ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 687/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 07 iulie

2005, sub nr. 9317/2005, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București,

reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâții D.D. și D.E. solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții să le

lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 din imobilul situat

în București, sector 2.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este proprietar al întregului imobil situat

în sector 2, în calitate de moștenitor al autorilor G.A. și G.E.E.

S-a argumentat că,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 decembrie 1921 de

Tribunalul Ilfov, autorul reclamantului G.A. a cumpărat de la Z.C.I. un teren

în București, pe care ulterior a construit un imobil conform autorizațiilor de

construire din 20 octombrie 1927 și din 27 decembrie 1927. Apartamentul din

acest imobil a fost ulterior divizat în două apartamente ce au dobândit

numerele 3 și 4. Prin actul de donație autentificat din 25 octombrie 1944,

G.E., soția lui G.A., a dobândit apartamentul nr. 1, ulterior devenit

apartamentele de la soțul său, G.A.

Prin Decretul nr.

92/1950 au fost preluate de la G.A. și de la reclamant toate apartamentele din

imobil.

La data de 28 iunie

1996 reclamantul a formulat acțiune în revendicare cu privire la apartamentul

din imobil, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC A. SA,

proces în care au intervenit și pârâții, ambele cereri, principală și de

intervenție fiind respinse ca neîntemeiate, printr-o sentință irevocabilă.

Reclamantul a arătat

că pârâții dețin apartamentul din sector 2, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat cu SC A. SA în baza Legii nr.

112/1995.

Reclamantul a

solicitat prin prezenta cerere compararea celor două titluri ale părților,

avându-se în vedere că acestea provin de la autori diferiți. Astfel, a arătat

că reclamantul își justifică dreptul de proprietate în baza unor acte

translative de proprietate necontestate, iar pârâții au dobândit imobilul de la

Primăria Municipiului București care, la rândul său, a dobândit imobilul prin

acte abuzive, Decretul nr. 92/1950 fiind neconstituțional.

Reclamantul a mai

arătat că imobilul nu a fost preluat de la adevăratul proprietar cu ocazia

naționalizării, respectiv de la mama reclamantului, G.E.E., care era titulara

dreptului de proprietate la acel moment, în baza actului de donație

autentificat din 1944, așadar preluarea s-a făcut fără titlu, iar autorul

pârâților, la momentul vânzării, nu avea un titlu valabil asupra bunului

vândut.

A mai arătat

reclamantul că, pe de altă parte, prin sentința nr. 340/1995 s-a admis acțiunea

sa în revendicare pentru apartamentul din același imobil, respectiv pentru o

jumătate din fostul apartament nr. 1. Având în vedere că apartamentul ocupat de

pârâți reprezintă cealaltă jumătate, nu poate fi primită altă concluzie decât

aceea că și acest apartament a fost preluat fără titlu.

În ceea ce privește

contractul de vânzare-cumpărare al pârâților, acesta a fost încheiat cu

rea-credință, având în vedere că reclamantul a adus la cunoștința vânzătorului intenția

sa de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, iar pârâții au avut

cunoștință de faptul că bunul face obiectul unei acțiuni în revendicare, atâta

timp cât în acel litigiu, aceștia au avut calitatea de intervenienți.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

La data de 10

noiembrie 2005, pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată.

La data de 11

noiembrie 2005, pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au

solicitat obligarea reclamantului să le lase în liniștită posesie imobilul

situat la adresa din București, sector 2 și amendarea reclamantului pentru

exercitarea cu rea-credință a drepturilor sale procedurale, cu cheltuieli de

judecată.

În motivare,

pârâții-reclamanți au arătat că în ultima perioadă, reclamantul i-a chemat în

judecată prin mai multe cereri similare, care au fost respinse de instanță ca

neîntemeiate. Având în vedere că exercită o posesie care îndeplinește

condițiile cerute de art. 1847 C. civ. și care la data tulburării era mai veche

de un an, pârâții au arătat că sunt îndreptățiți să solicite încetarea acestei

tulburări.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 647 și art. 119-120 C. proc. civ.

La termenul de judecată

din data de 28 noiembrie 2005, instanța a respins excepția inadmisibilității

cererii reconvenționale, iar la termenul din 28 noiembrie 2005 și termenul din

19 decembrie 2005 au fost soluționate în sensul respingerii lor ca

neîntemeiate, excepția de netimbrare, excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant, excepția autorității de lucru judecat, excepția inadmisibilității

acțiunii introductive și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă

nr. 1100 din 08 februarie 2006, Judecătoria sectorului 2 București a respins

atât cererea principală, cât și cererea reconvențională și s-a luat act că

părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă 1649/A din 10

octombrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins apelul,

ca nefondat.

Împotriva deciziei

pronunțată de Tribunalul București a declarat recurs apelantul reclamant G.C.,

iar prin Decizia civilă nr. 744/R din 10 aprilie 2007, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis recursul, a casat decizia civilă

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că în raport de dispozițiile art. 2 lit.

b) din O.U.G nr. 138/2000, în vigoare la data introducerii acțiuni precum și de

modificarea competențelor survenite ca efect al adoptării Legii nr. 219/2005

după această modificare, tribunalele erau competente să judece în primă

instanță procesele și cererile în materie civilă, al căror obiect avea o

valoare de peste 1.000.000.000 lei.

Față de raportul de

expertiză extra judiciară aflat la dosar, în faza de apel, necontestat de

părțile adverse, Curtea de Apel a apreciat că se impunea ca fondul cauzei să se

judece de tribunal, în raport și de dispozițiile art. 725 pct. 1 C. proc. civ.

După casare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 4126/3/2012, la data de 10 februarie 2012.

Prin sentința civilă

nr. 2075 din 21 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile autorității de lucru

judecat, a inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive, invocate

de pârâți, s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de

reclamantul-pârât G.C., în contradictorii pârâții-reclamanți D.D. și D.E. și

s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de

pârâții-reclamanți D.D. Și D.E., în contradictoriu cu reclamantul-pârât G.C.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă

judecății, reclamantul G.C. a chemat în judecată pe pârâții D.D. și D.E.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-i oblige pe

aceștia să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul din imobilul

situat în București, sector 2.

În ceea ce privește

modul de dobândire a imobilului revendicat de reclamant s-a avut în vedere că

la data de 28 decembrie 1921 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

dintre autorul reclamantului A.G. și vânzătorul Z.C.I. pentru terenul în

suprafață de 347 mp situat în București, sector 2, fiind emise autorizațiile de

construcție la data de 27 decembrie 1921 și 20 octombrie 1927, pentru

construirea unui imobil cu subsol, parter, 3 etaje și mansardă pe terenul din

București.

Imobilul teren și

construcție din București, a fost înscris în cartea funciară la data de 26

iulie 1940 pe numele autorului reclamantului, A.G., conform procesului verbal

din 1940 emis de Comisia pentru înființarea C.F. București. Ulterior acestui

moment, cu actul de donație autentificat din 03 octombrie 1944, autorul

reclamantului A.G. a donat reclamantului (fiul său) apartamentul din imobilul

din București, împreună cu porțiunea de teren aferentă, o odaie de servitori

de la mansardă și dreptul de folosință asupra părților comune din imobil. La

data de 25 octombrie 1944 G.A. a mai întocmit un act de donație, de această

dată pe numele soției sale G.E.E. (mama reclamantului), prin care a donat

acesteia întreg apartamentul al imobilului din București împreună cu

porțiunea de teren aferentă și o odaie de servitori la mansardă și împreună cu

dreptul de folosință asupra tuturor părților comune din imobil. Actul a fost

autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 23432/1944 și transcris sub nr.

6524/944.

Defunctul G.A. a

decedat conform certificatului de deces de la fila 22, de pe urma acestuia

fiind eliberat certificatul de moștenitor din 11 septembrie 1970 prin care unic

moștenitor a fost stabilit reclamantul în calitate de fiu. La data de 01 martie

1990 a decedat și defuncta G.E.E. (certificat de moștenitor fila 23), unic

moștenitor al acesteia fiind G.C. căruia i-a revenit în calitate de fiu

întreaga masă succesorală. Dovada calității procesuale pasive a reclamantului,

respectiv dovada faptului că acesta este succesor în drepturi și obligații al

numiților G.A. și G.E.E. este făcută de reclamant cu actele de stare civilă

depuse la dosar la fila 24 și cu declarația de notorietate dată de numitele

N.C. și O.I., conform căreia G.C. și G.C. sunt una și aceeași persoană.

Prin Decretul nr.

92/1950, au fost naționalizate toate apartamentele din imobilul situat în

București, pe numele G.A. și G.C.

Prin sentința civilă

nr. 340 din 18 ianuarie 1995 a Judecătoriei sectorului 2, instanța a obligat pe

pârâții Primăria Municipiului București și SC A. SA să restituie acestuia în

deplină proprietate apartamentele nr. 3 și 5 al imobilului din sector 2,

reținând că preluarea de către stat a acestor apartamente s-a făcut fără titlu,

autorii reclamantului fiind exceptați de la naționalizare. Sentința a rămas

definitivă și irevocabilă prin anularea apelului.

Reclamantul a fost

pus în posesie cu privire la apartamentele al imobilului cu procesul verbal din

4 iunie 1996 așa cum a fost acesta rectificat prin procesul verbal încheiat la

28 iunie 2000.

Ulterior reclamantul

a solicitat restituirea în natură și a apartamentului al imobilului, cererea

acestuia fiind soluționată prin sentința civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998,

în acest litigiu pârâții D.D. și D.E. având calitate de intervenienți,

solicitând constatarea calității lor de cumpărători ai apartamentului în

litigiu.

Prin sentința civilă

nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a respins atât acțiunea în revendicare a

reclamantului, cât și cererea intervenienților, reținând în considerente că

apartamentul a fost divizat încă din anul 1944 în două apartamente - și, deși

reclamantul a susținut că autorii săi erau exceptați de la naționalizare,

această susținere este neîntemeiată, deoarece apartamentele erau folosite la momentul

naționalizării în scop de închiriere, astfel că proprietarii făceau parte din

categoria exploatatorilor de locuințe, motiv pentru care nu reprezentau

categorie exceptată de la naționalizare. Astfel, instanța a constatat cu acea

ocazie că statul a preluat apartamentul cu respectarea limitelor interne ale

Decretului nr. 92/1950, respingând acțiunea în revendicare formulată de

reclamantul G.C.

Apelul împotriva

sentinței menționate anterior a fost respins prin Decizia civilă nr. 3619/A din

18 noiembrie 1998 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța de

control reținând că apartamentele din imobilul din București, inclusiv

apartamentul, au trecut în proprietatea statului cu titlu. S-a mai reținut că

atât timp cât apartamentele în cauză, printre care și apartamentul, erau

închiriate la data naționalizării, excepția prevăzută de art. 2 din Decret nu

era aplicabilă. Prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, instanța a respins recursul reclamantului

împotriva Deciziei nr. 3619/A din 18 decembrie 1998 a Tribunalului București,

reținând că atât instanța de fond cât și instanța de apel au constatat în mod

corect valabilitatea titlului statului cu privire la apartamentele

naționalizate din imobilul din București și pe cale de consecință au

respins acțiunea în revendicare a reclamantului G.C.

Pârâții au invocat

excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului,excepție apreciată de

tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere obiectul cererii deduse

judecății, acțiune în revendicare formulată în temeiul art. 480, 481 C. civ.,

în contradictoriu cu pârâții, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1997. Cum

este vorba de o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind este admisibilă, în soluționarea

cauzei procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare

parte, pentru a se da preferință celui al cărui titlu este mai bine

caracterizat.

S-a apreciat că

trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 potrivit cărora imobilele - terenuri și construcții

luate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare. Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege, persoana îndreptățită

va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii

persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Procedura

administrativă a fost concepută ca o rezolvare globală și accelerată a tuturor

cererilor de restituire în natură a imobilelor aflate încă în patrimoniul

statului, motiv pentru care, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 21 și urm. din Legea

nr. 10/2001, s-a apreciat în doctrină și în practica judiciară că o cerere în

revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de

acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este admisibilă după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

Este evident că

statul nu mai poate dispune restituirea imobilelor vândute fostului chiriaș

întrucât ar însemna, prin reducere la absurd, să dispună de drepturile unor

persoane fizice ori juridice de drept privat în beneficiul altora. Cu toate că

Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres și la situația în care imobilele au

fost înstrăinate unor terți, acțiunile în revendicare, întemeiate pe

dispozițiile art. 480 C. civ., de către persoanele îndreptățite care se pretind

proprietari, în contradictoriu cu terții dobânditori de la statul pretins

neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale

raporturilor juridice intră sub incidența ei reprezentând o chestiune de

fond.,în acest sens fiind și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

Pârâții au invocat și

excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 491 din

14 ianuarie 1998, excepție apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, nefiind

îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ. S-a avut în vedere că în procesul

soluționat prin sentința menționată pârâții au avut calitate de intervenienți

în nume propriu și nu dețineau un titlu de proprietate asupra imobilului

revendicat, solicitând prin chiar cererea de intervenție să se constate că sunt

cumpărători ai apartamentului în litigiu, cerere care le-a fost respinsă. Or,

în prezenta cauză, pârâții au un titlu de proprietate, instanța urmând să-l

compare cu cel invocat de reclamant, astfel că între cele două pricini dacă

există identitate de părți, nu există identitate de obiect și de cauză, motiv

pentru care excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă că

neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul a apreciat că și

această excepție este neîntemeiată, în condițiile în care atât reclamantul, cât

și pârâții invocă un titlu de proprietate valabil asupra apartamentului

revendicat, apartament care se află în posesia pârâților.

Or, calitatea

procesuală pasivă este dată tocmai de identitatea existentă între persoana

chemată în judecată și cel față de care reclamantul justifică un interes în

realizarea dreptului dedus judecății.

Pârâții au dobândit

apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie

1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 contract care a fost eliberat

pârâților în urma rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 491 din 14

ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost respinsă

acțiunea în revendicare a reclamantului împotriva Statului Român și s-a

constatat valabilitatea titlului statului, când Judecătoria sector 2 prin

sentința civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 pronunțată în Dosar nr. 6056/1999

a obligat pe SC A. SA să elibereze pârâților D.E. și D.D. contractul de

vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 4 din București. Pârâții au depus

cerere de cumpărare a acestui apartament încă de la data de 08 ianuarie 1996,

din acea dată, cerere ce a fost formulată în baza Legii nr. 112/1995, având în

vedere că pârâții dețineau calitatea de chiriași ai apartamentului din

București, conform contractului de închiriere din 08 septembrie 1979, însă

soluționarea acesteia a fost finalizată abia după rămânerea irevocabilă a

sentinței prin care fostul proprietar a revendicat apartamentul.

Având în vedere că

ambele părți invocă titluri de proprietate ce emană de la autori diferiți,

tribunalul a comparat cele două titluri.

Astfel, în ceea ce-l

privește pe reclamant, titlul acestuia este reprezentat de actul de donație

autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov și transcris din n944 prin care mama

sa a dobândit proprietatea asupra apartamentul, ulterior divizat în

apartamentele nr. 3 și nr. 4, al imobilului din București, sector 2, de actul

de proprietate al donatarului asupra terenului și autorizațiile de construire a

imobilului, certificatul de moștenitor de pe urma defunctei G.E.E. făcând

dovada că este unic moștenitor al acesteia.

Pin sentința civilă

nr. 491 din 14 ianuarie 1998 s-a constatat definitiv și irevocabil că

apartamentele fost preluate de Statul Român cu titlu, apartamentul nr. 4 făcând

obiectul prezentei cauze. Cum această problemă de drept a fost deja dezlegată

de instanță, fiindu-i opozabilă reclamantului, tribunalul nu a mai analizat

valabilitatea titlului Statului,fiind ținut de sentința civilă pronunțată

anterior, care produce efecte juridice pe acest aspect, cu atât mai mult cu cât

cu acea ocazie au fost analizate aceleași aspecte invocate și în prezenta cauză

de reclamant.

În consecință,

tribunalul a constatat că apartamentul din București, sector 2 a intrat în

proprietatea statului cu titlu valabil, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil

prin sentința civilă nr. 491/1998, astfel că nu se poate constata existența

unei transmiteri a dreptului de proprietate din patrimoniul autoarei în

patrimoniul reclamantului, ca urmare a decesului acesteia în 1990, atâta timp

cât dreptul de proprietate a ieșit în mod valabil din patrimoniul defunctei

G.E.E. și a intrat în mod valabil în patrimoniul Statului.

În ceea ce privește

titlul pârâților, acesta este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare

încheiat cu Statul care, așa cum s-a stabilit irevocabil prin sentința anterior

menționată, avea titlu valabil la data înstrăinării bunului. De asemenea, pe

parcursul judecării cererii în revendicare a imobilului formulată de reclamant

în contradictoriu cu Statul român, pârâții au avut calitatea de intervenienți,

iar acestora nu le-a fost eliberat contractul decât în momentul în care s-a

stabilit, irevocabil, că Statul are titlu valabil de proprietate asupra

imobilului. În această situație nu se poate vorbi despre reaua-credință a

pârâților în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care au așteptat

clarificarea situației juridice a imobilului înainte de a obține acest titlu.

S-a avut în vedere totodată că pârâții invocă un contract de vânzare-cumpărare

ce a fost eliberat tot în baza unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr.

6089/28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București), prin care SC A. SA

a fost obligat să elibereze contractul cumpărătorilor, după clarificarea

situației juridice a imobilului, buna credință a cumpărătorilor fiind analizată

de o instanță, care a constatat definitiv și irevocabil cu ocazia judecării

cererii reclamantului în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, că acest contract a fost întocmit cu respectarea Legii nr.

112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință (sentința civilă nr.

17269/1999 a Judecătoriei sectorului 2 București).

În ceea ce privește

susținerile reclamantului cu privire la faptul că la momentul cumpărării

apartamentului nr. 4 pârâții mai aveau în proprietate un imobil, s-a avut în

vedere că respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare a fost analizată prin sentința civilă nr. 17269/1999 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat, prin

care a fost respinsă acțiunea reclamantului având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare pentru lipsa bunei

credințe și pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel că

apariția unor înscrisuri noi putea fi valorificată de reclamant prin

exercitarea căii extraordinare de atac, a revizuirii, în baza art. 322 pct. 5

C. proc. civ.

În consecință,

tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil,

aceștia contractând cu o persoană ce deținea titlu valabil și au fost de bună

credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, convinși fiind că au

contractat cu adevăratul proprietar.

Tribunalul a avut în

vedere și Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 în conformitate cu care s-a apreciat că dispozițiile de

drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de

dreptul comun privitor la acțiune a în revendicare imobiliară, trebuie aplicate

cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste

norme, și cele care reprezintă dreptul comun.

Această interpretare

duce la concluzia potrivit cu care acțiunile în revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, și împotriva terțelor persoane

care au cumpărat imobilele, cu bună-credință, de la statul neproprietar sunt

neîntemeiate, legiuitorul instituind altă soluție de drept material în această

ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși, și a optat pentru

plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.

Totodată, tribunalul

a avut în vedere că prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța

supremă a statuat că: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Prin raportare la

considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în

revendicare formulată de reclamant, întrucât pentru situația dedusă judecății,

legea specială prevede altă soluție decât restituirea imobilului în natură,

respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar proceda în alt mod, s-ar aduce

atingere "dreptului de proprietate" al pârâților, și implicit

stabilității raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat. S-a mai

reținut și faptul că decizia instanței supreme respectă, ea însăși, exigențele

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O., prin aplicarea acestei

decizii fiind respectate și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția

României.

În ceea ce privește

cererea reconvențională a pârâților, tribunalul a apreciat că este

neîntemeiată.

Astfel,

pârâții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 674 C. proc. civ. care

reglementează condițiile de exercitare a acțiunii în complângere, acțiunea

posesorie putând fi exercitată de posesor pentru a apăra posesia ca stare de

fapt, împotriva unei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a

redobândi posesia.

În cauza dedusă

judecății, promovarea de către reclamant a unor acțiuni în justiție nu au

reprezentat o tulburarea a posesiei exercitată de pârâți ca stare de fapt,

reclamantul exercitându-și drepturile sale legitime, solicitând recunoașterea

de către instanță a drepturilor pretinse asupra imobilului ocupat de pârâți.

Tribunalul a mai avut în vedere și faptul că pârâții se află în posesia

imobilului revendicat de reclamant,iar acțiunile reclamantului nu au avut

caracter abuziv de natură a tulbura în fapt posesia exercitată de pârâți asupra

imobilului în condițiile în care cererile de chemare în judecată au fost formulate

în conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește

pretențiile pârâților ce fac obiectul capătului doi de cerere, prin care au

solicitat amendarea reclamantului pentru introducerea cu rea-credință a unei

cereri vădit netemeinice, tribunalul le-a respins întrucât nu sunt îndeplinite

cerințele art. 1081 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. Respingerea cererii

reclamantului nu are semnificația formulării cu rea-credință a unei cereri

vădit netemeinice în condițiile în care acesta a formulat cererea și a depus

înscrisuri în susținerea acesteia, nefiind formulată pur formal, în scop

șicanatoriu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul G.C., reprezentat de mandatar C.C., fiind

menționat faptul că reclamantul a decedat la data de 07 decembrie 2012,

după pronunțarea sentinței apelate, în apel fiind introduși moștenitorii, C.C.

și N.G.D.

Prin Decizia civilă

nr. 129/A din 27 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți - moștenitori ai

defunctului G.C., decedat după pronunțarea hotărârii instanței de fond, C.C. și

N.G.D., împotriva sentinței civile nr. 2075 din 21 noiembrie 2012, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți

D.D. și D.E.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Instanța de apel

a reținut în mod corect situația de fapt, din perspectiva criticilor

formulate fiind relevante următoarele aspecte:

Prezenta acțiune

în revendicare, introdusă pe rolul instanței în anul 2005 are ca obiect

revendicarea apartamentului (rezultat în urma divizării apartamentului nr. 1 în

apartamentele 3 și 4), situat în București, sector 2. Întreg imobilul

din București, ce fusese dobândit de autorii apelantului reclamant, a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin sentința civilă

nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2,

București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 3619/A din 18

noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, (filele 57-65 Dosar judecătorie nr.

9317/2005), s-a respins acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1,

formulată de autorul apelanților reclamanți, G.C., reținându-se

că acest apartament a fost divizat în apartamentele 3 și 4 și

constatându-se că trecerea în proprietatea statului s-a făcut cu titlu,

deoarece apartamentele erau folosite în scop de închiriere, astfel că decretul

a fost aplicat cu respectarea limitelor sale interne.

În cadrul acestui

proces, intimații pârâți D.E. și D.D. au formulat cerere de

intervenție în interes propriu, solicitând să se constate că sunt

cumpărătorii apartamentului în litigiu, achitând prețul acestuia.

Cererea a fost

respinsă, reținându-se că vânzarea bunului nu se putea face cât timp a

fost promovată acțiunea în revendicare, art. 1 pct. 6 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată prin H.G. nr.

20/1996 impunând suspendarea de drept a vânzării apartamentelor revendicate de

foștii proprietari. După soluționarea irevocabilă a acțiunii în

revendicare, prin decizia menționată mai sus, a fost pronunțată

sentința civilă nr. 6089 din 28 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 2,

București, prin care SC A. SA a fost obligat să elibereze pârâților D.E.

și D.D. contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul din București.

Ca urmare a

pronunțării acestei sentințe, la data de 14 mai 1999 a fost eliberat

intimaților pârâți contractul de vânzare cumpărare din 17 ianuarie

1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința

civilă nr. 17269/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2,

București, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamantul G.C., având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare din 17 ianuarie 1997.

Ulterior, autorul

apelanților reclamanți, G.C. a mai formulat o cerere de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare menționat, în

temeiul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 9430/2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2,

București, s-a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Prin Decizia civilă

nr. 748/A din 01 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis apelul, a anulat sentința, a admis acțiunea și a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare.

Prin Decizia civilă

nr. 341 din 08 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost modificată decizia tribunalului, în sensul că

s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 9430/2002.

În motivarea acestei

decizii s-a reținut că „în litigiul anterior, soluția respingerii

cererii de constatare a nulității absolute a actului juridic de

înstrăinare a fost argumentată tocmai în sensul bunei credințe a

părților contractante și a respectării dispozițiilor legale

aplicabile la data încheierii contractului, aspecte care, potrivit art. 46 din

Legea nr. 10/2001 pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea de

față exclud de la sancțiunea nulității absolute contractele de

vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Cauzele pentru care s-a

solicitat constatarea nulității prin cele două acțiuni nu sunt

diferite, chiar dacă în primul litigiu reclamantul a invocat și alte

motive de nulitate, esențial fiind faptul că în primul proces s-a statuat

cu putere de lucru judecat că pârâții, părți contractante au încheiat

contractul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu bună

credință, rezolvând aspectele litigioase pe care reclamantul tinde să le

repună în discuție în actualul proces.”

Față de cele

reținute mai sus, Curtea de Apel a constat ca fiind nefondată critica

apelanților pârâți în sensul că în mod greșit instanța a

dat eficiență sentinței civile irevocabile nr. 491/1998, iar nu

sentinței civile nr. 340 din 18 ianuarie 1995 (prin care s-a admis

acțiunea în revendicare a reclamantului cu privire la apartamentul nr. 3

și în care s-a reținut că în mod greșit au fost

naționalizate imobilele conform Decretului nr. 92/1950), deoarece această

din urmă hotărâre nu se referă la apartamentul în litigiu, așadar nu are

legătură cu cauza.

Instanța de apel

a constat că preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950, are caracter

abuziv, definit ca atare prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, la care

chiar apelanții reclamanți au făcut referire prin cererea de apel.

Imobilul în litigiu

intră așadar în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ceea ce

înseamnă că valorificarea drepturilor pe care apelanții reclamanți le

pretind cu privire la acesta nu se poate realiza decât în procedura specială prevăzută

de Legea nr. 10/2001. În acest context, în mod corect a făcut referire prima

instanță în cauză la decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33 din 09

iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat cu

privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Contrar

susținerilor apelanților reclamanți, instanța de apel a

avut în vedere că decizi în interesul legii este aplicabilă în cauză chiar dacă

a fost pronunțată în timp ce procesul de față era în curs de

desfășurare, deoarece rolul său este acela de a se asigura interpretarea și

aplicarea unitară a legii de toate instanțele judecătorești, iar

potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept

judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of.

S-a arătat că, în

aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea specială derogă de la

legea generală, apelanții reclamanți nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 (pe care, de altfel, au urmat-o, formulând

notificare) și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ. Legea specială reglementează și raporturile

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege.

Astfel, articolul 18

din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în

cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale,

art. 46 (actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an

pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de

cauza acesteia.

De asemenea, potrivit

art. 7 alin. (1)1, nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele

care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor

cerute de lege.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare) au ca efect consolidarea

titlului cumpărătorului în baza Legea nr. 112/1995, respectiv salvgardarea

contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele ce se

consideră îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare sau dacă, formulând o

astfel de acțiune, aceasta a fost respinsă (cum este cazul în speță).

Criticile

apelanților reclamanți referitoare la nulitatea contractului de

vânzare cumpărare deținut de intimații pârâți nu mai pot fi

analizate, având în vedere că, prin hotărâri judecătorești irevocabile s-a

constatat că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, iar pârâții au fost de bună credință la încheierea

actului. Cele statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă menționată, se impun cu putere de lucru judecat și nu mai pot fi

repuse în discuție în cauza de față, întrucât s-ar nesocoti prezumția de lucru

judecat a hotărârii pronunțate, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de

cea ulterioară.

Așadar,

apelanții reclamanți își pot valorifica pretențiile doar în

procedura și condițiile prevăzute de legea specială, în virtutea

căreia au dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul preluat abuziv.

Pe de altă parte,

raportat la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, instanța de apel a

constat că apelanții reclamanți nu dețin un “bun”, care să se bucure de

protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În acest sens, Curtea de Apel

a avut în vedere că în jurisprudența C.E.D.O., semnificația noțiunii de “bun”

se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale,

inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de

proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului

menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării

condiției (cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c. Slovaciei, Mătieș c.

Romaniei).

În cauză,

apelanții reclamanți nu dețin un bun actual, în sensul Convenției,

deoarece nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut

acestora dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios, în acest sens

statuându-se cu privire la semnificația noțiunii de ”bun” în cauza pilot

Atanasiu și alții c. României.

Dimpotrivă, printr-o

hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 491/1998,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999) s-a respins

acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu, astfel cum s-a arătat mai

sus. Raportat la această hotărâre judecătorească, s-a apreciat a fi nefondată

critica apelanților reclamanți în sensul că motivarea sentinței

este contradictorie, pe motiv că, deși tribunalul a respins autoritatea de

lucru judecat, a preluat concluzia din hotărârea anterioară în sensul că

imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu.

Astfel, în mod corect

a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, având în

vedere că între cele două cereri de chemare în judecată nu există identitate de

cauză, înțeleasă ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca

situație de fapt calificată juridic, în condițiile în care acțiunii

de față îi sunt aplicabile dispozițiile prevăzute din Legea nr. 10/2001,

care nu era în vigoare la momentul pronunțării hotărârilor

judecătorești din litigiul anterior(soluționat irevocabil prin

Decizia civilă nr. 1829 din 03 septembrie 1999 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă).

S-a reținut

aplicabilitatea în cauză a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, care

derivă din obligativitatea acesteia, ceea ce face ca părțile să se supună

hotărârii judecătorești. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi

invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când

se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat, când se pune

în discuție obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie

aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. Din această ultimă perspectivă

s-a dat eficiență sentinței civile nr. 491/1998, fiind corectă aprecierea

instanței de fond în sensul că cele statuate prin hotărârea irevocabilă

menționată nu mai pot fi repuse în discuție în cauza de față, impunându-se cu

putere de lucru judecat și fără ca o astfel de constatare să vină în

contradicție cu soluția respingerii excepției autorității

de lucru judecat.

Relativ la cauza

Lungoci contra României, invocată de apelanții reclamanți,

instanța a apreciat că nu are în vedere o situație similară cu cea

din speța de față. În cauza respectivă, reclamantei i s-a respins o a

doua acțiune pentru autoritate de lucru judecat, deși cauza celei

de-a doua cereri era diferită, iar Curtea europeană a constatat încălcarea art.

6 alin. (1) din Convenție. Or, în speța de față, instanța a

respins excepția autorității de lucru judecat și a analizat

cererea din perspectiva temeiului juridic aplicabil (Legea nr. 10/2001) ce

impunea soluția respingerii cererii de chemare în judecată, chiar

independent de cele reținute cu putere de lucru judecat prin hotărârea

judecătorească anterioară referitoare la valabilitatea titlului statului.

S-a apreciat a fi

nefondată și critica în sensul că instanța nu a respectat decizia de

casare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece

prin această decizie s-a statuat doar faptul că tribunalul este competent să

soluționeze cauza în primă instanță, ceea ce s-a și întâmplat,

fără a fi date alte dezlegări de drept cu privire la soluționarea în fond

a litigiului.

Critica referitoare

la faptul că instanța a dat o interpretare greșită principiului

securității raporturilor juridice, a fost respinsă ca nefondată, în

condițiile în care pârâții sunt singurii care dețin un „bun” în

sensul art. 1 parag. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

raportarea apelanților reclamanți la hotărârea prin care s-a admis

acțiunea în revendicare cu privire la apartamentul 3 neputând fi avută în

vedere, deoarece nu se referă la apartamentul în litigiu, fiind fără

relevanță faptul că cele două apartamente au fost divizate din

același apartament, câtă vreme, din punct de vedere juridic, situația

acestora este diferită.

Referirea la cauza

Străin contra României din perspectiva faptului că statul a vândut imobilul în

timpul procesului de revendicare, este contrară situației de fapt

existente în cauză, deoarece, intimaților pârâți li s-a eliberat

contractul de vânzare cumpărare după soluționarea acțiunii în revendicare

inițiale formulate de autorul apelanților reclamanți.

În ceea ce

privește invocarea pe cale de excepție a nulității contractului

de vânzare cumpărare din perspectiva art. 44 din O.U.G. nr. 44/1999, Curtea de

Apel a constat că o asemenea solicitare este nefondată, având în vedere că

respectivul contract a fost eliberat în urma soluționării irevocabile a

acțiunii în revendicare și în baza unei hotărâri judecătorești

care a stabilit cu putere de lucru judecat obligația vânzătorului de a

elibera contractul de vânzare cumpărare. Pe de altă parte, valabilitatea

contractului de vânzare cumpărare a fost stabilită prin hotărâri

judecătorești irevocabile pronunțate în litigiile anterioare

desfășurate între părți, considerente în temeiul cărora, potrivit

art. 296 C. proc. civ., a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de

reclamanți.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții C.C. și G.D.N. solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii și a

obligării pârâților să predea în deplina proprietate și posesie apartamentul

din sect. 2, București.

Dezvoltând motive

comune de recurs, reclamanții au formulat critici de nelegalitate a deciziei

atacate prin prisma art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Printr-un prim motiv

de recurs, s-a susținut că decizia recurată conține o motivare vădit

contradictorie și nelegală întrucât reține, pe de o parte, că sentința

civilă nr. 491/1998 are eficiență și este corectă aplicarea ei în cauză,

deși în hotărârea respectivă s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut

în mod legal, iar titlul statului este valabil. Pe de altă parte, alăturat

acestei concluzii, instanța a reținut că preluarea imobilului, prin Decretul

nr. 92/1950, are caracter abuziv, ceea ce denotă că motivarea realizată este

contradictorie, solicitând a fi înlăturată.

Recurenții invocă

nelegalitatea deciziei atacate și prin prisma reținerii greșite a efectului

pozitiv în raport de sentința civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2

București, refuzând să realizeze o judecată, împrejurare care a condus la

încălcarea art. 6 C.E.D.O., sens în care s-a invocat hotărârea Curții europene

pronunțată în cauza Lungoci contra României.

Decizia atacată este

criticată și din perspectiva interpretării greșite a principiului

securității raporturilor juridice, făcând trimitere la o hotărâre

judecătorească prin care jumătate din apartamentul din care s-a desprins cel în

litigiu a fost naționalizată fără titlu, fiind predat în posesie și proprietate

reclamanților. Invocă reaua credință a pârâților, tergiversarea

soluționării cauzei, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale și

ilegalitățile săvârșite în vederea dobândirii apartamentului în

litigiu.

O altă critică se

referă la împrejurarea că instanțele au făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 480 C. civ., evocând, în susținere, jurisprudența

Curții europene pronunțată în cauzele Lungoci și Străin contra

României, apreciată ca fiind incidentă în cauză. Se apreciază că instanța

a dat greșit eficiență unor texte de lege care nu existau la data promovării

acțiunii, precum și deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 care nu

își găsește aplicabilitate în cauză, titlul lor de proprietate fiind

preferabil întrucât autorul pârâților nu a avut un titlu valabil asupra

imobilului. Susțin că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 (în vigoare la

data promovării acțiunii), persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, astfel încât valabilitatea titlului pârâților, menținută după șirul de

procese ce a avut loc între părți, nu echivalează cu preferabilitatea

acestuia, în condițiile în care pârâții au fost încunoștințați

în legătură cu demersurile pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra

întregului imobil din București;

În privința

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți din 17 ianuarie 1997,

deși au invocat nulitatea absolută a acestuia în temeiul art. 44 din

O.U.G. nr. 40/1999 (în vigoare până în octombrie 2011), excepția a rămas

nesoluționată. Potrivit acestei dispoziții legale înstrăinarea sub orice

formă a bunurilor imobile - terenuri și construcții care fac obiectul unei

notificări din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de acele

bunuri era interzisă sub sancțiunea nulității absolute. Odată ce pârâții au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare după ce reclamanții depuseseră

notificare, sancțiunea ce se impunea era nulitatea absolută a actului de

înstrăinare.

Intimata-pârâtă

P.R.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de

reclamanți, apreciind că, în mod corect, a fost respinsă acțiunea în

revendicare, ținându-se cont la pronunțarea hotărârii de probatoriul

administrat în dovedirea bunei credințe la cumpărarea imobilului revendicat,

soluția fiind în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Examinând cererile de

recurs formulate în raport de criticile învederate, dispozițiile legale de

drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata recursurile

ca fiind nefondate, urmând a răspunde, prin considerente unice motivelor comune

de recurs.

Recurenții au invocat

ca prim motiv de recurs dispozițiile înscrise în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

care se referă la ipoteza în care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Dezvoltarea și

argumentarea juridică a acestui motiv de recurs se axează, în esență, pe

împrejurarea că decizia recurată conține o motivare contradictorie întrucât,

deși a fost respinsă excepția privind autoritatea de lucru judecat,

în raport cu sentința civilă nr. 491/1998 a Judecătoriei sectorului 2

București, a reținut concluzia potrivit căreia preluarea imobilului de

către stat a fost efectuată în mod legal, titlul statului fiind valabil, dar,

în același timp, s-a consemnat și faptul că preluarea imobilului, prin

Decretul nr. 92/1950, are caracter abuziv. Critica recurentului nu este

întemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 491 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2

București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1829 din 3 septembrie 1999

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, acțiunea

în revendicare a reclamantului G.C. a fost respinsă, instanța

reținând valabilitatea titlului statului cu privire preluarea

apartamentelor naționalizate din imobilul situat în București. În

raport cu aceste statuări, excepția autorității de lucru judecat a

fost respinsă, apreciindu-se că nu sunt întrunite cerințele

identității de obiect și cauză față de cele ale prezentei

acțiuni. Valorizarea efectului pozitiv din perspectiva statuărilor

irevocabile a acestei hotărâri judecătorești, cu privire la preluarea cu titlu

a apartamentelor naționalizate (inclusiv a celui de la nr. 4) din imobilul

situat în București, nu înlătură concluzia potrivit căreia, imobilul ce

face obiectul acțiunii de față întră în categoria celor preluate

abuziv, ca urmare a preluării acestuia cu titlu de către stat, prin Decretul de

naționalizare nr. 92/1950. În acest context al analizei, în mod corect s-a

concluzionat că apartamentul litigios intră în categoria celor preluate abuziv,

în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a căror situație juridică

este reglementată de legea specială în materie. Or, în prezenta acțiune în

revendicare, formulată pe calea dreptului comun, s-a invocat nevalabilitatea

titlului statului, ca o specie a preluării abuzive, astfel cum este

reglementată prin Legea nr. 10/2001, susținere supusă examinării tocmai

prin raportare la statuările irevocabile ale sentinței civile nr. 491/1998

a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care s-a constatat valabilitatea

titlului statului. Așa fiind, se constată că decizia supusă recursului nu

cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, motivarea

realizată fiind în consens cu cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. și exigențele art. 6 parag 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în

care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea g