fost vândute pârâților care le dețineau în calitate

de chiriași, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege și în

condițiile în care, la momentul înstrăinării bunului, statul deținea imobilul

ca proprietar, nefiind formulată o cerere în revendicare sau nefiind solicitate

despăgubiri în condițiile legilor de reparație. De asemenea, au fost respectate

dispozițiile H.G. nr 20/1996 și ale H.G. nr. 11/1997, care

menționau preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind

o preluare cu titlu.

S-a constatat

totodată, că pârâții au invocat buna-credință la încheierea contractelor,

făcând dovada că au efectuat demersuri anterior încheierii acestora, în sensul

de a afla dacă există cereri pentru restituirea imobilului sau litigii

privitoare la imobil, cererile lor purtând rezoluția departamentelor de

specialitate, astfel că au opus reclamantei titluri de proprietate valabil

încheiate.

Titlurile pârâților

s-au consolidat conform art. 45 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 și, în plus, în cadrul acțiunii în revendicare, acțiune reală

petitorie, pârâții opun reclamantei posesia de bună-credință.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta F.S.J., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Decizia este

nemotivată și se bazează în același timp, pe considerente contradictorii,

străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, deși pricina

a fost trimisă spre rejudecare, ceea ce presupune analizarea criticilor deduse

judecății prin intermediul motivelor de apel, instanța nu este preocupată de

acest aspect, neredând criticile formulate și neprocedând la cercetarea

acestora, limitându-se la a prelua și reda întocmai motivarea tribunalului.

S-a arătat că,

potrivit motivelor de apel, a fost criticată sentința primei instanțe sub

aspectul încălcării art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ceea ce implica

analiza cumulativă a concordanței Decretului nr. 92/1950 cu Constituția din

1948, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare

la momentul preluării, respectiv art. 480-481 C. civ.

Or, instanța de apel

nu a cercetat critica formulată, limitându-se la a constata că „instanța de

fond a analizat corect modalitatea de preluare, concluzionând că naționalizarea

a fost în concordanță cu Decretul nr. 92/1950, imobilul fiind preluat cu titlu

de Statul Român”.

De asemenea, decizia

conține considerente contradictorii întrucât, pe de o parte, respinge corect

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în condițiile

dreptului comun la data de 13 ianuarie 2000, anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, reținând inaplicabilitatea acestui act normativ și a

deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

iar pe de altă parte, răspunzând apărărilor pe fondul cauzei formulate de

părți, le găsește întemeiate cu trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

cărora le recunoaște o aplicare prioritară raportat la dreptul comun invocat de

reclamantă, respectiv la dispozițiile art. 480 C. civ.

Totodată, deși reține

greșit că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în mod

contradictoriu instanța a aplicat art. 56 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

vizează actele de înstrăinare ale imobilelor preluate fără titlu valabil,

aparența de drept, buna-credință.

Lipsa unei analize

efective a criticilor formulate în apel, dublată de contradicțiile și lipsa de

coerență a motivării constituie o gravă încălcare a dreptului la un proces

echitabil în sensul art. 6 din Convenția europeană.

Decizia este

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Aceasta, întrucât

instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și a

principiului specialia generalibus derogant în acțiunea în revendicare și în

constatarea nulității contractelor de vânzare, formulată în condițiile

dreptului comun, anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Aplicarea Legii nr.

10/2001 reținută pe baza unei motivări contradictorii, constituie totodată o

încălcare a principiului disponibilității, a principiului neretroactivității și

a principiului „tempus regit actum”.

În speță, aplicarea

imediată a legii noi se putea face doar în condițiile art. 47 (actualmente art.

46) din, ceea ce înseamnă opțiunea persoanei îndreptățite fie de a continua

procedura judiciară, fie ca, renunțând la judecată, să solicite rezolvarea

pretențiilor sale în cadrul normativ nou creat. Or, reclamanta nu a optat

pentru această din urmă soluție, iar notificare pe care a transmis-o conform

Legii nr. 10/2001 privind întreg imobilul din str. N.I. – și în baza căreia s-a

emis dispoziția primarului general referitoare la restituirea părții de imobil

neînstrăinate de către stat – a constituit doar un act de conservare a

dreptului subiectiv la acordarea de măsuri reparatorii, atâta timp cât

legiuitorul în condițiile dreptului comun era în faza de judecată și având în

vedere dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nedepunerea

notificării în termen atrăgea pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În aceste condiții,

acțiunea în revendicare reprezintă singurul mijloc juridic de realizare a

dreptului de proprietate încălcat, iar reclamanta nu avea nici un interes să

renunțe la procedura dreptului comun.

De asemenea,

dispozițiile art. 6 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 (potrivit

cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație) nu sunt incidente în speță deoarece la data introducerii acțiunii nu

exista o lege specială de reparație, care ar fi trebuit aplicată cu prioritate

față de dreptul comun.

În cauză nu era

aplicabile nici dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a

ÎCCJ, deoarece acestea privesc situația acțiunilor în revendicare introduse

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu a acțiunilor formulate

anterior, sub regimul dreptului comun.

Este lipsită de orice

fundament juridic afirmația instanței de apel în sensul că „este obligată să

aplice Legea nr. 10/2001, așa cum a fost invocată de către părți”, câtă vreme

opțiunea cadrului procesual, așa cum rezultă din dispozițiile art. 46 din Legea

nr. 10/2001 este recunoscută în favoarea reclamantului, iar nu a părților.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, refuzând să

judece problema prealabilă a verificării valabilității titlului statului în

raport de acest text de lege, rezumându-se, la fel ca prima instanță a

fondului, să constate existența titlului de preluare, respectiv Decretul nr.

92/1950 și făcând în continuare, aplicarea greșită a H.G. nr. 20/1996 și a H.G.

nr. 11/1997 prin confundarea sintagmei „cu titlu” cu cea „cu titlu valabil” și

încălcarea principiului disponibilității.

Astfel, spre

deosebire de reglementările din cele două hotărâri de Guvern care presupuneau

verificarea existenței unui temei legal de preluare, respectiv existența

identității dintre persoana menționată ca proprietar și adevăratul proprietar,

aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 însemna verificări asupra

valabilității titlului statului date de neconformitatea legii de preluare cu

Constituția și tratatele internaționale.

În speță, instanța de

apel nu a făcut o asemenea analiză, ci doar a preluat motivarea primei instanțe

și apărările nefondate ale intimaților-pârâți în legătură cu aplicarea H.G. nr.

20/1996 și H.G. nr. 11/1997.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., prin aprecierea

inexistenței prezumției irevocabile de adevăr a sentinței civile nr. 10969 din

3 noiembrie 2005 a Judecătoriei sector 1, care în temeiul efectului pozitiv

dispensa de o nouă judecată, impunându-se cu caracter prejudicial în problema

constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Instanța greșește

întrucât pe de o parte, reține că s-a invocat excepția autorității

lucrului judecat, iar pe de altă parte, ignoră împrejurarea că raportul juridic

privind constatarea nevalabilității titlului statului s-a judecat în

contradictoriu cu Municipiul București, titularul pretinsului drept de

proprietate înstrăinat chiriașilor și reclamanta F., privind totodată, întreg

imobilul situat în str. N.I., iar nu un singur apartament.

Prin efectul

autorității de lucru judecat soluția chestiunii litigioase dintr-un alt proces

se impune în al doilea proces, cu valoarea prejudicială dezlegată anterior, iar

pârâții din prezenta cauză nu au administrat probe contrare, așa încât instanța

trebuia să constate preluarea fără titlu valabil a imobilului, stabilită deja

anterior.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 480-481 C. civ., atunci când a reținut inexistența

dreptului de proprietate încălcat, deși statuarea existentă deja în legătură cu

nevalabilitatea titlului statului are drept consecință constatarea că autoarea

Z.J.L. și-a păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării abuzive,

transmisă succesoral către reclamantă.

În cauză, nu este

incidentă hotărârea din cauza pilot Maria Atanasiu deoarece analiza noțiunii de

bun efectuată de aceasta are ca premisă revendicarea formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în contextul aplicabilității legii speciale, în

timp ce acțiunea în revendicare fiind formulată în condițiile dreptului comun,

instanța trebuia să o soluționeze prin compararea titlurilor exhibate de părți

și a regulilor tradiționale consacrate în literatura și practica judiciară.

În acest context, nu

pot avea prioritate invocarea bunei-credințe, ca regulă de comparare sau de

dobândire a proprietății și principiului securității raporturilor juridice,

singura posibilitate de apărare a pârâților constând în invocarea uzucapiunii,

inaplicabile în speță.

Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. referitoare la caracterul

obligatoriu al problemei de drept dezlegate vizând necesitatea analizării

concrete a cauzelor de nulitate invocate pentru contractele de vânzare-cumpărare

încheiate conform Legii nr. 112/1995.

Astfel, anterior

analizei cauzelor de nulitate, instanța aplică eronat art. 45 alin. (21) din

Legea nr. 10/2001, deși legea specială nu era aplicabilă, iar ceea ce trebuia

verificat era fraudarea legii (fraus omnia corrumpit) din perspectiva

nesocotirii dispozițiilor imperative ale art. 1, 9 din Legea nr. 112/1995.

De aceea, a fost

primită în mod eronat apărarea pârâților fundamentată pe art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, reținându-se buna-credință a subdobânditorilor ca excepție

de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În speță, nu sunt

îndeplinite nici condițiile de aplicare a principiului error communis facit

ius, care presupune dovedirea erorii publice la nivelul comunității privind

calitatea statului de proprietar, în contextul în care erau notorii

controversele și dezbaterile la nivelul întregii societăți în legătură cu

preluarea abuzivă a proprietății, prin naționalizare, de către stat.

În realitate,

intimații-pârâți au acceptat o vânzare speculativă a bunului altuia, ceea ce

face ca actele juridice încheiate să aibă o cauză ilicită, imorală, motiv de

nulitate absolută.

Intimații-pârâți au

depus întâmpinări, susținând caracterul nefondat al criticilor, arătând, în esență

că decizia din apel nu se bazează pe o contrarietate a considerentelor,

întrucât respingerea incidenței Legii nr. 10/2001 a avut în vedere una aspect

de ordin procedural legal de admisibilitatea acțiunii, în timp ce recunoașterea

aplicabilității acesteia a vizat aspecte de fond și de drept material în

soluționarea pricinii.

De asemenea, s-a

susținut că nu au rămas neanalizate motive de apel că, de altfel, recurenta nu

indică ce critici din cele deduse judecății nu ar fi primit dezlegare din

partea instanței de apel. În privința rezolvării date fondului acțiunii în

revendicare, aceasta este legală, întrucât instanța a făcut o corectă aplicare

a principiului securității raporturilor juridice, așa cum este reflectat în

jurisprudența C.E.D.O., pentru a determina care dintre părți beneficiază de un

bun în sensul Convenției europene. Tot astfel, s-a realizat o corectă analiză a

valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea H.G.

nr. 20/1996 și respectiv, H.G. nr. 11/1997.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al

recursului în limita și potrivit următoarelor considerente:

Astfel cum în mod

corect arată recurenta-reclamantă, decizia din apel se fundamentează pe

considerente contradictorii atunci când pe de o parte, stabilește că acțiunea

în revendicare nu este inadmisibilă fiind promovată anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar

pe de altă parte, dând dezlegare raportului juridic dedus judecății, statuează

că acțiunea în revendicare este paralizată prin invocarea de către pârâți a

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror incidență o

recunoaște în cauză, reținând în mod expres că „instanța este obligată să facă

aplicarea Legii nr. 10/2001, așa cum a fost invocată de către pârâți prin

apărările formulate în cauză”.

Această statuare a

instanței în legătură cu obligativitatea aplicării Legii nr. 10/2001, sub motiv

că ea a fost invocată de către intimații-pârâți în apărare vine să nege

considerentele anterioare conform cărora incidența Legii nr. 10/2001 în speță

însemna, din perspectiva art. 46 alin. (1) ca „persoana îndreptățită să alege

calea acestei legi, renunțând la judecata acțiunii în revendicare sau solicitând

suspendarea acesteia”.

Or, s-a reținut că

nici reclamanta și nici autoarea acesteia nu au optat pentru aplicarea legii

noi, ci pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare și constatarea

nulității contractelor de vânzare.

Astfel fiind,

reținând ca o aplicație a principiului disponibilității, că reclamanta este cea

îndreptățită să indice temeiul juridic și să opteze sau nu pentru aplicarea

legii speciale, în mod contradictoriu și fără să argumenteze pentru care anume

considerente, instanța de apel face aplicarea unei norme din conținutul

aceleiași legi speciale atunci când analizează apărarea pârâților, reținând

totodată „că este obligată” să facă aplicarea respectivului text și că acesta,

prin reglementarea conținută, este apt să paralizeze acțiunea în revendicare.

Împrejurarea că

instanța de judecată nu trebuie să ignore apărările pe care și le fac

părțile în cadrul procesului și că trebuie să dea răspuns motivat acestora, nu

înseamnă implicit și recunoașterea caracterului lor fondat.

Astfel spus, faptul

că pârâții au invocat în apărare prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și buna-credință de care ar fi dat dovadă la încheierea contractelor de

vânare, nu reprezenta un argument suficient pentru a se trece la analiza

fondului acestei apărări, după ce aceeași instanță stabilise că legea în

conținutul căreia se regăsește textul de care se prevalau intimații-pârâți nu

are incidență în cauză, având în vedere data promovării acțiunii și opțiunea

reclamantei, de a continua judecat în condițiile dreptului comun.

De aceea, ceea ce

trebuia să analizeze instanța, prealabil verificării fondului apărării

intimaților și în ce măsură buna-credință invocată salvează actele juridice de

la nulitate, era dacă textul de lege de care se prevalau aceștia putea

într-adevăr, să fundamenteze poziția pârâților, câtă vreme judecata de

desfășura în alte coordonate, ale dreptului comun, potrivit opțiunii

reclamantei.

Or, asemenea

considerente contradictorii nu pot susține o motivare coerentă care să

justifice soluția adoptată.

Contrar aprecierii

intimaților-pârâți, caracterul contradictoriu al acestor considerente, care pe

de o parte, neagă incidența Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, fac

aplicabilitatea acesteia, nu poate fi înlăturat prin aceea că ar da dezlegarea

unor aspecte diferite ale judecății – adică o chestiune de ordin procedural,

atunci când dezlegă problema admisibilității acțiunii în revendicare și

respectiv una de drept substanțial, când analizând apărarea pârâților, dă

rezolvare raportului de drept material.

Astfel, ceea ce

reclamanta a dedus judecății prin promovarea acțiunii în revendicare, a fost

chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. N.I., iar

raportul juridic vizând dreptul subiectiv afirmat de părțile în litigiu nu poate

fi scindat și tranșat jurisdicțional prin aplicarea unor norme de drept

diferite.

Fiind stabilit că

acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

că reclamanta nu a optat pentru rezolvarea pretențiilor sale în cadrul acestui

act normativ ci, dimpotrivă, a solicitat continuarea judecății potrivit

dreptului comun, numai prin ignorarea principiului disponibilității și a

temeiului juridic invocat de parte, instanța putea să dea rezolvare fondului

pretențiilor din perspectiva legii speciale.

O asemenea aplicare a

legii noi, pentru a paraliza un demers judiciar inițiat anterior intrării sale

în vigoare înseamnă, așa cum arată recurenta în criticile formulate, și o

încălcare a principiului neretroactivității legii noi și a principiului tempus

regit actum, câtă vreme analiza raportului juridic ce legase deja părțile pe

plan procesual s-a făcut din perspectiva unor elemente noi, aduse în dezbaterea

judiciară prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

(inexistente la data introducerii acțiunii).

Aceste aspecte ce

relevă caracterul contradictoriu al considerentelor atrag incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- Este fondată și

critica recurentei referitoare la nemotivarea deciziei și ignorarea criticii

din apel vizând nevalabilitatea titlului statului din perspectiva dispozițiilor

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, curtea de

apel a fost sesizată punctual – conform motivelor de apel și contrar susținerii

intimaților-pârâți, cum că un asemenea aspect n-ar fi fost dedus judecății – cu

critica potrivit căreia prima instanță a fost învestită cu judecarea problemei

prealabile a verificării valabilității titlului de proprietate al statului din

perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, fără ca aceasta să se

pronunțe asupra acestei chestiuni.

Se constată că

într-adevăr, judecata apelului se limitează la a prelua concluzia primei

instanțe conform căreia „naționalizarea a fost efectuată în concordanță cu

prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel că imobilul a fost preluat cu titlu

de către stat”.

Acest considerent al

instanței nesocotește însă conținutul criticii care contestă valabilitatea

titlului statului din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, ceea ce presupunea efectuarea altor verificări decât concordanța

măsurii naționalizării cu decretul în temeiul căruia fusese dispusă măsura.

Astfel, prima

instanță și în continuare instanța de apel, în analiza criticii formulate,

trebuia să verifice dacă Decretul nr. 92/1950 era în conformitate cu

Constituția din 1948, tratatele internaționale la care România era parte și

legile în vigoare la momentul preluării bunului.

Contrar susținerii

intimaților, în sensul că reclamanta n-ar fi solicitat, conform cererii de

chemare în judecată, efectuarea unei asemenea verificări, se constată că, în

realitate, potrivit actului de sesizare a instanței, aceasta a susținut că

„prevederile Decretului nr. 92/1950 reprezentau, în raport cu Constituția

adoptată în 1948, un act profund neconstituțional", pentru ca ulterior,

printr-o precizare de acțiune depusă la 13 februarie 2006, să indice expres

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Această fixare a

cadrului procesual a îndreptățit-o pe reclamantă să critice sentința

tribunalului care nu a analizat problema nevalabilității titlului de preluare

în conformitate cu norma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aspect care a

rămas nesoluționat în apel, instanța nerăspunzând criticii formulate, ci

însușindu-și mecanic raționamentul tribunalului (în sensul preluării bunului pe

temeiul unui act normativ, ceea ce ar însemna existența unui titlu ai

statului).

Ca atare, se constată

că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este

atrasă și de ipoteza nemotivării hotărârii, în contextul în care o asemenea

critica, cum este cea referitoare la nevalabilitatea preluării constituia un

aspect prealabil important dezlegării fondului raportului litigios și lăsat

nesoluționat prin decizia din apel.

Apărarea

intimaților-pârâți, în sensul că recurenta-reclamantă s-ar contrazice ea însăși

prin critici le formulate, deoarece pe de o parte, afirmă incidența art. 6 din

Legea nr. 213/1998 pentru ca, pe de altă parte, să conteste aplicabilitatea

acestui text în cauză, este nefondată.

În realitate,

recurenta arată că nu este incident cauzei art. 6 alin. (2) teza a II-a din

Legea nr. 213/1998 - conform căruia bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă

nu fac obiectul unei legi speciale de reparație - tocmai în susținerea poziției

sale procesuale și a criticii vizând încălcarea principiului disponibilității.

Inexistența unei asemenea legi speciale la data promovării acțiunii în

revendicare a permis reclamantei să pretindă ca judecata să aibă ioc după

normele dreptului comun.

În același timp și

fără a-și contrazice demersul, așa cum susțin intimații, recurenta s-a prevalat

de incidența altei norme din conținutul art. 6, respectiv alin. (3), solicitând

aplicarea criteriilor prevăzute de acest text pentru a se aprecia dacă imobilul

în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unui titlu valabil.

- Este fondată, de

asemenea, critica reclamantei referitoare la modalitatea în care instanța de

apel a valorificat efectele unei hotărâri irevocabile anterioare (sentința nr.

10969 din 3 noiembrie 2005 a Judecătoriei sector 1) care a constatat

nevalabilitatea preluării întregului imobil situat în str. N.I.

Cu referire la

efectele acestei hotărâri, Curtea de apel reține că ele se produc sub forma

prezumției relative de adevăr (efectul pozitiv al lucrului judecat)

susceptibile de dovada contrară și că pârâții ar fi administrat asemenea dovezi

contrare în cauză. Se reține totodată, că nu poate fi confundat efectul pozitiv

al lucrului judecat ce derivă din relativitatea efectelor hotărârii

judecătorești cu opozabilitatea acestor efecte față de terți (cum sunt

intimații-pârâți).

Această dezlegare

dată efectelor hotărârii anterioare care a statuat asupra nevalabilității titlului

statului în privința întregului imobil este eronată.

Astfel, efectul

pozitiv (ca și cei negativ) al lucrului judecat se manifestă într-adevăr, pe

planul relativității efectelor hotărârii judecătorești, întrucât autoritatea de

lucru judecat presupune (indiferent de forma în care se manifestă - ca excepție

procesuală sau ca prezumție de adevăr) existența acelorași părți între care să

fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi

contrazisă ulterior.

Diferența constă în

aceea că, în cazul excepției autorității lucrului judecat se regăsește tripla

identitate de elemente (părți, obiect, cauză) prevăzută de art. 1201 C. civ.,

care împiedică o nouă judecată, în timp ce în situația prezumției lucrului

judecat subzistă doar identitatea de părți și chestiune litigioasă (ceea ce

înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză, dar acestea să

aibă strânsă legătura cu cele dezlegate jurisdicțional anterior).

În speță, obiectul

judecății anterioare a purtat asupra întregului imobil din str. N.I., în

privința căruia s-a stabilit nevalabilitatea preluării și deci, nevalabilitatea

titlului statului.

Astfel fiind,

referitor la părțile componente ale acestui imobil (apartamentele ocupate de

pârâți) nu se poate pretinde o altă analiză și stabilirea altei situații

juridice întrucât partea este considerată ca inclusă în întreg (pars est in

toto), iar un alt demers judiciar asupra acestui aspect ar însemna negarea

autorității lucrului judecat.

În același timp,

poziția procesuală a pârâților nu este, așa cum greșit reține instanța de apel,

aceea de terți cărora doar le-ar fi opozabil stricto sensu rezultatul judecății

la care n-au participat, putând face dovada contrară acestuia.

În realitate, pârâții

sunt succesori cu titlu particular ai Statului (de la care, prin contracte de

vânzare-cumpărare au dobândit apartamentele în litigiu).

Cum în litigiul

anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea titlului asupra întregului imobil

a fost parte autorul pârâților - singurul, de altfel, care putea face apărări

în legătură cu modalitatea de preluare a bunului, fiind cei care a dispus-o -

intimații nu pot susține că rezultatul acelei judecăți nu le este opozabil.

Astfel, sub aspectul

opozabilității efectelor unei hotărâri judecătorești, trebuie distins între

cele două accepțiuni diferite, după cum este vorba de raporturile dintre părți

sau dintre părți și terțe persoane.

În sens larg (lato

sensu) opozabilitatea presupune dreptul părții de a invoca actul jurisdicțional

pentru a pretinde celeilalte părți - ori succesorilor acesteia - executarea

obligațiilor, suprapunându-se astfel, relativității efectelor hotărârii.

În sens restrâns

(stricto sensu) opozabilitatea actului jurisdicțional este înțeleasă în relația

cu terții, desemnând obligația acestora de a respecta situația juridică nou

creată, ca rezultat al pronunțării hotărârii, ceea ce nu înseamnă însă,

imposibilitatea contestării celor tranșate jurisdicțional (tocmai datorită

neparticipării acestora la procedura judiciară).

Este vorba așadar, de

o opozabilitate a efectelor obligatorii și a lucrului judecat văzută în

interiorul hotărârii sub forma relativității, în relația dintre părți) și una

care funcționează „la exteriorul hotărârii", față de terți.

Cum s-a menționat

însă, în stabilirea domeniului relativității efectelor hotărârii, trebuie avut

în vedere că sunt asimilați categoriei de părți - suportând efectele judecății

la fel ca acestea - și așa-numiții avânzi-cauza, adică acele persoane aflate

într-o legătură juridică strânsă cu autorul care a stat în proces și în

contradictoriu cu care a fost pronunțată hotărârea judecătorească ce li se

opune.

Este motivul pentru

care instanța de apel reține în mod eronat că opozabilitatea hotărârii

anterioare față de pârâți este cea specifică terților (deși, cum s-a arătat,

din poziția de succesori cu titlu particular - habentes causam - aceștia

suportă opozabilitatea efectelor lato sensu, decurgând din relativitatea

lucrului judecat) și că aceasta le-ar permite să facă dovada contrară celor

stabilite cu autoritate de lucru judecat în legătură cu deținerea imobilului

fără titlu de către stat.

În consecință,

potrivit celor arătate, se constată că instanța de apel a tăcut o greșită

aplicare în cauză a efectelor autorității de lucru judecat în reglementarea dată

de art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ., cu referire la sentința

civilă nr. 10969/2005 a Judecătoriei sector 1, ignorând sfera persoanelor

asupra cărora se repercutează efectele unei judecăți, atunci când a considerat

că succesorii cu titlu particular se regăsesc în poziția de terți, străini de

judecata anterioară.

În ce privește

modalitatea în care instanța a dat dezlegare fondului raportului juridic și a

apreciat asupra noțiunii de titlu, de bun deținut în patrimoniul uneia dintre

părți, se constată că raționamentul deciziei are în vedere jurisprudența

Curții europene dezvoltată în contextul existenței unei legislații speciale de

reparație.

Or, așa cum s-a

arătat anterior, demersului reclamantei nu îi este incidență legea specială,

Curtea de Apel reținând, de altfel - în maniera contradictorie menționată - că,

„în prezenta cauză nu-și găsesc aplicare nici dispozițiile deciziei în

interesul legii nr. 33/2008 și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, față de

momentul promovării acțiunii".

În același sens, este

în