ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2015

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 07 iulie 2005, sub nr. 9317/2005, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâții D.D. și D.E. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat în București, sector 2. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este proprietar al întregului imobil situat în sector 2, în calitate de moștenitor al autorilor G.A. și G.E.E. S-a argumentat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 decembrie 1921 de Tribunalul Ilfov, autorul reclamantului G.A.

a cumpărat de la Z.C.I. un teren în București, pe care ulterior a construit un imobil conform autorizațiilor de construire din 20 octombrie 1927 și din 27 decembrie 1927. Apartamentul din acest imobil a fost ulterior divizat în două apartamente ce au dobândit numerele 3 și 4. Prin actul de donație autentificat din 25 octombrie 1944, G.E., soția lui G.A., a dobândit apartamentul nr. 1, ulterior devenit apartamentele de la soțul său, G.A. Prin Decretul nr. 92/1950 au fost preluate de la G.A. și de la reclamant toate apartamentele din imobil. La data de 28 iunie 1996 reclamantul a formulat acțiune în revendicare cu privire la apartamentul din imobil, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC A. SA, proces în care au intervenit și pârâții, ambele cereri, principală și de intervenție fiind respinse ca neîntemeiate, printr-o sentință irevocabilă.

Reclamantul a arătat că pârâții dețin apartamentul din sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat cu SC A. SA în baza Legii nr. 112/1995. Reclamantul a solicitat prin prezenta cerere compararea celor două titluri ale părților, avându-se în vedere că acestea provin de la autori diferiți. Astfel, a arătat că reclamantul își justifică dreptul de proprietate în baza unor acte translative de proprietate necontestate, iar pârâții au dobândit imobilul de la Primăria Municipiului București care, la rândul său, a dobândit imobilul prin acte abuzive, Decretul nr. 92/1950 fiind neconstituțional.

Reclamantul a mai arătat că imobilul nu a fost preluat de la adevăratul proprietar cu ocazia naționalizării, respectiv de la mama reclamantului, G.E.E., care era titulara dreptului de proprietate la acel moment, în baza actului de donație autentificat din 1944, așadar preluarea s-a făcut fără titlu, iar autorul pârâților, la momentul vânzării, nu avea un titlu valabil asupra bunului vândut. A mai arătat reclamantul că, pe de altă parte, prin sentința nr. 340/1995 s-a admis acțiunea sa în revendicare pentru apartamentul din același imobil, respectiv pentru o jumătate din fostul apartament nr. 1. Având în vedere că apartamentul ocupat de pârâți reprezintă cealaltă jumătate, nu poate fi primită altă concluzie decât aceea că și acest apartament a fost preluat fără titlu.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare al pârâților, acesta a fost încheiat cu rea-credință, având în vedere că reclamantul a adus la cunoștința vânzătorului intenția sa de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, iar pârâții au avut cunoștință de faptul că bunul face obiectul unei acțiuni în revendicare, atâta timp cât în acel litigiu, aceștia au avut calitatea de intervenienți. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. La data de 10 noiembrie 2005, pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată. La data de 11 noiembrie 2005, pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantului să le lase în liniștită posesie imobilul situat la adresa din București, sector 2 și amendarea reclamantului pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor sale procedurale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâții-reclamanți au arătat că în ultima perioadă, reclamantul i-a chemat în judecată prin mai multe cereri similare, care au fost respinse de instanță ca neîntemeiate. Având în vedere că exercită o posesie care îndeplinește condițiile cerute de art. 1847 C. civ. și care la data tulburării era mai veche de un an, pârâții au arătat că sunt îndreptățiți să solicite încetarea acestei tulburări. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 647 și art. 119-120 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2005, instanța a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, iar la termenul din 28 noiembrie 2005 și termenul din 19 decembrie 2005 au fost soluționate în sensul respingerii lor ca neîntemeiate, excepția de netimbrare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității acțiunii introductive și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1100 din 08 februarie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a respins atât cererea principală, cât și cererea reconvențională și s-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă 1649/A din 10 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. Împotriva deciziei pronunțată de Tribunalul București a declarat recurs apelantul reclamant G.C., iar prin Decizia civilă nr. 744/R din 10 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că în raport de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G nr. 138/2000, în vigoare la data introducerii acțiuni precum și de modificarea competențelor survenite ca efect al adoptării Legii nr. 219/2005 după această modificare, tribunalele erau competente să judece în primă instanță procesele și cererile în materie civilă, al căror obiect avea o valoare de peste 1.000.000.000 lei. Față de raportul de expertiză extra judiciară aflat la dosar, în faza de apel, necontestat de părțile adverse, Curtea de Apel a apreciat că se impunea ca fondul cauzei să se judece de tribunal, în raport și de dispozițiile art. 725 pct. 1 C. proc. civ.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4126/3/2012, la data de 10 februarie 2012. Prin sentința civilă nr. 2075 din 21 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile autorității de lucru judecat, a inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâți, s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul-pârât G.C., în contradictorii pârâții-reclamanți D.D. și D.E. și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți D.D. Și D.E., în contradictoriu cu reclamantul-pârât G.C. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamantul G.C.

a chemat în judecată pe pârâții D.D. și D.E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-i oblige pe aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul din imobilul situat în București, sector 2. În ceea ce privește modul de dobândire a imobilului revendicat de reclamant s-a avut în vedere că la data de 28 decembrie 1921 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare dintre autorul reclamantului A.G. și vânzătorul Z.C.I. pentru terenul în suprafață de 347 mp situat în București, sector 2, fiind emise autorizațiile de construcție la data de 27 decembrie 1921 și 20 octombrie 1927, pentru construirea unui imobil cu subsol, parter, 3 etaje și mansardă pe terenul din București.

Imobilul teren și construcție din București, a fost înscris în cartea funciară la data de 26 iulie 1940 pe numele autorului reclamantului, A.G., conform procesului verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea C.F. București. Ulterior acestui moment, cu actul de donație autentificat din 03 octombrie 1944, autorul reclamantului A.G. a donat reclamantului (fiul său) apartamentul din imobilul din București, împreună cu porțiunea de teren aferentă, o odaie de servitori de la mansardă și dreptul de folosință asupra părților comune din imobil. La data de 25 octombrie 1944 G.A. a mai întocmit un act de donație, de această dată pe numele soției sale G.E.E. (mama reclamantului), prin care a donat acesteia întreg apartamentul al imobilului din București împreună cu porțiunea de teren aferentă și o odaie de servitori la mansardă și împreună cu dreptul de folosință asupra tuturor părților comune din imobil.

Actul a fost autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 23432/1944 și transcris sub nr. 6524/944. Defunctul G.A. a decedat conform certificatului de deces de la fila 22, de pe urma acestuia fiind eliberat certificatul de moștenitor din 11 septembrie 1970 prin care unic moștenitor a fost stabilit reclamantul în calitate de fiu. La data de 01 martie 1990 a decedat și defuncta G.E.E. (certificat de moștenitor fila 23), unic moștenitor al acesteia fiind G.C. căruia i-a revenit în calitate de fiu întreaga masă succesorală. Dovada calității procesuale pasive a reclamantului, respectiv dovada faptului că acesta este succesor în drepturi și obligații al numiților G.A. și G.E.E. este făcută de reclamant cu actele de stare civilă depuse la dosar la fila 24 și cu declarația de notorietate dată de numitele N.C.

și O.I., conform căreia G.C. și G.C. sunt una și aceeași persoană. Prin Decretul nr. 92/1950, au fost naționalizate toate apartamentele din imobilul situat în București, pe numele G.A. și G.C. Prin sentința civilă nr. 340 din 18 ianuarie 1995 a Judecătoriei sectorului 2, instanța a obligat pe pârâții Primăria Municipiului București și SC A. SA să restituie acestuia în deplină proprietate apartamentele nr. 3 și 5 al imobilului din sector 2, reținând că preluarea de către stat a acestor apartamente s-a făcut fără titlu, autorii reclamantului fiind exceptați de la naționalizare. Sentința a rămas definitivă și irevocabilă prin anularea apelului.

Reclamantul a fost pus în posesie cu privire la apartamentele al imobilului cu procesul verbal din 4 iunie 1996 așa cum a fost acesta rectificat prin procesul verbal încheiat la 28 iunie 2000. Ulterior reclamantul a solicitat restituirea în natură și a apartamentului al imobilului, cererea acestuia fiind soluționată prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998, în acest litigiu pârâții D.D. și D.E. având calitate de intervenienți, solicitând constatarea calității lor de cumpărători ai apartamentului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a respins atât acțiunea în revendicare a reclamantului, cât și cererea intervenienților, reținând în considerente că apartamentul a fost divizat încă din anul 1944 în două apartamente - și, deși reclamantul a susținut că autorii săi erau exceptați de la naționalizare, această susținere este neîntemeiată, deoarece apartamentele erau folosite la momentul naționalizării în scop de închiriere, astfel că proprietarii făceau parte din categoria exploatatorilor de locuințe, motiv pentru care nu reprezentau categorie exceptată de la naționalizare. Astfel, instanța a constatat cu acea ocazie că statul a preluat apartamentul cu respectarea limitelor interne ale Decretului nr. 92/1950, respingând acțiunea în revendicare formulată de reclamantul G.C.

Apelul împotriva sentinței menționate anterior a fost respins prin Decizia civilă nr. 3619/A din 18 noiembrie 1998 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța de control reținând că apartamentele din imobilul din București, inclusiv apartamentul, au trecut în proprietatea statului cu titlu. S-a mai reținut că atât timp cât apartamentele în cauză, printre care și apartamentul, erau închiriate la data naționalizării, excepția prevăzută de art. 2 din Decret nu era aplicabilă. Prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, instanța a respins recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 3619/A din 18 decembrie 1998 a Tribunalului București, reținând că atât instanța de fond cât și instanța de apel au constatat în mod corect valabilitatea titlului statului cu privire la apartamentele naționalizate din imobilul din București și pe cale de consecință au respins acțiunea în revendicare a reclamantului G.C.

Pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului,excepție apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere obiectul cererii deduse judecății, acțiune în revendicare formulată în temeiul art. 480, 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâții, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1997. Cum este vorba de o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind este admisibilă, în soluționarea cauzei procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte, pentru a se da preferință celui al cărui titlu este mai bine caracterizat.

S-a apreciat că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 potrivit cărora imobilele - terenuri și construcții luate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege, persoana îndreptățită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Procedura administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este evident că statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au fost înstrăinate unor terți, acțiunile în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., de către persoanele îndreptățite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale raporturilor juridice intră sub incidența ei reprezentând o chestiune de fond.,în acest sens fiind și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Pârâții au invocat și excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998, excepție apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, nefiind îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ. S-a avut în vedere că în procesul soluționat prin sentința menționată pârâții au avut calitate de intervenienți în nume propriu și nu dețineau un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, solicitând prin chiar cererea de intervenție să se constate că sunt cumpărători ai apartamentului în litigiu, cerere care le-a fost respinsă. Or, în prezenta cauză, pârâții au un titlu de proprietate, instanța urmând să-l compare cu cel invocat de reclamant, astfel că între cele două pricini dacă există identitate de părți, nu există identitate de obiect și de cauză, motiv pentru care excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă că neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că și această excepție este neîntemeiată, în condițiile în care atât reclamantul, cât și pârâții invocă un titlu de proprietate valabil asupra apartamentului revendicat, apartament care se află în posesia pârâților. Or, calitatea procesuală pasivă este dată tocmai de identitatea existentă între persoana chemată în judecată și cel față de care reclamantul justifică un interes în realizarea dreptului dedus judecății.

Pârâții au dobândit apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 contract care a fost eliberat pârâților în urma rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 491 din 14 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost respinsă acțiunea în revendicare a reclamantului împotriva Statului Român și s-a constatat valabilitatea titlului statului, când Judecătoria sector 2 prin sentința civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 pronunțată în Dosar nr. 6056/1999 a obligat pe SC A. SA să elibereze pârâților D.E. și D.D. contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 4 din București.

Pârâții au depus cerere de cumpărare a acestui apartament încă de la data de 08 ianuarie 1996, din acea dată, cerere ce a fost formulată în baza Legii nr. 112/1995, având în vedere că pârâții dețineau calitatea de chiriași ai apartamentului din București, conform contractului de închiriere din 08 septembrie 1979, însă soluționarea acesteia a fost finalizată abia după rămânerea irevocabilă a sentinței prin care fostul proprietar a revendicat apartamentul. Având în vedere că ambele părți invocă titluri de proprietate ce emană de la autori diferiți, tribunalul a comparat cele două titluri.

Astfel, în ceea ce-l privește pe reclamant, titlul acestuia este reprezentat de actul de donație autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov și transcris din n944 prin care mama sa a dobândit proprietatea asupra apartamentul, ulterior divizat în apartamentele nr. 3 și nr. 4, al imobilului din București, sector 2, de actul de proprietate al donatarului asupra terenului și autorizațiile de construire a imobilului, certificatul de moștenitor de pe urma defunctei G.E.E. făcând dovada că este unic moștenitor al acesteia. Pin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a constatat definitiv și irevocabil că apartamentele fost preluate de Statul Român cu titlu, apartamentul nr. 4 făcând obiectul prezentei cauze.

Cum această problemă de drept a fost deja dezlegată de instanță, fiindu-i opozabilă reclamantului, tribunalul nu a mai analizat valabilitatea titlului Statului,fiind ținut de sentința civilă pronunțată anterior, care produce efecte juridice pe acest aspect, cu atât mai mult cu cât cu acea ocazie au fost analizate aceleași aspecte invocate și în prezenta cauză de reclamant. În consecință, tribunalul a constatat că apartamentul din București, sector 2 a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 491/1998, astfel că nu se poate constata existența unei transmiteri a dreptului de proprietate din patrimoniul autoarei în patrimoniul reclamantului, ca urmare a decesului acesteia în 1990, atâta timp cât dreptul de proprietate a ieșit în mod valabil din patrimoniul defunctei G.E.E.

și a intrat în mod valabil în patrimoniul Statului. În ceea ce privește titlul pârâților, acesta este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Statul care, așa cum s-a stabilit irevocabil prin sentința anterior menționată, avea titlu valabil la data înstrăinării bunului. De asemenea, pe parcursul judecării cererii în revendicare a imobilului formulată de reclamant în contradictoriu cu Statul român, pârâții au avut calitatea de intervenienți, iar acestora nu le-a fost eliberat contractul decât în momentul în care s-a stabilit, irevocabil, că Statul are titlu valabil de proprietate asupra imobilului. În această situație nu se poate vorbi despre reaua-credință a pârâților în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care au așteptat clarificarea situației juridice a imobilului înainte de a obține acest titlu.

S-a avut în vedere totodată că pârâții invocă un contract de vânzare-cumpărare ce a fost eliberat tot în baza unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 6089/28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București), prin care SC A. SA a fost obligat să elibereze contractul cumpărătorilor, după clarificarea situației juridice a imobilului, buna credință a cumpărătorilor fiind analizată de o instanță, care a constatat definitiv și irevocabil cu ocazia judecării cererii reclamantului în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, că acest contract a fost întocmit cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință (sentința civilă nr. 17269/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București).

În ceea ce privește susținerile reclamantului cu privire la faptul că la momentul cumpărării apartamentului nr. 4 pârâții mai aveau în proprietate un imobil, s-a avut în vedere că respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost analizată prin sentința civilă nr. 17269/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa bunei credințe și pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel că apariția unor înscrisuri noi putea fi valorificată de reclamant prin exercitarea căii extraordinare de atac, a revizuirii, în baza art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. În consecință, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil, aceștia contractând cu o persoană ce deținea titlu valabil și au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, convinși fiind că au contractat cu adevăratul proprietar. Tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în conformitate cu care s-a apreciat că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiune a în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun.

Această interpretare duce la concluzia potrivit cu care acțiunile în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și împotriva terțelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credință, de la statul neproprietar sunt neîntemeiate, legiuitorul instituind altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși, și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului. Totodată, tribunalul a avut în vedere că prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța supremă a statuat că: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Prin raportare la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de reclamant, întrucât pentru situația dedusă judecății, legea specială prevede altă soluție decât restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar proceda în alt mod, s-ar aduce atingere "dreptului de proprietate" al pârâților, și implicit stabilității raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.

S-a mai reținut și faptul că decizia instanței supreme respectă, ea însăși, exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., prin aplicarea acestei decizii fiind respectate și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește cererea reconvențională a pârâților, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată. Astfel, pârâții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 674 C. proc. civ. care reglementează condițiile de exercitare a acțiunii în complângere, acțiunea posesorie putând fi exercitată de posesor pentru a apăra posesia ca stare de fapt, împotriva unei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia.

În cauza dedusă judecății, promovarea de către reclamant a unor acțiuni în justiție nu au reprezentat o tulburarea a posesiei exercitată de pârâți ca stare de fapt, reclamantul exercitându-și drepturile sale legitime, solicitând recunoașterea de către instanță a drepturilor pretinse asupra imobilului ocupat de pârâți. Tribunalul a mai avut în vedere și faptul că pârâții se află în posesia imobilului revendicat de reclamant,iar acțiunile reclamantului nu au avut caracter abuziv de natură a tulbura în fapt posesia exercitată de pârâți asupra imobilului în condițiile în care cererile de chemare în judecată au fost formulate în conformitate cu prevederile legale. În ceea ce privește pretențiile pârâților ce fac obiectul capătului doi de cerere, prin care au solicitat amendarea reclamantului pentru introducerea cu rea-credință a unei cereri vădit netemeinice, tribunalul le-a respins întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 1081 pct. 2 lit. a) C. proc.

civ. Respingerea cererii reclamantului nu are semnificația formulării cu rea-credință a unei cereri vădit netemeinice în condițiile în care acesta a formulat cererea și a depus înscrisuri în susținerea acesteia, nefiind formulată pur formal, în scop șicanatoriu. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G.C., reprezentat de mandatar C.C., fiind menționat faptul că reclamantul a decedat la data de 07 decembrie 2012, după pronunțarea sentinței apelate, în apel fiind introduși moștenitorii, C.C. și N.G.D. Prin Decizia civilă nr. 129/A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți - moștenitori ai defunctului G.C., decedat după pronunțarea hotărârii instanței de fond, C.C.

și N.G.D., împotriva sentinței civile nr. 2075 din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți D.D. și D.E. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, din perspectiva criticilor formulate fiind relevante următoarele aspecte: Prezenta acțiune în revendicare, introdusă pe rolul instanței în anul 2005 are ca obiect revendicarea apartamentului (rezultat în urma divizării apartamentului nr. 1 în apartamentele 3 și 4), situat în București, sector 2. Întreg imobilul din București, ce fusese dobândit de autorii apelantului reclamant, a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3619/A din 18 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, (filele 57-65 Dosar judecătorie nr. 9317/2005), s-a respins acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1, formulată de autorul apelanților reclamanți, G.C., reținându-se că acest apartament a fost divizat în apartamentele 3 și 4 și constatându-se că trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu titlu, deoarece apartamentele erau folosite în scop de închiriere, astfel că decretul a fost aplicat cu respectarea limitelor sale interne.

În cadrul acestui proces, intimații pârâți D.E. și D.D. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că sunt cumpărătorii apartamentului în litigiu, achitând prețul acestuia. Cererea a fost respinsă, reținându-se că vânzarea bunului nu se putea face cât timp a fost promovată acțiunea în revendicare, art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată prin H.G. nr. 20/1996 impunând suspendarea de drept a vânzării apartamentelor revendicate de foștii proprietari. După soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare, prin decizia menționată mai sus, a fost pronunțată sentința civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2, București, prin care SC A. SA a fost obligat să elibereze pârâților D.E.

și D.D. contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul din București. Ca urmare a pronunțării acestei sentințe, la data de 14 mai 1999 a fost eliberat intimaților pârâți contractul de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 17269/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul G.C., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997. Ulterior, autorul apelanților reclamanți, G.C. a mai formulat o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare menționat, în temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 9430/2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, București, s-a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat. Prin Decizia civilă nr. 748/A din 01 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul, a anulat sentința, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare. Prin Decizia civilă nr. 341 din 08 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost modificată decizia tribunalului, în sensul că s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 9430/2002.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că „în litigiul anterior, soluția respingerii cererii de constatare a nulității absolute a actului juridic de înstrăinare a fost argumentată tocmai în sensul bunei credințe a părților contractante și a respectării dispozițiilor legale aplicabile la data încheierii contractului, aspecte care, potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea de față exclud de la sancțiunea nulității absolute contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Cauzele pentru care s-a solicitat constatarea nulității prin cele două acțiuni nu sunt diferite, chiar dacă în primul litigiu reclamantul a invocat și alte motive de nulitate, esențial fiind faptul că în primul proces s-a statuat cu putere de lucru judecat că pârâții, părți contractante au încheiat contractul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu bună credință, rezolvând aspectele litigioase pe care reclamantul tinde să le repună în discuție în actualul proces.” Față de cele reținute mai sus, Curtea de Apel a constat ca fiind nefondată critica apelanților pârâți în sensul că în mod greșit instanța a dat eficiență sentinței civile irevocabile nr. 491/1998, iar nu sentinței civile nr. 340 din 18 ianuarie 1995 (prin care s-a admis acțiunea în revendicare a reclamantului cu privire la apartamentul nr. 3 și în care s-a reținut că în mod greșit au fost naționalizate imobilele conform Decretului nr. 92/1950), deoarece această din urmă hotărâre nu se referă la apartamentul în litigiu, așadar nu are legătură cu cauza.

Instanța de apel a constat că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv, definit ca atare prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, la care chiar apelanții reclamanți au făcut referire prin cererea de apel. Imobilul în litigiu intră așadar în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că valorificarea drepturilor pe care apelanții reclamanți le pretind cu privire la acesta nu se poate realiza decât în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. În acest context, în mod corect a făcut referire prima instanță în cauză la decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Contrar susținerilor apelanților reclamanți, instanța de apel a avut în vedere că decizi în interesul legii este aplicabilă în cauză chiar dacă a fost pronunțată în timp ce procesul de față era în curs de desfășurare, deoarece rolul său este acela de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de toate instanțele judecătorești, iar potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. S-a arătat că, în aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală, apelanții reclamanți nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 (pe care, de altfel, au urmat-o, formulând notificare) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Legea specială reglementează și raporturile dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege. Astfel, articolul 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia. De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1)1, nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele ce se consideră îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost respinsă (cum este cazul în speță). Criticile apelanților reclamanți referitoare la nulitatea contractului de vânzare cumpărare deținut de intimații pârâți nu mai pot fi analizate, având în vedere că, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar pârâții au fost de bună credință la încheierea actului.

Cele statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă menționată, se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi repuse în discuție în cauza de față, întrucât s-ar nesocoti prezumția de lucru judecat a hotărârii pronunțate, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Așadar, apelanții reclamanți își pot valorifica pretențiile doar în procedura și condițiile prevăzute de legea specială, în virtutea căreia au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat abuziv. Pe de altă parte, raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel a constat că apelanții reclamanți nu dețin un “bun”, care să se bucure de protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În acest sens, Curtea de Apel a avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c. Romaniei).

În cauză, apelanții reclamanți nu dețin un bun actual, în sensul Convenției, deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios, în acest sens statuându-se cu privire la semnificația noțiunii de ”bun” în cauza pilot Atanasiu și alții c. României. Dimpotrivă, printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 491/1998, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999) s-a respins acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu, astfel cum s-a arătat mai sus. Raportat la această hotărâre judecătorească, s-a apreciat a fi nefondată critica apelanților reclamanți în sensul că motivarea sentinței este contradictorie, pe motiv că, deși tribunalul a respins autoritatea de lucru judecat, a preluat concluzia din hotărârea anterioară în sensul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu.

Astfel, în mod corect a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, având în vedere că între cele două cereri de chemare în judecată nu există identitate de cauză, înțeleasă ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca situație de fapt calificată juridic, în condițiile în care acțiunii de față îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute din Legea nr. 10/2001, care nu era în vigoare la momentul pronunțării hotărârilor judecătorești din litigiul anterior(soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă). S-a reținut aplicabilitatea în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, care derivă din obligativitatea acesteia, ceea ce face ca părțile să se supună hotărârii judecătorești.

Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se pune în discuție obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. Din această ultimă perspectivă s-a dat eficiență sentinței civile nr. 491/1998, fiind corectă aprecierea instanței de fond în sensul că cele statuate prin hotărârea irevocabilă menționată nu mai pot fi repuse în discuție în cauza de față, impunându-se cu putere de lucru judecat și fără ca o astfel de constatare să vină în contradicție cu soluția respingerii excepției autorității de lucru judecat.

Relativ la cauza Lungoci contra României, invocată de apelanții reclamanți, instanța a apreciat că nu are în vedere o situație similară cu cea din speța de față. În cauza respectivă, reclamantei i s-a respins o a doua acțiune pentru autoritate de lucru judecat, deși cauza celei de-a doua cereri era diferită, iar Curtea europeană a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Or, în speța de față, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat și a analizat cererea din perspectiva temeiului juridic aplicabil (Legea nr. 10/2001) ce impunea soluția respingerii cererii de chemare în judecată, chiar independent de cele reținute cu putere de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară referitoare la valabilitatea titlului statului.

S-a apreciat a fi nefondată și critica în sensul că instanța nu a respectat decizia de casare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece prin această decizie s-a statuat doar faptul că tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță, ceea ce s-a și întâmplat, fără a fi date alte dezlegări de drept cu privire la soluționarea în fond a litigiului. Critica referitoare la faptul că instanța a dat o interpretare greșită principiului securității raporturilor juridice, a fost respinsă ca nefondată, în condițiile în care pârâții sunt singurii care dețin un „bun” în sensul art. 1 parag.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, raportarea apelanților reclamanți la hotărârea prin care s-a admis acțiunea în revendicare cu privire la apartamentul 3 neputând fi avută în vedere, deoarece nu se referă la apartamentul în litigiu, fiind fără relevanță faptul că cele două apartamente au fost divizate din același apartament, câtă vreme, din punct de vedere juridic, situația acestora este diferită. Referirea la cauza Străin contra României din perspectiva faptului că statul a vândut imobilul în timpul procesului de revendicare, este contrară situației de fapt existente în cauză, deoarece, intimaților pârâți li s-a eliberat contractul de vânzare cumpărare după soluționarea acțiunii în revendicare inițiale formulate de autorul apelanților reclamanți.

În ceea ce privește invocarea pe cale de excepție a nulității contractului de vânzare cumpărare din perspectiva art. 44 din O.U.G. nr. 44/1999, Curtea de Apel a constat că o asemenea solicitare este nefondată, având în vedere că respectivul contract a fost eliberat în urma soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare și în baza unei hotărâri judecătorești care a stabilit cu putere de lucru judecat obligația vânzătorului de a elibera contractul de vânzare cumpărare. Pe de altă parte, valabilitatea contractului de vânzare cumpărare a fost stabilită prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în litigiile anterioare desfășurate între părți, considerente în temeiul cărora, potrivit art. 296 C. proc.

civ., a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.C. și G.D.N. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii și a obligării pârâților să predea în deplina proprietate și posesie apartamentul din sect. 2, București. Dezvoltând motive comune de recurs, reclamanții au formulat critici de nelegalitate a deciziei atacate prin prisma art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs, s-a susținut că decizia recurată conține o motivare vădit contradictorie și nelegală întrucât reține, pe de o parte, că sentința civilă nr. 491/1998 are eficiență și este corectă aplicarea ei în cauză, deși în hotărârea respectivă s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut în mod legal, iar titlul statului este valabil.

Pe de altă parte, alăturat acestei concluzii, instanța a reținut că preluarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv, ceea ce denotă că motivarea realizată este contradictorie, solicitând a fi înlăturată. Recurenții invocă nelegalitatea deciziei atacate și prin prisma reținerii greșite a efectului pozitiv în raport de sentința civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, refuzând să realizeze o judecată, împrejurare care a condus la încălcarea art. 6 C.E.D.O., sens în care s-a invocat hotărârea Curții europene pronunțată în cauza Lungoci contra României. Decizia atacată este criticată și din perspectiva interpretării greșite a principiului securității raporturilor juridice, făcând trimitere la o hotărâre judecătorească prin care jumătate din apartamentul din care s-a desprins cel în litigiu a fost naționalizată fără titlu, fiind predat în posesie și proprietate reclamanților.

Invocă reaua credință a pârâților, tergiversarea soluționării cauzei, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale și ilegalitățile săvârșite în vederea dobândirii apartamentului în litigiu. O altă critică se referă la împrejurarea că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 C. civ., evocând, în susținere, jurisprudența Curții europene pronunțată în cauzele Lungoci și Străin contra României, apreciată ca fiind incidentă în cauză. Se apreciază că instanța a dat greșit eficiență unor texte de lege care nu existau la data promovării acțiunii, precum și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care nu își găsește aplicabilitate în cauză, titlul lor de proprietate fiind preferabil întrucât autorul pârâților nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.

Susțin că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data promovării acțiunii), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, astfel încât valabilitatea titlului pârâților, menținută după șirul de procese ce a avut loc între părți, nu echivalează cu preferabilitatea acestuia, în condițiile în care pârâții au fost încunoștințați în legătură cu demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil din București; În privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți din 17 ianuarie 1997, deși au invocat nulitatea absolută a acestuia în temeiul art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 (în vigoare până în octombrie 2011), excepția a rămas nesoluționată.

Potrivit acestei dispoziții legale înstrăinarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și construcții care fac obiectul unei notificări din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de acele bunuri era interzisă sub sancțiunea nulității absolute. Odată ce pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare după ce reclamanții depuseseră notificare, sancțiunea ce se impunea era nulitatea absolută a actului de înstrăinare. Intimata-pârâtă P.R.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de reclamanți, apreciind că, în mod corect, a fost respinsă acțiunea în revendicare, ținându-se cont la pronunțarea hotărârii de probatoriul administrat în dovedirea bunei credințe la cumpărarea imobilului revendicat, soluția fiind în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând cererile de recurs formulate în raport de criticile învederate, dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata recursurile ca fiind nefondate, urmând a răspunde, prin considerente unice motivelor comune de recurs. Recurenții au invocat ca prim motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care se referă la ipoteza în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Dezvoltarea și argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe împrejurarea că decizia recurată conține o motivare contradictorie întrucât, deși a fost respinsă excepția privind autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentința civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, a reținut concluzia potrivit căreia preluarea imobilului de către stat a fost efectuată în mod legal, titlul statului fiind valabil, dar, în același timp, s-a consemnat și faptul că preluarea imobilului, prin Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv. Critica recurentului nu este întemeiată. Prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 3 septembrie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, acțiunea în revendicare a reclamantului G.C.

a fost respinsă, instanța reținând valabilitatea titlului statului cu privire preluarea apartamentelor naționalizate din imobilul situat în București. În raport cu aceste statuări, excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt întrunite cerințele identității de obiect și cauză față de cele ale prezentei acțiuni. Valorizarea efectului pozitiv din perspectiva statuărilor irevocabile a acestei hotărâri judecătorești, cu privire la preluarea cu titlu a apartamentelor naționalizate (inclusiv a celui de la nr. 4) din imobilul situat în București, nu înlătură concluzia potrivit căreia, imobilul ce face obiectul acțiunii de față întră în categoria celor preluate abuziv, ca urmare a preluării acestuia cu titlu de către stat, prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950.

În acest context al analizei, în mod corect s-a concluzionat că apartamentul litigios intră în categoria celor preluate abuziv, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a căror situație juridică este reglementată de legea specială în materie. Or, în prezenta acțiune în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, s-a invocat nevalabilitatea titlului statului, ca o specie a preluării abuzive, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 10/2001, susținere supusă examinării tocmai prin raportare la statuările irevocabile ale sentinței civile nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care s-a constatat valabilitatea titlului statului. Așa fiind, se constată că decizia supusă recursului nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motivarea realizată fiind în consens cu cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și exigențele art. 6 parag 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea g