ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1997/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1997/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2000)

Decizia nr. 1997/2016

Asupra recursului de față;

Prin cererea din 27 februarie 2003,

astfel cum a fost modificată la 31 martie 2003, reclamanta S.N.Tc A SA

(devenită ulterior B SA) a chemat în judecată pe pârâții C.

și D., pentru a se constata existența dreptului său de

proprietate asupra parcelei de teren în suprafață de 24.803,60 mp,

certificată prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei

sectorului 1 București și inexistența dreptului de proprietate

al pârâților asupra suprafeței de teren situate în (...), recunoscut

în comun acestora prin Sentința civilă nr. 1382/2000 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, și, individual, prin

Sentința civilă nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1

București, în măsura în care terenul asupra căruia a fost

recunoscut acest drept se suprapune cu terenul proprietatea A. Totodată, a

solicitat rectificarea CF nr. 28278, parcela nr. 13063, deschisă la Biroul

de carte funciară a Judecătoriei sectorului 1 București pe

numele pârâtului C., în sensul reducerii, corespunzător admiterii

acțiunii, a suprafeței de teren pentru care a fost înscrisă

această carte funciară.

În motivare, a arătat că în

cursul anilor 1938, 1940 și 1941, Societatea E. a achiziționat de la

numitul F., trei terenuri în suprafață totală de 24.803,60 mp

din sector 1 București, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr.

x/1938 pentru suprafața de 5000 mp, nr. x/1940 pentru suprafața de

1.477 mp și nr. x/1941 pentru suprafața de 18.326 mp, toate fiind

înscrise în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de la

acea vreme.

În perioada regimului comunist,

folosința acestui teren a fost cedată, succesiv, Bazei sportive de pe

lângă Sindicatul Telefoane București, Consiliului Central al

Sindicatelor și apoi Partidului Comunist Român. După anul 1990, în

baza HG nr. 115/1990, terenul a fost trecut în folosința Ministerului

Transporturilor, de la care, în baza HG nr. 187/1991, s-a transmis spre

folosință o parte către Societatea G. SRL, respectiv H.

Prin Sentința civilă nr.

5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost

admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Tineretului și Sportului și

S.C G., în sensul că s-a constatat că reclamantul este proprietarul

suprafeței de 1053 mp + 490 mp. Totodată, a fost admisă cererea

de intervenție a S.C A ., în sensul că s-a constatat că

intervenienta A.  este proprietara suprafeței de 24.803,60 mp, toate

terenurile fiind individualizate prin raportul de expertiză, întocmit în

cauză de expertul J. , omologat de către instanță.

Ministerul Tineretului și Sportului și G. SRL au fost obligați să

predea în deplină proprietate și posesie acest teren către A.

Prin procesul verbal nr. 620 din 16 august 1995, S.N.Tc A. SA a fost pus în

posesia terenului de 24.803,60 mp, pe care l-a îngrădit și pentru

care a achitat impozit.

Ulterior, prin contractul autentificat

sub nr. 884/1997 înregistrat în Registrul de Transcripțiuni și

Inscripțiuni, I a înstrăinat către A. SA terenul de 1053 mp,

astfel încât ea a devenit proprietara suprafeței totale de 25.856,60 mp.

Cu adresa nr. 1716 din 23 decembrie

2002, Judecătoria sectorului 1 București - Biroul de Carte

Funciară i-a comunicat că s-a dispus intabularea dreptului de

proprietate al lui C. pe terenul din (...), sub nr. cadastral al parcelei 13063

în CF 28278, teren care se suprapune peste o mare parte din terenul

proprietatea sa.

Această intabulare s-a făcut

în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului

București și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a

Judecătoriei sectorului 1 București. Când a pronunțat prima

sentință, prin care s-a admis acțiunea în revendicare

formulată de D. , K. , L.  și M.  în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București, prin Primarul General, care nu era proprietar

asupra terenului în litigiu, instanța nu a avut în vedere și

transmisiunile anterioare ale dreptului de proprietate asupra terenului din

litigiu.

În drept, și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 111 C. civ. și art. 35 și 36 din

Legea nr. 7/1996.

Prin întâmpinarea precizată,

pârâtul C.  a invocat excepția inadmisibilității acțiunii

în constatare, în condițiile în care reclamanta are la îndemână

acțiunea în realizare. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată, pe considerentul că Sentința civilă nr. 5625

din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București invocată

de reclamant nu-i este opozabilă, întrucât nu a fost parte în proces

și că, oricum, aceasta are caracter declarativ și nu translativ

sau constitutiv de drepturi, pentru a putea fi invocată ca titlu de

proprietate. În plus, persoanele obligate la restituirea imobilului, respectiv

Ministerul Tineretului și Sportului și S.C G. nu aveau calitatea de

proprietari, ci Municipiul București, în baza Legii nr. 69/1991.

A mai arătat că el este

proprietarul imobilului în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie

2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care

a fost admisă acțiunea în revendicare introdusă în

contradictoriu cu Municipiul București, acesta fiind obligat să

predea reclamanților K. , L. , M. și D. suprafața de 20.514 mp

teren, situată în București. Autorii lor au devenit proprietarii

imobilului, în baza unor acte succesive de vânzare-cumpărare anterioare

anului 1938.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. 539, 540

și 541 din 16 aprilie 2002, K. , M.  și L.  și-au vândut

drepturile litigioase către C., astfel că din suprafața

totală de 20514 mp teren, lui D. i s-a atribuit suprafața de 5.128,50

mp, iar lui C., restul de 15.385,50 mp, prin Sentința civilă nr. 4585

din 27 mai 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Ca urmare, s-a

intabulat în Cartea funciară nr. 28278 a localității

București, sector 1, parcela nr. 13063, cu terenul atribuit în lot.

Prin cererea din 26 mai 2003,

reclamanta a chemat în judecată pentru opozabilitate și pe N. , iar

instanța a introdus-o în cauză.

Prin Sentința civilă nr.

4315 din 30 iunie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

În fața acestei instanțe,

prin cererea din 03 octombrie 2003, pârâții C. și N.  au invocat

excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul

că S.C A. SA nu este succesoarea în drepturi a Societății E.,

întrucât, în momentul constituirii sale prin HG 448/1991, aceasta nu a dobândit

în patrimoniu drepturi relative la acest teren de la autoarea sa A.

Societatea E. despre care se

susține că a fost proprietarul terenului, a fost

naționalizată prin Legea nr. 119/1948, figurând la poziția 75

din lege și și-a încetat existența ca și persoană

juridică. Ca urmare, reclamanta nu este continuatoarea fostei

Societăți E., pe de o parte, datorită dizolvării și

lichidării acesteia în anul 1948, iar pe de altă parte, întrucât

personalitatea juridică a reclamantei a luat naștere prin efectul HG

nr. 448/1991.

Prin încheierea de

ședință din 10 octombrie 2003, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei

calității procesuale active, reținând că reclamanta

justifică această calitate în baza Sentinței civile nr. 5625 din

05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care i se

recunoaște dreptul de proprietate asupra terenului și că

această judecată exprimă un adevăr relativ.

Prin notele de ședință

din 17 februarie 2004 pârâții C. și N. au susținut că ei se

află în posesia terenului în litigiu și nu reclamanta, fapt

recunoscut de apărătorul reclamantei prin încheierea din 17 martie

2003 și au reiterat excepția lipsei calității procesuale

active.

Prin încheierea de

ședință din 2 martie 2004 a fost unită cu fondul

excepției inadmisibilității acțiunii și a fost

respinsă, din nou, ca neîntemeiată, excepția lipsei

calității procesuale active, pe considerentul că nu au

intervenit elemente noi care să justifice reiterarea acestei din urmă

excepții.

Prin Sentința civilă nr. 563

din 04 iunie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității

acțiunii și a admis acțiunea modificată, în sensul că

a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra

terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. (24.786,06 m.p., din

măsurători), situat în București sector l, identificat în

schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză topografică

întocmit în cauză de expertul O. , care face parte integrantă din

hotărâre. Totodată, a constatat inexistența dreptului de

proprietate al pârâților C și N. , asupra terenului în

suprafață de 9.785,67 m.p. situat în București, sector 1,

identificat în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză

topografică întocmit de expertul O. De asemenea, a constatat

inexistența dreptului de proprietate al pârâtei D. asupra terenului în

suprafață de 4.796,81 m.p., situat la adresa de mai sus, identificat

în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză topografică

întocmit de același expert și a dispus rectificarea înscrierii din

Cartea Funciară nr. 28278, nr. cadastral 13063, deschisă la Biroul de

Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 1 București pe numele

lui C., în sensul reducerii cu suprafața de 9.785,67 m.p. a

suprafeței de teren pentru care a fost deschisă această carte

funciară. Pârâții au fost obligații la 833.745.000 lei

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, potrivit art. 111 C. proc. civ.,

partea care justifică un interes poate promova acțiune în constatarea

existenței sau neexistenței unui drept, această cerere având

caracter subsidiar fată de acțiunea în realizarea dreptului.

Prin urmare, acțiunea în

constatare poate fi utilizată de proprietarul unui imobil numai în ipoteza

în care dreptul de proprietate asupra bunului, ce se află în posesia sa,

îi este contestat. Titularul dreptului nu are la îndemână o acțiune

în realizare, întrucât are posesia bunului, iar hotărârea

judecătorească, pronunțată în condițiile art. 111 C.

proc. civ., îi este necesară pentru consolidarea dreptului său.

În speță, pârâții

contestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în

litigiu, fiind justificat interesul acesteia în promovarea acțiunii în

constatare, astfel încât, pentru examinarea admisibilități

acțiunii introduse de reclamantă, este necesar a se proba posesia acesteia

asupra terenului, stabilindu-se, prin încheierea din 10 octombrie 2003, că

reclamanta are calitate procesuală activă pentru a formula

acțiunea pendinte.

Prin Sentința civilă nr.

5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, irevocabilă, investită cu formulă executorie

și transcrisă sub nr. x/7.8.1996 de aceeași instanță,

a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei SC A. SA asupra

terenului în suprafață de 24.803,60 m.p., situat în București,

sector 1. În executarea acestei hotărâri, reclamanta a fost pusă în

posesia terenului conform procesului verbal de executare silită nr. x din

16 august 1996 încheiat de Biroul Executori Judecătorești al

Judecătoriei sectorului 1 București.

Aceasta a împrejmuit întregul teren,

cu gard metalic, în perioada 1996 - 1997, iar în februarie 2003 a instalat un

post de pază permanentă pe teren, exercitând în mod continuu posesia

asupra acestuia, aspecte rezultate din declarațiile martorilor P. ,R. ,

propuși de reclamantă și S. , propus de pârâții C. și

N. Faptul posesiei reclamantei asupra terenului în litigiu a putut fi constatat

și cu ocazia efectuării cercetării locale de către prima

instanță și a expertizei topografice.

Prima instanță a mai

constatat că nu se poate reține că reclamanta ar fi recunoscut

faptul că nu exercită posesia asupra terenului prin cererea de

chemare în judecată și în Ședința publică din 17

martie 2003, întrucât în cuprinsul cererii introductive nu se

regăsește o astfel de susținere, dimpotrivă,

arătându-se atât în aceasta cât și în acțiunea modificată,

că reclamanta posedă terenul în litigiu. La termenul de judecată

din 31 martie 2003, apărătorul reclamantei a precizat că aceasta

este posesorul terenului, care este îngrădit și păzit de

angajații săi, iar afirmația făcută de avocat la

termenul din 17 martie 2003, reprezintă o eroare.

A mai arătat că, din probele

administrate în cauză, rezultă că de la data recunoașterii

dreptului său de proprietate prin hotărâre judecătorească

definitivă, în anul 1996, reclamanta a exercitat posesia asupra terenului,

fiind irelevant dacă aceasta reprezintă o posesie continuă, în

sensul art. 1848 C. civ., fiind suficient ca posesia să fie

exercitată la data introducerii acțiunii, respectiv 27 februarie

2003, aspect probat de către reclamantă. De altfel, însuși

pârâtul C., cu ocazia efectuării cercetării locale a recunoscut

că postul de pază a fost instalat de reclamantă în perioada

februarie - martie 2003, declarație care se coroborează cu probele

administrate.

În consecință, constatând

că sunt îndeplinite toate condițiile de exercițiu pentru

acțiunea în constatare promovată de reclamantă, prima

instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art.

111 C. proc. civ.

Argumentele invocate de către

pârâții C. și N.  în susținerea excepției lipsei

calității procesuale active referitoare la faptul că reclamanta

nu este succesoarea în drepturi a fostei Societăți E., au fost

examinate și sub aspectul fondului dreptului, prin încheierile din 10

octombrie 2003 și 17 februarie 2004 acestea fiind analizate sub aspectul

calității procesuale active a reclamantei.

Astfel, s-a reținut că prin

Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, a fost

naționalizată și Societatea E., fiind menționată la

pct. 75 din lista societăților naționalizate.

Potrivit prevederilor acestei legi, ca

efect al naționalizării, întreprinderile au trecut în proprietatea

statului cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile

contractate în vederea exploatării lor. Întreprinderile sub formă de

societate sau asociațiuni și-au păstrat patrimoniul rezultat din

bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere

desemnată de stat în urma naționalizării, în activul

întreprinderilor naționalizate intrând toate bunurile imobile și

mobile, corporale și incorporale, iar în pasiv, totalitatea

obligațiunilor întreprinderii.

Astfel cum s-a menționat expres

în Legea nr. 119/1948, prin efectul acestei legi, întreprinderile

naționalizate (devenite proprietate de stat), se substituie în toate

drepturile și obligațiile vechilor întreprinderi.

Prin urmare, întreprinderile

naționalizate s-au substituit în drepturile și obligațiile

întreprinderilor private, păstrând întreg patrimoniul acestora, din punct

de vedere juridic fiind vorba despre o transformare a persoanei juridice, ca

modalitate specială, prevăzută de lege, de reorganizare a

acesteia.

Ca efect al transformării,

operează o transmisiune universală a tuturor drepturilor și

obligațiilor persoanei juridice dispărute către persoana

juridică nouă, astfel că aceasta din urmă este succesoarea

universală a persoanei juridice rezultate din transformare.

Prin naționalizarea E. , aceasta

nu a fost dizolvată sau lichidată, ci a avut loc transformarea sa, cu

dublu efect juridic, operând încetarea persoanei juridice private (E. ) și

nașterea altei persoane juridice, cu statut juridic diferit

(întreprinderea de stat) care s-a substituit acesteia în drepturi și obligații.

Rezultă că prin efectul

naționalizării a operat o transmisiune universală,

întreprinderea de stat devenind succesoarea universală a E. . Prin

procesul verbal încheiat la 11 august 1948, patrimoniul E.  a fost preluat

și transmis Ministerului Comunicațiilor .

Astfel cum rezultă din

Sentința civilă 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă

și care se bucură de prezumția că exprimă un adevăr

relativ și din înscrisurile depuse la dosar, terenul în

suprafață de 24.803,60 m.p. situat pe malul Lacului Floreasca,

aparținând E.  și folosit ca bază sportivă de RR.

Floreasca, a trecut succesiv, după naționalizarea

societății, în folosința Bazei Sportive de pe lângă

Sindicatul Telefoanelor București, Consiliului Central al Sindicatelor,

iar în baza HCM 970 din 15 iunie 1957, a trecut în folosință

gratuită în gospodărirea fostului P.C.R.

Prin Decretul - Lege nr. 30/1990,

întregul patrimoniu care a aparținut P.C.R. a trecut în proprietatea

statului, ca bun al întregului popor, iar prin HG nr. 115/1990, Clubul

Floreasca  și Ștrandul Floreasca  au trecut în administrarea

Ministerului Tineretului și Sporturilor, care, la rândul său, prin HG

nr. 187/1991 a transmis terenul în administrarea SC G. SRL.

Prin HG nr. 448/1991, s-a

înființat Regia Autonoma A, prin reorganizarea V. Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de

stat în societăți comerciale și regii autonome, patrimoniul

acestora devine proprietatea societății comerciale sau regiei

autonome în care s-au reorganizat.

Prin Sentința civilă nr.

5625 din 05 iunie 1995, a Judecătoriei Sector 1, rămasă

definitivă prin exercitarea căilor de atac împotriva sa, s-a stabilit

că SC A SA este îndreptățită la terenul în suprafață

de 24.803,60 m.p., situat în București, sector 1, în contradictoriu cu SC

G. SRL, recunoscându-i-se acesteia dreptul de proprietate asupra terenului.

Dispozițiile sentinței menționate nu pot fi ignorate, neputând

fi pusă în discuție în prezenta cauză legalitatea și

temeinicia acesteia. Chiar dacă această hotărâre nu este

opozabilă pârâților, după cum nici hotărârea

judecătorească de care se prevalează aceștia nu este

opozabilă reclamantei, ea produce efecte cu privire la cele ce

constată în cuprinsul ei.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. x din 07 noiembrie 1938 și transcris sub nr. x din 07

noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, Societatea E. a

cumpărat de la F.  un teren în suprafață de 5.000 m.p., situat

în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița

anexă la contract sub aspectul amplasamentului, dimensiunilor și

vecinătăților.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 iulie 1940 și

transcris sub nr. x din 17 iulie 1940 de același tribunal, E.  a

cumpărat de la F.  un teren în suprafață de 1477,60 m.p., situat

în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița

anexă la contract.

Prin contractul autentificat sub nr. x

din 23 decembrie 1941 și transcris sub nr. x din 23 decembrie 1941 de

același tribunal, a cumpărat de la F.  un teren în

suprafață de 18.326 m.p., situat în comuna

Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la

contract.

Suprafața totală a terenului

astfel cumpărat de E.  este de 24.803,6 m.p.

La rândul său, F. , autorul E. ,

a dobândit aceste terenuri de la X.  prin contractul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. x/1931, anterior încheierii contractului,

terenul fiind deținut cu chirie de F. , în baza contractului de închiriere

autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 1911, încheiat cu X. , care, la rândul

său, l-a cumpărat de la Y. , prin actul de cumpărare

autentificat sub nr. x/1910.

În contractele de vânzare -

cumpărare încheiate de E.  cu F.  în anii 1938, 1940 și 1941,

terenurile sunt precis identificate în schițele de plan anexate, pe baza acestora

putând fi stabilit amplasamentul actual al terenului în suprafață de

24.803,60 m.p., în litigiu, în cadrul expertizei topografice efectuate în

cauză.

Prin contractul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. x/1997 și transcris sub nr. x/1997, reclamanta

a cumpărat de la I. , succesorul lui F. , un teren situat în

București, sector l, în suprafață de 1.053 m.p., identificat în

raportul de expertiză topografică efectuat în Dosarul nr. x/1993 al

Judecătoriei sectorului 1 București.

La rândul lor, pârâții C, N.

și D se prevalează de recunoașterea dreptului de proprietate

asupra unor terenuri situate pe același amplasament, prin hotărâri

judecătorești irevocabile.

Astfel, prin Sentința civilă

nr. 1382 din 20 decembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București,

secția a III a civilă, irevocabilă și investită cu

formulă executorie, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanții K. , L. , M.  și D, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să

lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în

suprafață de 20.514 m.p. situat în București, sector 1,

identificat în raportul de expertiză topometrică efectuat în

respectiva cauză.

Împotriva acestei sentințe a

formulat cerere de revizuire pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, la a cărei judecată a renunțat ulterior, de

această poziție procesuală luându-se act prin încheierea

pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă,

la data de 25 februarie 2003, în Dosarul nr. x/2003.

Prin contractele de vânzare -

cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. x din 16 aprilie

2002,nr. x din 16 aprilie 2002 și nr. x din 16 aprilie 2002 de BBB.,

pârâții C și N. , au cumpărat de la K. , M.  și L. , drepturile

litigioase din dosarul civil nr. x/2002 aflat pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București, având ca obiect ieșirea din indiviziune cu

privire la terenul în suprafață de 20.514 m.p. situat în

București, sector 1.

Prin Sentința civilă nr.

4585 din 27 mai 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, irevocabilă, a fost admisă cererea reclamantei D.,

formulată în contradictoriu intervenientul C., care s-a substituit

pârâților K. , M.  și L.  și s-a dispus ieșirea din indiviziune

asupra terenului situat în București, sectorul 1, în suprafață

de 20.514 m.p. Ca urmare, reclamantei D. i-a fost atribuit un teren în

suprafață de 5.128,50 m.p. identificat în raportul de expertiză,

iar intervenientului C. i-a fost atribuit terenul în suprafață

totală de 15.385,50 m.p. Pârâții C. și N. și-au intabulat

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 15.385,50

m.p. având nr. cadastral al parcelei 13063, în Cartea Funciară nr. 28278 a

sectorului 1 București, la data de 17 iulie 2002.

Pârâta D. și autorii

pârâților C. și N. au dobândit terenul în suprafață de

20.514 m.p. prin moștenire de la Z. și W. , conform certificatelor de

moștenitor nr. 60 din 15 august 2000 și 721/1974.

Z. , autorul pârâților, a

dobândit de la AA., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.

20736 din 28 septembrie 1921 un teren în suprafață de 3.744 m.p., iar

de la mama sa, BB., două terenuri în suprafață de 5.520 m.p.

și respectiv 3.750 m.p., conform actelor de vânzare autentificate sub nr.

14020 din 28 aprilie 1928 și nr. 37713 din 14 decembrie 1931 de fostul

Tribunal Ilfov, secția notariat.

Prima instanță a mai

reținut că nici unul dintre actele de vânzare - cumpărare

încheiate de autorii pârâților în anii 1921, 1928 și 1931 nu

menționează dimensiunile laturilor terenurilor și nu au anexate

schițe de plan, reconstituirea amplasamentului acestor terenuri

neputându-se face în mod precis prin raportul de expertiză

topografică efectuat în cauză, în prezent nemaifiind valabile,

datorită trecerii timpului, vecinătățile menționate în

actele respective.

Instanța a mai reținut

că pârâții nu au formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză topografică întocmit în cauză de expertul O.

În concluziile acestui raport de

expertiză s-a arătat că amplasamentul actual al terenului

pretins de reclamantă, s-a putut stabili pe baza planurilor anexă la

contractele de vânzare cumpărare încheiate de E.  cu F.  în anii 1938,

1940, 1941, a raportului de expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr.

x/1993 al Judecătoriei sectorului 1 București, în baza căruia

s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, a

contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 884/1997,

încheiat de reclamantă cu I. , a documentației cadastrale cu numere

cadastrale provizorii 16719, parcela nr. 13063/18, amplasamentul actual fiind

același cu cel existent în anii 1938,1940,1941.

Identificarea amplasamentului actual

al terenului pârâților s-a făcut în cadrul expertizei din prezenta

cauză pe baza contractelor de vânzare - cumpărare ale autorilor

acestora încheiate în anii 1921,1928 și 1931, a contractului de schimb

autentificat sub nr. 7978 din 25 septembrie 1904, încheiat de BB. și CC.,

a raportului de expertiză tehnică extrajudiciară și

procesului verbal de recunoașteri și predare amplasament, întocmite

la data de 11 iulie 2000, care stau la baza Sentinței civile nr. 1832 din

10 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a

civilă, documentației cadastrale pentru numărul cadastral

provizoriu 13063 și raportului de expertiză tehnică

judiciară efectuat în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București,

secția a III a civilă.

Terenul astfel identificat se

suprapune, parțial, peste terenul reclamantei, după cum urmează:

terenul pârâților C. și N. se suprapune peste terenul reclamantei pe

o suprafață de 9.785,67 m.p., iar terenul pârâtei D., pe o

suprafață de 4.796,81 m.p., conform raportului de expertiză

topografică efectuat în cauză.

Susținerile pârâților C.

și N. , în sensul că schițele de plan anexă la contractele

de vânzare - cumpărare încheiate de F.  cu E.  sunt irelevante, întrucât

vânzătorul putea desena orice, acțiunile sale de amplasare a

imobilelor în spațiu nefiind confirmate de vecini ori de eventualii

oponenți, au fost găsite neîntemeiate întrucât aceste schițe au

fost efectuate de specialiști pe baza actelor de proprietate încheiate în

formă autentică de către F. cu cei de la care a dobândit

terenurile respective. Împrejurarea că autorii pârâților, nu au fost

la fel de diligenți cu ocazia încheierii contractelor de vânzare - cumpărare

în baza cărora au dobândit terenul asupra căruia aceștia se

pretind proprietari, a generat această situație conflictuală,

fiind imposibil, practic, de stabilit cu exactitate care este amplasamentul

acestui teren.

Singura schiță de plan

referitoare la această perioadă, depusă de către pârâți

la dosar și anexată raportului de expertiză topografică

efectuată în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București,

secția a III-a civilă, este un plan din anii 1938 - 1940, ce

poartă mențiunea "Comisiunea CF București". Pe

această schiță de plan este evidențiată zona

numită "Porcăria", pe care nu este menționat numele

vreunui autor al pârâților, dimpotrivă, fiind menționate str.

(...), Aleea (...).

Față de cele reținute,

prima instanță a apreciat că reclamanta și-a dovedit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 24.803,60

m.p. (24.786,06 m.p. conform măsurilor efectuate de expertul topograf

desemnat în cauză), situat în București, sector 1, identificat în

schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză, peste care se

suprapune terenul cu privire la care pârâții pretind că sunt

proprietari.

Întrucât pârâții nu au putut

produce dovezi certe cu privire la faptul că terenul ce a aparținut

autorilor lor, în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de

aceștia în anii 1921, 1928 și 1931, este amplasat pe terenul pretins

de reclamantă, prima instanță a apreciat, ca nedovedit, dreptul

de proprietate al pârâților asupra terenului situat pe acest amplasament.

Așa fiind, în raport de

dispozițiile art. 111 C. proc. civ., prima instanță a admis acțiunea

modificată și a constatat existența dreptului de proprietate al

reclamantei asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p.

menționat mai sus și inexistența dreptului de proprietate al

pârâților asupra aceluiași teren.

Pe cale de consecință,

constatându-se că în mod greșit s-a intabulat dreptul de proprietate

al pârâților C și N. , asupra terenului în suprafață de

9.785,67 m.p., având număr cadastral 13063, în CF nr. 28278 a sectorului 1

București, astfel încât cuprinsul cărții funciare nu corespunde,

în privința înscrierii, cu situația juridică reală,

deoarece pârâții nu sunt proprietarii terenului situat pe acest

amplasament, în baza art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, prima

instanță a dispus rectificarea înscrierii în cartea funciară, în

sensul reducerii cu 9.785,67 m.p., a suprafeței de teren pentru care a

fost deschisă această carte funciară .

Întrucât au căzut în

pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., toți pârâții au fost

obligați la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru, timbru

judiciar și onorariu de expertiză în cuantum total de 833.745.000

lei, conform ordinelor de plată depuse la dosar.

Împotriva sentinței au declarat

apel pârâții C.  și N. , cât și reclamanta.

Prin apelul lor, pârâții au susținut

nelegalitatea și netemeinicia acțiunii, în sensul că:

- greșit a fost respinsă

excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în

care, din probele administrate în cauză, rezultă fără

putință de tăgadă, că ei sunt proprietarii

suprafeței de 15.385,53 mp teren situat în str. (...), în baza

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 539-541 din 16

aprilie 2002 de BBB. și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a

Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a partajat

suprafața de 20.514 mp teren între ei și pârâta D. Tot ei și-au

intabulat și dreptul de proprietate asupra terenului în CF nr. 28278, nr.

cadastral 13.063. Asupra acestui teren, ei exercită o posesie utilă

și sub nume de proprietar, fapt recunoscut de apărătorul

reclamantei la termenul din 17 martie 2003. De asemenea, înscrisurile și

martorii audiați în cauză confirmă posesia exercitată în

cauză de către ei, în momentul introducerii acțiunii, așa

încât, este irelevant că la data efectuării cercetării locale,

după 1 an, reclamanta exercită posesia materială, prin mijloace

violente, respectiv prin blocarea drumurilor de acces și interzicerea cu

pază armată a accesului lor pe teren. Ca urmare, reclamanta nu are,

în baza art. 111 C. proc. civ., calea acțiunii în constatare pe care și-a

întemeiat acțiunea, ci cea a acțiunii în realizare;

- ei (pârâții C. și N. )

sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă pe primul capăt

de cerere, întrucât pot avea calitate procesuală doar cu privire la

suprafața de 9.785,67 mp, asupra căreia exista suprapunere cu terenul

pretins proprietatea reclamantei de 24.803,60 mp;

- greșit a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active, căci

Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei

sectorului 1 București, de care se prevalează reclamanta, nu le este

opozabilă și nici nu poate produce față de ei, autoritate

de lucru judecat, în condițiile în care nu au avut în acel proces

calitatea de parte. În plus, terenul de 24.803,6 mp ce a fost în proprietatea

Societății E., a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948,

poziția 75, întregul patrimoniu al acesteia trecând la Ministerul

Comunicațiilor, astfel cum rezultă din procesul verbal din 11 august

Popular al Capitalei alături de celelalte ștranduri din

capitală. Prin HCM nr. 970/1957, Ștrandul Floreasca a trecut în

folosința gratuită a PCR până la 22 decembrie 1989,

rămânând în administrarea Sfatului Popular al Municipiului București.

Potrivit art. 73 din Legea nr. 69/2991, dreptul de administrare asupra

terenului aparținând fostului Sfat Popular al Capitalei s-a convertit în

drept de proprietate privată al unității

administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului București în contradictoriu

cu care, autorilor lor li s-a admis acțiunea în revendicare. De asemenea,

S.C A. SA nu este continuatoarea personalității juridice a

Societății E. și nici succesoarea în drepturi a acesteia,

căci aceasta și-a încetat existența ca persoană

juridică la data naționalizării, întregul patrimoniu fiind

transmis către Ministerul Comunicațiilor. Or, terenul în litigiu nu

s-a aflat ulterior în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor, ci s-a

aflat permanent în administrarea Sfatului Popular al Capitalei și, ulterior

în folosința gratuită a P.C.R. Întrucât nu s-a aflat în patrimoniul

PCR, terenul nu putea fi trecut în baza Decretului-Lege nr. 30/1990 și HG

nr. 115/1990, în mod legal în administrarea Ministerului Tineretului și

Sportului. Prin HG nr. 448/1991 s-a constituit DD. cu un patrimoniu determinat

de Ministerul Comunicațiilor, regie autonomă restructurată

succesiv, purtând în prezent denumirea de S.C A. SA. Terenul în litigiu nu s-a

aflat în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor și nici a DD. ,

astfel încât, la momentul constituirii S.C A. SA, aceasta nu a dobândit,

conform Legii nr. 15/1990 și HG nr. 448/1991, în patrimoniu, terenul din

litigiu;

- greșit s-a reținut

temeinicia acțiunii, instanța neanalizând toate probele administrate

în cauză și limitându-se la concluziile raportului de expertiză,

care nu a avut la bază o localizare certă a imobilului proprietatea

lui F., înstrăinat către Societatea T.. În momentul efectuării

schițelor terenurile nu erau clar delimitate și nu erau împrejmuite.

În plus, Ministerul Tineretului și Sportului nu avea calitate

procesuală pasivă, în dosarul din 1993, aceasta aparținând

Municipiului București, care nu a fost citat în cauză.

Reclamanta, prin apelul său, a

criticat sentința, sub aspectul neacordării cheltuielilor de

judecată, constând în onorariul de avocat de 829.008.942 lei, în

condițiile în care a dovedit că onorariul de avocat este acordat

pentru asistența juridică, în cazul Floreasca, în baza contractului

de asistență juridică nr. 257A din 03 februarie 2003 și a

contractului nr. 251 din 23 ianuarie 2003. Conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., judecătorii pot micșora onorariul de avocat, fără a

putea însă să-l elimine.

La 02 iunie 2005 a decedat pârâta D.

ai cărei moștenitori EE., FF., GG. și HH. au fost introduși

în cauză. Aceștia și-au vândut drepturile litigioase către

II., care la rându-le le-au înstrăinat către JJ..

Prin Decizia civilă nr. 76 din 06

martie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul declarat de S.C A. SA și a admis apelul declarat de pârâții

C. și N. Ca urmare, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că

a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a menținut

dispozițiile din sentința referitoare la respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că o acțiune în constatare nu

poate fi transformată din oficiu de către instanță într-o

acțiune în realizare.

Prin Decizia civilă nr. 2243 de

la 09 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, recursurile

declarate de reclamantă și pârâții C. și N. au fost admise,

decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare

instanței de apel.

În considerente, instanța de

recurs a reținut că greșit instanța de apel a statuat

că valorificarea drepturilor reclamantei s-ar putea face doar pe calea

acțiunii în revendicare, că aceeași instanță nu a

lămurit aspectele referitoare la aspectul continuității

reclamantei ca persoană juridică și a transferului

transmisiunilor succesive ale dreptului de proprietate pentru verificarea

calității procesuale active și că s-a limitat la un

probatoriu insuficient de relevant pentru stabilirea situației de fapt.

Prin Decizia civilă nr. 437 din

02 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, a admis apelul

declarat de pârâții C. și N. și a schimbat, în parte,

sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

A fost menținută dispoziția din sentința de respingere a

excepției de inadmisibilitate.

Instanța a reținut că

drepturile părților sunt stabilite prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, care nu produc efecte

decât între părți, așa încât, nu se poate stabili care dintre

drepturi este preferabil.

Prin Decizia civilă nr. 6731 din

10 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins

excepția lipsei de interes în formularea recursului a pârâților N.

și C. și a admis recursurile declarate de către aceștia

și de către reclamanta SC A. SA. Decizia recurată a fost

casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de

apel.

Pentru a decide astfel, instanța

supremă a constatat că instanța de apel nu a respectat

dispozițiile Deciziei de casare nr. 2243 din 09 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, încălcând prevederile

art. 315, alin. (1) C. proc. civ. sub nici unul din aspectele ce trebuiau

examinate.

În plus, deși a respins

excepția inadmisibilității cererii în constatarea dreptului de

proprietate, instanța de rejudecare a apreciat că situația

juridică din speță, caracterizată prin existența a

două titluri de proprietate deținute de părți cu interese

contrare asupra aceluiași teren, nu poate fi tranșată decât în

cadrul unei cereri în revendicare.

Or, asemenea argumentare coincide cu

cea din Decizia nr. 76/6 martie 2006 a Curții de Apel București,

secția a IV a civilă, casată prin Decizia nr. 2243/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă

sancționând reținerea nelegală, precum că valorificarea

drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acțiunii în

constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Pe de altă parte, o

eventuală soluție de respingere a cererii în constatare nu poate fi

motivată în considerarea alegerii greșite a căii procesuale de

valorificare a dreptului, deoarece atare motivare este de natură să

susțină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil

mijlocul procesual utilizat.

Or, inadmisibilitatea cererii în

constatare se poate reține doar în situația în care reclamantul nu se

află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în

revendicare, nu și atunci când se pretinde existența a două

titluri asupra aceluiași bun, precum în speță.

De altfel, excepția

inadmisibilității cererii în constatare, invocată de către

pârâții N.  și C., a fost respinsă de către prima

instanță, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat,

menținută fiind prin decizia recurată, fără ca

pârâții, prin recursul declarat în cauză, să formuleze critici

împotriva sa.

În aceste condiții, cercetarea

fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie

să vizeze alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce

impune, după cum s-a fi arătat, casarea deciziei recurate.

Cercetarea legalității

și temeiniciei sentinței prin care au fost admise pretențiile

reclamantei presupunea, în faza apelului, în primul rând, verificarea

calității reclamantei de succesor în drepturi al proprietarului terenului

deposedat abuziv de către stat (din București, sector 1, în

suprafață de 24.803,60 mp), fosta Societatea E., astfel cum a

susținut reclamanta, calitate contestată de către pârâții

N.  și C. prin invocarea *excepției lipsei calității

procesuale active, ce fusese respinsă de către prima

instanță în cursul judecății și reiterată de

către pârâți prin motivele de apel.

Astfel, era necesar a se stabili

că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice avându-se în

vedere și transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în

litigiu, ce sunt redate detaliat de către pârâți, inclusiv prin

motivele de recurs aspect ce a făcut, în aceiași termeni, obiectul

și al îndrumărilor instanței supreme din decizia de casare, ce

nu au fost respectate.

În cazul unei concluzii favorabile reclamantei

pe acest aspect, urma a fi verificat însuși titlul de proprietate -invocat

de reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele de

vânzare - cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 și 1941 de

către fosta Societatea E., în calitate de cumpărător, sub

aspectul existenței și întinderii dreptului, al amplasamentului

și al configurației terenului cumpărat.

Lămurirea situației de fapt

din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în

raport de obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenței

dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu.

Aceleași aspecte urmau a fi

verificate și în ceea ce privește contractul de vânzare -

cumpărare încheiat de către reclamanta însăși în anul 1997,

cu numitul I. , pentru o suprafață de 1053 mp din totalul pretins de

24.803,60 mp.

În măsura în care se impune

recunoașterea efectelor titlului de proprietate înfățișat

de către reclamantă, trebuia analizat cel de-al doilea petit al

cererii introductive de instanță, respectiv constatarea

inexistenței dreptului pârâților asupra aceluiași teren (sau a

unei porțiuni din acesta), prin prisma acelorași aspecte ca în cazul

verificării titlului reclamantei, respectiv în raport de titlul de

proprietate al autorilor pârâților, Z. și Y. Aceștia au

cumpărat o suprafață de 20.514 mp printr-un act autentic

încheiat în anul 1921 cu numitul AA., respectiv prin două acte autentice

de vânzare - cumpărare în anii 1928 și 1931, încheiate cu numita BB..

Se ajunge, în acest fel, la o

comparare a titlurilor de proprietate ale părților, după cum, în

mod corect, a arătat recurenta - reclamantă, care este

inevitabilă în situația invocării a două titluri opuse,

contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare, cu diferența

esențială a absenței efectului redobândirii posesiei de

către reclamant, dacă se admite cererea, premisa

admisibilității cererii în constatare fiind aceea a reclamantului

posesor.

Înalta Curte de Casație și

Justiție a mai reținut că această clarificare a

situației de fapt în privința aspectelor anterior arătate

implică efectuarea unei expertize topografice prin care să se

determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți,

amplasamentul și configurația terenului pentru care se pretinde

proprietar.

Chiar dacă în cadrul

rejudecării apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu

expertiză topografică, s-a constatat că aceasta nu este de

natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia de casare,

deoarece expertul desemnat de către instanță s-a raportat în mod

greșit la hotărârile judecătorești cu efect declarativ al

dreptului de proprietate și nu la însuși titlul de proprietate al

fiecăreia dintre părți, astfel cum a susținut reclamanta

prin motivele de recurs

Compararea titlurilor nu se realizează

în baza hotărârilor judecătorești prin care s-a admis cererea în

revendicare a terenului (sau a unei porțiuni din teren, în ceea ce o

privește pe pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC G.

- Sentința civilă nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului

1 București, respectiv de către pârâții N.  și C.,

împotriva Municipiului București - Sentința civilă nr. 1382 din

20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă,

Ambele hotărâri au doar un

caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar

constată preexistența acestuia în patrimoniul reclamantului. Or,

cercetarea a însăși existenței dreptului în patrimoniul

părții care se pretinde proprietar și al cărei titlu este

contestat nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv

al dreptului, reprezentat de titlurile autorilor părților.

Pe de altă parte, atât S.C A.

S.A, cât și pârâții C. și N. , au susținut reciproc

inopozabilitatea hotărârilor, ce au fost pronunțate în cauze în care

nu au avut concomitent calitatea de părți.

Or, deși nu poate fi

ignorată o hotărâre judecătorească intrată în puterea

lucrului judecat, putând fi invocată drept mijloc de probă într-un

proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt și de drept dezlegate, inclusiv

împotriva unor terți față de procesul finalizat prin

hotărârea astfel invocată, pentru terți, aceasta nu

reprezintă decât un fapt juridic, ce poate fi combătut prin proba

contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea titlului constitutiv sau

translativ al dreptului.

Prin expertiză se impune

clarificarea, în același timp, a împrejurării dacă terenurile

pentru care fiecare parte se pretinde proprietar, a căror configurare

și amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor se suprapun,

pentru că numai în acest mod se poate reține legitimarea

procesuală a pârâților pentru primul capăt de cerere. Se va

soluționa, astfel, excepția lipsei calității procesuale

pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către

pârâți.

Față de cele expuse, Înalta Curte

a admis recursul și a casat decizia recurată, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru a se proceda la examinarea

excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, cea a lipsei

calității procesuale active și a lipsei calității

procesuale pasive și pentru a se administra o nouă expertiză

topografică pe baza titlurilor autorilor, pentru determinarea aspectelor

de fapt indicate prin prezentele considerente, utilă inclusiv pentru

soluționarea excepțiilor procesuale.

În ceea ce privește recursul

pârâților, acesta a fost găsit, de asemenea, fondat, pentru

considerente similare celor deja expuse cu ocazia analizării recursului

declarat de către reclamantă.

Astfel, chiar dacă pârâții

nu au invocat, explicit, încălcarea dispozițiilor deciziei de casare,

în raport de art. 315, alin. (1) C. proc. civ., au susținut că

instanța de rejudecare, în mod greșit, a apreciat că nu poate

tranșa disputa dintre părți. Or, acest aspect fusese dezlegat în

ciclul procesual anterior, când instanța supremă a sancționat

instanța de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din

decizia recurată în cauză, reținerea acelorași

considerente, fără evocarea fondului presupusă de apelul

pârâților, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către

instanța de rejudecare.

Totodată, pârâții au

susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra

excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, inclusiv asupra

legitimării procesuale active, din perspectiva continuității față

de fosta Societate E.

Prin Decizia nr. 597 A din 4 decembrie

2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către

apelanții - pârâți N. și C, cu domiciliul ales la SC KK., cu

sediul în București, sector 5, împotriva Sentinței civile nr. 563 din

04 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București , secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu apelanta

reclamantă B SA (fostă SC A SA) cu sediul ales în București,

sector 1, și cu intimații-pârâți EE., domiciliat în

București, sector 3 și LL., domiciliată în București,

sector 2

A fost admis apelul declarat de

către apelanta reclamantă B SA (fostă SC A SA) împotriva

aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelanții-pârâți

N.  și C și intimații-pârâți EE. și LL..

A fost schimbată, în parte,

sentința, în sensul că a fost obligați pârâți să

plătească reclamantei suma de 30.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel, în rejudecare, a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

5625 de la 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București,

rămasă definitivă, s-a constatat că reclamantul I. și

intervenienta SC DD. sunt proprietarii suprafețelor de 1053 și,

respectiv, 24.803,60 mp, identificate prin raportul de expertiză în

cauză de către expertul J. . Totodată, Ministerul Tineretului

și Sportului și SC G., în contradictoriu cu care s-a judecat

procesul, au fost obligați să predea reclamantei și

intervenientei terenurile sus menționate.

În considerentele sentinței s-a

reținut că terenurile au fost preluate fără titlu la stat.

La baza admiterii acțiunii au stat contractele de vânzare cumpărare

autentificate sub nr. 1119/1938, 7224/1940 și 40982/1941, încheiate între

F. (proprietar al terenului în baza contractului de vânzare cumpărare nr.

16865 din 23 iunie 1931) și Societatea E., în calitate de

cumpărătoare. Aceste contracte au avut ca obiect suprafețele de

5000 mp, 1477,60 mp și 18.326 mp teren, în total 24.803,60 mp teren.

Suprafața de 24.803,60 mp teren a

fost preluată în posesie de către DD., conform procesului verbal nr.

620 din 16 august 1996 și a fost îngrădită, aspect ce

rezultă din procesul verbal din 23 iunie 1997 întocmit de DD. și SC

MM. SRL executantul lucrării. Totodată, A și-a înregistrat

sentința în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub

nr. 7538/7 august 1996.

Reclamantului I i s-a admis

acțiunea în limita suprafețelor de 1053 mp teren și 490 mp

teren, neînstrăinate de către autorul său F. Terenul de 1053 mp

a fost înstrăinat, prin mandatar, la data de 16 aprilie 1997 către

DD. iar contractul a fost transcris în Registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni. Până în prezent, nimeni nu a solicitat constatarea

nulității acestui din urmă contract de vânzare cumpărare.

Ulterior,a fost pronunțată

Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului

București, secția a III a civilă, prin care pârâtul Municipiul

București prin Primarul General a fost obligat să predea

reclamanților K. , L. , M.  și D, suprafața de 20.514 mp teren

situată în sector 1 București, identificat prin raportul de

expertiză întocmit de ing. NN..

Din examinarea actelor dosarului nr.

5835/2000, în care s-a pronunțat sentința sus menționată,

nu rezultă că aceasta ar fi fost atacată cu apel, astfel încât

nu a fost motivată în fapt și în drept.

În susținerea acțiunii,

reclamanții au pretins că autorul lor Z. a cumpărat cu actul

autentic nr. 20736 din 28 septembrie 1921 de la AA. suprafața de 3744 mp

teren situat pe str. (...), învecinat la răsărit cu apa (...), la

apus cu Banca OO., la nord cu PP. iar la sud cu Q.. Tot acesta a cumpărat

cu actul autentic nr. 14020 din 28 aprilie 1928 de la mama sa suprafața de

5520 mp teren cu aceleași vecinătăți, iar prin actul

autentic nr. 25363 adițional nr. 37713 din 16 decembrie 1931 suprafața

de 3750 mp teren cu aceleași vecinătăți. La rându-i, mama

sa BB. decedată în anul 1941 a dobândit prin actul de schimb autentificat

prin nr. 7978 din 25 septembrie 1904 de Tribunalul Ilfov, secția notariat,

suprafața de 7500 mp teren situată în zona (...) pe moșia (...)

azi str. (...). Astfel fiind, susțin reclamanții, autorii lor au

devenit proprietarii suprafeței totale de 20.514 mp teren situată în

prezent pe str. (...), identificată cu vecinătățile

descrise în expertiza tehnică ex