ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1997/2016

Decizia nr. 1997/2016 Asupra recursului de față; Prin cererea din 27 februarie 2003, astfel cum a fost modificată la 31 martie 2003, reclamanta S.N.Tc A SA (devenită ulterior B SA) a chemat în judecată pe pârâții C. și D., pentru a se constata existența dreptului său de proprietate asupra parcelei de teren în suprafață de 24.803,60 mp, certificată prin Sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sectorului 1 București și inexistența dreptului de proprietate al pârâților asupra suprafeței de teren situate în (...), recunoscut în comun acestora prin Sentința civilă nr. 1382/2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și, individual, prin Sentința civilă nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, în măsura în care terenul asupra căruia a fost recunoscut acest drept se suprapune cu terenul proprietatea A. Totodată, a solicitat rectificarea CF nr. 28278, parcela nr. 13063, deschisă la Biroul de carte funciară a Judecătoriei sectorului 1 București pe numele pârâtului C., în sensul reducerii, corespunzător admiterii acțiunii, a suprafeței de teren pentru care a fost înscrisă această carte funciară.

În motivare, a arătat că în cursul anilor 1938, 1940 și 1941, Societatea E. a achiziționat de la numitul F., trei terenuri în suprafață totală de 24.803,60 mp din sector 1 București, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1938 pentru suprafața de 5000 mp, nr. x/1940 pentru suprafața de 1.477 mp și nr. x/1941 pentru suprafața de 18.326 mp, toate fiind înscrise în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de la acea vreme. În perioada regimului comunist, folosința acestui teren a fost cedată, succesiv, Bazei sportive de pe lângă Sindicatul Telefoane București, Consiliului Central al Sindicatelor și apoi Partidului Comunist Român.

După anul 1990, în baza HG nr. 115/1990, terenul a fost trecut în folosința Ministerului Transporturilor, de la care, în baza HG nr. 187/1991, s-a transmis spre folosință o parte către Societatea G. SRL, respectiv H. Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul I în contradictoriu cu pârâții Ministerul Tineretului și Sportului și S.C G., în sensul că s-a constatat că reclamantul este proprietarul suprafeței de 1053 mp + 490 mp. Totodată, a fost admisă cererea de intervenție a S.C A ., în sensul că s-a constatat că intervenienta A. este proprietara suprafeței de 24.803,60 mp, toate terenurile fiind individualizate prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expertul J. , omologat de către instanță.

Ministerul Tineretului și Sportului și G. SRL au fost obligați să predea în deplină proprietate și posesie acest teren către A. Prin procesul verbal nr. 620 din 16 august 1995, S.N.Tc A. SA a fost pus în posesia terenului de 24.803,60 mp, pe care l-a îngrădit și pentru care a achitat impozit. Ulterior, prin contractul autentificat sub nr. 884/1997 înregistrat în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni, I a înstrăinat către A. SA terenul de 1053 mp, astfel încât ea a devenit proprietara suprafeței totale de 25.856,60 mp. Cu adresa nr. 1716 din 23 decembrie 2002, Judecătoria sectorului 1 București - Biroul de Carte Funciară i-a comunicat că s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al lui C. pe terenul din (...), sub nr. cadastral al parcelei 13063 în CF 28278, teren care se suprapune peste o mare parte din terenul proprietatea sa.

Această intabulare s-a făcut în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Când a pronunțat prima sentință, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de D. , K. , L. și M. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primarul General, care nu era proprietar asupra terenului în litigiu, instanța nu a avut în vedere și transmisiunile anterioare ale dreptului de proprietate asupra terenului din litigiu. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 111 C. civ. și art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996. Prin întâmpinarea precizată, pârâtul C. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, în condițiile în care reclamanta are la îndemână acțiunea în realizare.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pe considerentul că Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București invocată de reclamant nu-i este opozabilă, întrucât nu a fost parte în proces și că, oricum, aceasta are caracter declarativ și nu translativ sau constitutiv de drepturi, pentru a putea fi invocată ca titlu de proprietate. În plus, persoanele obligate la restituirea imobilului, respectiv Ministerul Tineretului și Sportului și S.C G. nu aveau calitatea de proprietari, ci Municipiul București, în baza Legii nr. 69/1991. A mai arătat că el este proprietarul imobilului în baza Sentinței civile nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare introdusă în contradictoriu cu Municipiul București, acesta fiind obligat să predea reclamanților K. , L. , M. și D. suprafața de 20.514 mp teren, situată în București.

Autorii lor au devenit proprietarii imobilului, în baza unor acte succesive de vânzare-cumpărare anterioare anului 1938. Prin contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. 539, 540 și 541 din 16 aprilie 2002, K. , M. și L. și-au vândut drepturile litigioase către C., astfel că din suprafața totală de 20514 mp teren, lui D. i s-a atribuit suprafața de 5.128,50 mp, iar lui C., restul de 15.385,50 mp, prin Sentința civilă nr. 4585 din 27 mai 2002 a Judecătoriei sectorului 1 București. Ca urmare, s-a intabulat în Cartea funciară nr. 28278 a localității București, sector 1, parcela nr. 13063, cu terenul atribuit în lot. Prin cererea din 26 mai 2003, reclamanta a chemat în judecată pentru opozabilitate și pe N. , iar instanța a introdus-o în cauză.

Prin Sentința civilă nr. 4315 din 30 iunie 2003, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. În fața acestei instanțe, prin cererea din 03 octombrie 2003, pârâții C. și N. au invocat excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul că S.C A. SA nu este succesoarea în drepturi a Societății E., întrucât, în momentul constituirii sale prin HG 448/1991, aceasta nu a dobândit în patrimoniu drepturi relative la acest teren de la autoarea sa A. Societatea E. despre care se susține că a fost proprietarul terenului, a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948, figurând la poziția 75 din lege și și-a încetat existența ca și persoană juridică.

Ca urmare, reclamanta nu este continuatoarea fostei Societăți E., pe de o parte, datorită dizolvării și lichidării acesteia în anul 1948, iar pe de altă parte, întrucât personalitatea juridică a reclamantei a luat naștere prin efectul HG nr. 448/1991. Prin încheierea de ședință din 10 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, reținând că reclamanta justifică această calitate în baza Sentinței civile nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care i se recunoaște dreptul de proprietate asupra terenului și că această judecată exprimă un adevăr relativ. Prin notele de ședință din 17 februarie 2004 pârâții C. și N. au susținut că ei se află în posesia terenului în litigiu și nu reclamanta, fapt recunoscut de apărătorul reclamantei prin încheierea din 17 martie 2003 și au reiterat excepția lipsei calității procesuale active.

Prin încheierea de ședință din 2 martie 2004 a fost unită cu fondul excepției inadmisibilității acțiunii și a fost respinsă, din nou, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active, pe considerentul că nu au intervenit elemente noi care să justifice reiterarea acestei din urmă excepții. Prin Sentința civilă nr. 563 din 04 iunie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii și a admis acțiunea modificată, în sensul că a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. (24.786,06 m.p., din măsurători), situat în București sector l, identificat în schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul O. , care face parte integrantă din hotărâre.

Totodată, a constatat inexistența dreptului de proprietate al pârâților C și N. , asupra terenului în suprafață de 9.785,67 m.p. situat în București, sector 1, identificat în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul O. De asemenea, a constatat inexistența dreptului de proprietate al pârâtei D. asupra terenului în suprafață de 4.796,81 m.p., situat la adresa de mai sus, identificat în schița anexă nr. 7 la raportul de expertiză topografică întocmit de același expert și a dispus rectificarea înscrierii din Cartea Funciară nr. 28278, nr. cadastral 13063, deschisă la Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei sectorului 1 București pe numele lui C., în sensul reducerii cu suprafața de 9.785,67 m.p.

a suprafeței de teren pentru care a fost deschisă această carte funciară. Pârâții au fost obligații la 833.745.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care justifică un interes poate promova acțiune în constatarea existenței sau neexistenței unui drept, această cerere având caracter subsidiar fată de acțiunea în realizarea dreptului. Prin urmare, acțiunea în constatare poate fi utilizată de proprietarul unui imobil numai în ipoteza în care dreptul de proprietate asupra bunului, ce se află în posesia sa, îi este contestat. Titularul dreptului nu are la îndemână o acțiune în realizare, întrucât are posesia bunului, iar hotărârea judecătorească, pronunțată în condițiile art. 111 C. proc.

civ., îi este necesară pentru consolidarea dreptului său. În speță, pârâții contestă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, fiind justificat interesul acesteia în promovarea acțiunii în constatare, astfel încât, pentru examinarea admisibilități acțiunii introduse de reclamantă, este necesar a se proba posesia acesteia asupra terenului, stabilindu-se, prin încheierea din 10 octombrie 2003, că reclamanta are calitate procesuală activă pentru a formula acțiunea pendinte.

Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, investită cu formulă executorie și transcrisă sub nr. x/7.8.1996 de aceeași instanță, a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei SC A. SA asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p., situat în București, sector 1. În executarea acestei hotărâri, reclamanta a fost pusă în posesia terenului conform procesului verbal de executare silită nr. x din 16 august 1996 încheiat de Biroul Executori Judecătorești al Judecătoriei sectorului 1 București. Aceasta a împrejmuit întregul teren, cu gard metalic, în perioada 1996 - 1997, iar în februarie 2003 a instalat un post de pază permanentă pe teren, exercitând în mod continuu posesia asupra acestuia, aspecte rezultate din declarațiile martorilor P. ,R.

, propuși de reclamantă și S. , propus de pârâții C. și N. Faptul posesiei reclamantei asupra terenului în litigiu a putut fi constatat și cu ocazia efectuării cercetării locale de către prima instanță și a expertizei topografice. Prima instanță a mai constatat că nu se poate reține că reclamanta ar fi recunoscut faptul că nu exercită posesia asupra terenului prin cererea de chemare în judecată și în Ședința publică din 17 martie 2003, întrucât în cuprinsul cererii introductive nu se regăsește o astfel de susținere, dimpotrivă, arătându-se atât în aceasta cât și în acțiunea modificată, că reclamanta posedă terenul în litigiu. La termenul de judecată din 31 martie 2003, apărătorul reclamantei a precizat că aceasta este posesorul terenului, care este îngrădit și păzit de angajații săi, iar afirmația făcută de avocat la termenul din 17 martie 2003, reprezintă o eroare.

A mai arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă că de la data recunoașterii dreptului său de proprietate prin hotărâre judecătorească definitivă, în anul 1996, reclamanta a exercitat posesia asupra terenului, fiind irelevant dacă aceasta reprezintă o posesie continuă, în sensul art. 1848 C. civ., fiind suficient ca posesia să fie exercitată la data introducerii acțiunii, respectiv 27 februarie 2003, aspect probat de către reclamantă. De altfel, însuși pârâtul C., cu ocazia efectuării cercetării locale a recunoscut că postul de pază a fost instalat de reclamantă în perioada februarie - martie 2003, declarație care se coroborează cu probele administrate. În consecință, constatând că sunt îndeplinite toate condițiile de exercițiu pentru acțiunea în constatare promovată de reclamantă, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Argumentele invocate de către pârâții C. și N. în susținerea excepției lipsei calității procesuale active referitoare la faptul că reclamanta nu este succesoarea în drepturi a fostei Societăți E., au fost examinate și sub aspectul fondului dreptului, prin încheierile din 10 octombrie 2003 și 17 februarie 2004 acestea fiind analizate sub aspectul calității procesuale active a reclamantei. Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, a fost naționalizată și Societatea E., fiind menționată la pct. 75 din lista societăților naționalizate. Potrivit prevederilor acestei legi, ca efect al naționalizării, întreprinderile au trecut în proprietatea statului cu fondul de comerț și cu toate obligațiunile contractate în vederea exploatării lor.

Întreprinderile sub formă de societate sau asociațiuni și-au păstrat patrimoniul rezultat din bilanțul încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat în urma naționalizării, în activul întreprinderilor naționalizate intrând toate bunurile imobile și mobile, corporale și incorporale, iar în pasiv, totalitatea obligațiunilor întreprinderii. Astfel cum s-a menționat expres în Legea nr. 119/1948, prin efectul acestei legi, întreprinderile naționalizate (devenite proprietate de stat), se substituie în toate drepturile și obligațiile vechilor întreprinderi. Prin urmare, întreprinderile naționalizate s-au substituit în drepturile și obligațiile întreprinderilor private, păstrând întreg patrimoniul acestora, din punct de vedere juridic fiind vorba despre o transformare a persoanei juridice, ca modalitate specială, prevăzută de lege, de reorganizare a acesteia.

Ca efect al transformării, operează o transmisiune universală a tuturor drepturilor și obligațiilor persoanei juridice dispărute către persoana juridică nouă, astfel că aceasta din urmă este succesoarea universală a persoanei juridice rezultate din transformare. Prin naționalizarea E. , aceasta nu a fost dizolvată sau lichidată, ci a avut loc transformarea sa, cu dublu efect juridic, operând încetarea persoanei juridice private (E. ) și nașterea altei persoane juridice, cu statut juridic diferit (întreprinderea de stat) care s-a substituit acesteia în drepturi și obligații.

Rezultă că prin efectul naționalizării a operat o transmisiune universală, întreprinderea de stat devenind succesoarea universală a E. . Prin procesul verbal încheiat la 11 august 1948, patrimoniul E. a fost preluat și transmis Ministerului Comunicațiilor . Astfel cum rezultă din Sentința civilă 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și care se bucură de prezumția că exprimă un adevăr relativ și din înscrisurile depuse la dosar, terenul în suprafață de 24.803,60 m.p. situat pe malul Lacului Floreasca, aparținând E. și folosit ca bază sportivă de RR. Floreasca, a trecut succesiv, după naționalizarea societății, în folosința Bazei Sportive de pe lângă Sindicatul Telefoanelor București, Consiliului Central al Sindicatelor, iar în baza HCM 970 din 15 iunie 1957, a trecut în folosință gratuită în gospodărirea fostului P.C.R.

Prin Decretul - Lege nr. 30/1990, întregul patrimoniu care a aparținut P.C.R. a trecut în proprietatea statului, ca bun al întregului popor, iar prin HG nr. 115/1990, Clubul Floreasca și Ștrandul Floreasca au trecut în administrarea Ministerului Tineretului și Sporturilor, care, la rândul său, prin HG nr. 187/1991 a transmis terenul în administrarea SC G. SRL. Prin HG nr. 448/1991, s-a înființat Regia Autonoma A, prin reorganizarea V. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale și regii autonome, patrimoniul acestora devine proprietatea societății comerciale sau regiei autonome în care s-au reorganizat.

Prin Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, a Judecătoriei Sector 1, rămasă definitivă prin exercitarea căilor de atac împotriva sa, s-a stabilit că SC A SA este îndreptățită la terenul în suprafață de 24.803,60 m.p., situat în București, sector 1, în contradictoriu cu SC G. SRL, recunoscându-i-se acesteia dreptul de proprietate asupra terenului. Dispozițiile sentinței menționate nu pot fi ignorate, neputând fi pusă în discuție în prezenta cauză legalitatea și temeinicia acesteia. Chiar dacă această hotărâre nu este opozabilă pârâților, după cum nici hotărârea judecătorească de care se prevalează aceștia nu este opozabilă reclamantei, ea produce efecte cu privire la cele ce constată în cuprinsul ei.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 noiembrie 1938 și transcris sub nr. x din 07 noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, Societatea E. a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 5.000 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract sub aspectul amplasamentului, dimensiunilor și vecinătăților. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 iulie 1940 și transcris sub nr. x din 17 iulie 1940 de același tribunal, E. a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 1477,60 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract. Prin contractul autentificat sub nr. x din 23 decembrie 1941 și transcris sub nr. x din 23 decembrie 1941 de același tribunal, a cumpărat de la F. un teren în suprafață de 18.326 m.p., situat în comuna Băneasa-Herăstrău, identificat în schița anexă la contract.

Suprafața totală a terenului astfel cumpărat de E. este de 24.803,6 m.p. La rândul său, F. , autorul E. , a dobândit aceste terenuri de la X. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1931, anterior încheierii contractului, terenul fiind deținut cu chirie de F. , în baza contractului de închiriere autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 1911, încheiat cu X. , care, la rândul său, l-a cumpărat de la Y. , prin actul de cumpărare autentificat sub nr. x/1910. În contractele de vânzare - cumpărare încheiate de E. cu F. în anii 1938, 1940 și 1941, terenurile sunt precis identificate în schițele de plan anexate, pe baza acestora putând fi stabilit amplasamentul actual al terenului în suprafață de 24.803,60 m.p., în litigiu, în cadrul expertizei topografice efectuate în cauză.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1997 și transcris sub nr. x/1997, reclamanta a cumpărat de la I. , succesorul lui F. , un teren situat în București, sector l, în suprafață de 1.053 m.p., identificat în raportul de expertiză topografică efectuat în Dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei sectorului 1 București. La rândul lor, pârâții C, N. și D se prevalează de recunoașterea dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate pe același amplasament, prin hotărâri judecătorești irevocabile. Astfel, prin Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, irevocabilă și investită cu formulă executorie, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții K. , L. , M. și D, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, fiind obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 20.514 m.p.

situat în București, sector 1, identificat în raportul de expertiză topometrică efectuat în respectiva cauză. Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de revizuire pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la a cărei judecată a renunțat ulterior, de această poziție procesuală luându-se act prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, la data de 25 februarie 2003, în Dosarul nr. x/2003. Prin contractele de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificate sub nr. x din 16 aprilie 2002,nr. x din 16 aprilie 2002 și nr. x din 16 aprilie 2002 de BBB., pârâții C și N. , au cumpărat de la K. , M. și L. , drepturile litigioase din dosarul civil nr. x/2002 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 20.514 m.p.

situat în București, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 4585 din 27 mai 2002, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă, a fost admisă cererea reclamantei D., formulată în contradictoriu intervenientul C., care s-a substituit pârâților K. , M. și L. și s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București, sectorul 1, în suprafață de 20.514 m.p. Ca urmare, reclamantei D. i-a fost atribuit un teren în suprafață de 5.128,50 m.p. identificat în raportul de expertiză, iar intervenientului C. i-a fost atribuit terenul în suprafață totală de 15.385,50 m.p. Pârâții C. și N. și-au intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 15.385,50 m.p. având nr. cadastral al parcelei 13063, în Cartea Funciară nr. 28278 a sectorului 1 București, la data de 17 iulie 2002. Pârâta D. și autorii pârâților C. și N. au dobândit terenul în suprafață de 20.514 m.p.

prin moștenire de la Z. și W. , conform certificatelor de moștenitor nr. 60 din 15 august 2000 și 721/1974. Z. , autorul pârâților, a dobândit de la AA., prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 20736 din 28 septembrie 1921 un teren în suprafață de 3.744 m.p., iar de la mama sa, BB., două terenuri în suprafață de 5.520 m.p. și respectiv 3.750 m.p., conform actelor de vânzare autentificate sub nr. 14020 din 28 aprilie 1928 și nr. 37713 din 14 decembrie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat.

Prima instanță a mai reținut că nici unul dintre actele de vânzare - cumpărare încheiate de autorii pârâților în anii 1921, 1928 și 1931 nu menționează dimensiunile laturilor terenurilor și nu au anexate schițe de plan, reconstituirea amplasamentului acestor terenuri neputându-se face în mod precis prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, în prezent nemaifiind valabile, datorită trecerii timpului, vecinătățile menționate în actele respective.

Instanța a mai reținut că pârâții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de expertul O. În concluziile acestui raport de expertiză s-a arătat că amplasamentul actual al terenului pretins de reclamantă, s-a putut stabili pe baza planurilor anexă la contractele de vânzare cumpărare încheiate de E. cu F. în anii 1938, 1940, 1941, a raportului de expertiză tehnică efectuat în Dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei sectorului 1 București, în baza căruia s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 884/1997, încheiat de reclamantă cu I. , a documentației cadastrale cu numere cadastrale provizorii 16719, parcela nr. 13063/18, amplasamentul actual fiind același cu cel existent în anii 1938,1940,1941.

Identificarea amplasamentului actual al terenului pârâților s-a făcut în cadrul expertizei din prezenta cauză pe baza contractelor de vânzare - cumpărare ale autorilor acestora încheiate în anii 1921,1928 și 1931, a contractului de schimb autentificat sub nr. 7978 din 25 septembrie 1904, încheiat de BB. și CC., a raportului de expertiză tehnică extrajudiciară și procesului verbal de recunoașteri și predare amplasament, întocmite la data de 11 iulie 2000, care stau la baza Sentinței civile nr. 1832 din 10 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, documentației cadastrale pentru numărul cadastral provizoriu 13063 și raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a III a civilă.

Terenul astfel identificat se suprapune, parțial, peste terenul reclamantei, după cum urmează: terenul pârâților C. și N. se suprapune peste terenul reclamantei pe o suprafață de 9.785,67 m.p., iar terenul pârâtei D., pe o suprafață de 4.796,81 m.p., conform raportului de expertiză topografică efectuat în cauză. Susținerile pârâților C. și N. , în sensul că schițele de plan anexă la contractele de vânzare - cumpărare încheiate de F. cu E. sunt irelevante, întrucât vânzătorul putea desena orice, acțiunile sale de amplasare a imobilelor în spațiu nefiind confirmate de vecini ori de eventualii oponenți, au fost găsite neîntemeiate întrucât aceste schițe au fost efectuate de specialiști pe baza actelor de proprietate încheiate în formă autentică de către F. cu cei de la care a dobândit terenurile respective.

Împrejurarea că autorii pârâților, nu au fost la fel de diligenți cu ocazia încheierii contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora au dobândit terenul asupra căruia aceștia se pretind proprietari, a generat această situație conflictuală, fiind imposibil, practic, de stabilit cu exactitate care este amplasamentul acestui teren. Singura schiță de plan referitoare la această perioadă, depusă de către pârâți la dosar și anexată raportului de expertiză topografică efectuată în Dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, este un plan din anii 1938 - 1940, ce poartă mențiunea "Comisiunea CF București". Pe această schiță de plan este evidențiată zona numită "Porcăria", pe care nu este menționat numele vreunui autor al pârâților, dimpotrivă, fiind menționate str. (...), Aleea (...).

Față de cele reținute, prima instanță a apreciat că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. (24.786,06 m.p. conform măsurilor efectuate de expertul topograf desemnat în cauză), situat în București, sector 1, identificat în schița anexă nr. 5 la raportul de expertiză, peste care se suprapune terenul cu privire la care pârâții pretind că sunt proprietari. Întrucât pârâții nu au putut produce dovezi certe cu privire la faptul că terenul ce a aparținut autorilor lor, în baza contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de aceștia în anii 1921, 1928 și 1931, este amplasat pe terenul pretins de reclamantă, prima instanță a apreciat, ca nedovedit, dreptul de proprietate al pârâților asupra terenului situat pe acest amplasament.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., prima instanță a admis acțiunea modificată și a constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 24.803,60 m.p. menționat mai sus și inexistența dreptului de proprietate al pârâților asupra aceluiași teren.

Pe cale de consecință, constatându-se că în mod greșit s-a intabulat dreptul de proprietate al pârâților C și N. , asupra terenului în suprafață de 9.785,67 m.p., având număr cadastral 13063, în CF nr. 28278 a sectorului 1 București, astfel încât cuprinsul cărții funciare nu corespunde, în privința înscrierii, cu situația juridică reală, deoarece pârâții nu sunt proprietarii terenului situat pe acest amplasament, în baza art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, prima instanță a dispus rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul reducerii cu 9.785,67 m.p., a suprafeței de teren pentru care a fost deschisă această carte funciară . Întrucât au căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., toți pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de expertiză în cuantum total de 833.745.000 lei, conform ordinelor de plată depuse la dosar.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții C. și N. , cât și reclamanta. Prin apelul lor, pârâții au susținut nelegalitatea și netemeinicia acțiunii, în sensul că: - greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care, din probele administrate în cauză, rezultă fără putință de tăgadă, că ei sunt proprietarii suprafeței de 15.385,53 mp teren situat în str. (...), în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 539-541 din 16 aprilie 2002 de BBB. și a Sentinței civile nr. 4585/2002 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a partajat suprafața de 20.514 mp teren între ei și pârâta D. Tot ei și-au intabulat și dreptul de proprietate asupra terenului în CF nr. 28278, nr. cadastral 13.063.

Asupra acestui teren, ei exercită o posesie utilă și sub nume de proprietar, fapt recunoscut de apărătorul reclamantei la termenul din 17 martie 2003. De asemenea, înscrisurile și martorii audiați în cauză confirmă posesia exercitată în cauză de către ei, în momentul introducerii acțiunii, așa încât, este irelevant că la data efectuării cercetării locale, după 1 an, reclamanta exercită posesia materială, prin mijloace violente, respectiv prin blocarea drumurilor de acces și interzicerea cu pază armată a accesului lor pe teren. Ca urmare, reclamanta nu are, în baza art. 111 C. proc.

civ., calea acțiunii în constatare pe care și-a întemeiat acțiunea, ci cea a acțiunii în realizare; - ei (pârâții C. și N. ) sunt lipsiți de calitate procesuală pasivă pe primul capăt de cerere, întrucât pot avea calitate procesuală doar cu privire la suprafața de 9.785,67 mp, asupra căreia exista suprapunere cu terenul pretins proprietatea reclamantei de 24.803,60 mp; - greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, căci Sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, de care se prevalează reclamanta, nu le este opozabilă și nici nu poate produce față de ei, autoritate de lucru judecat, în condițiile în care nu au avut în acel proces calitatea de parte.

În plus, terenul de 24.803,6 mp ce a fost în proprietatea Societății E., a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, poziția 75, întregul patrimoniu al acesteia trecând la Ministerul Comunicațiilor, astfel cum rezultă din procesul verbal din 11 august 1948. Ulterior, prin HCM nr. 239/1951, terenul a trecut în administrarea Sfatului Popular al Capitalei alături de celelalte ștranduri din capitală. Prin HCM nr. 970/1957, Ștrandul Floreasca a trecut în folosința gratuită a PCR până la 22 decembrie 1989, rămânând în administrarea Sfatului Popular al Municipiului București. Potrivit art. 73 din Legea nr. 69/2991, dreptul de administrare asupra terenului aparținând fostului Sfat Popular al Capitalei s-a convertit în drept de proprietate privată al unității administrativ-teritoriale, respectiv al Municipiului București în contradictoriu cu care, autorilor lor li s-a admis acțiunea în revendicare.

De asemenea, S.C A. SA nu este continuatoarea personalității juridice a Societății E. și nici succesoarea în drepturi a acesteia, căci aceasta și-a încetat existența ca persoană juridică la data naționalizării, întregul patrimoniu fiind transmis către Ministerul Comunicațiilor. Or, terenul în litigiu nu s-a aflat ulterior în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor, ci s-a aflat permanent în administrarea Sfatului Popular al Capitalei și, ulterior în folosința gratuită a P.C.R. Întrucât nu s-a aflat în patrimoniul PCR, terenul nu putea fi trecut în baza Decretului-Lege nr. 30/1990 și HG nr. 115/1990, în mod legal în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului. Prin HG nr. 448/1991 s-a constituit DD.

cu un patrimoniu determinat de Ministerul Comunicațiilor, regie autonomă restructurată succesiv, purtând în prezent denumirea de S.C A. SA. Terenul în litigiu nu s-a aflat în patrimoniul Ministerului Comunicațiilor și nici a DD. , astfel încât, la momentul constituirii S.C A. SA, aceasta nu a dobândit, conform Legii nr. 15/1990 și HG nr. 448/1991, în patrimoniu, terenul din litigiu; - greșit s-a reținut temeinicia acțiunii, instanța neanalizând toate probele administrate în cauză și limitându-se la concluziile raportului de expertiză, care nu a avut la bază o localizare certă a imobilului proprietatea lui F., înstrăinat către Societatea T.. În momentul efectuării schițelor terenurile nu erau clar delimitate și nu erau împrejmuite.

În plus, Ministerul Tineretului și Sportului nu avea calitate procesuală pasivă, în dosarul din 1993, aceasta aparținând Municipiului București, care nu a fost citat în cauză. Reclamanta, prin apelul său, a criticat sentința, sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat de 829.008.942 lei, în condițiile în care a dovedit că onorariul de avocat este acordat pentru asistența juridică, în cazul Floreasca, în baza contractului de asistență juridică nr. 257A din 03 februarie 2003 și a contractului nr. 251 din 23 ianuarie 2003. Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii pot micșora onorariul de avocat, fără a putea însă să-l elimine. La 02 iunie 2005 a decedat pârâta D. ai cărei moștenitori EE., FF., GG.

și HH. au fost introduși în cauză. Aceștia și-au vândut drepturile litigioase către II., care la rându-le le-au înstrăinat către JJ.. Prin Decizia civilă nr. 76 din 06 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de S.C A. SA și a admis apelul declarat de pârâții C. și N. Ca urmare, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a menținut dispozițiile din sentința referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că o acțiune în constatare nu poate fi transformată din oficiu de către instanță într-o acțiune în realizare. Prin Decizia civilă nr. 2243 de la 09 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, recursurile declarate de reclamantă și pârâții C. și N. au fost admise, decizia a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

În considerente, instanța de recurs a reținut că greșit instanța de apel a statuat că valorificarea drepturilor reclamantei s-ar putea face doar pe calea acțiunii în revendicare, că aceeași instanță nu a lămurit aspectele referitoare la aspectul continuității reclamantei ca persoană juridică și a transferului transmisiunilor succesive ale dreptului de proprietate pentru verificarea calității procesuale active și că s-a limitat la un probatoriu insuficient de relevant pentru stabilirea situației de fapt. Prin Decizia civilă nr. 437 din 02 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâții C. și N. și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

A fost menținută dispoziția din sentința de respingere a excepției de inadmisibilitate. Instanța a reținut că drepturile părților sunt stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, care nu produc efecte decât între părți, așa încât, nu se poate stabili care dintre drepturi este preferabil. Prin Decizia civilă nr. 6731 din 10 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins excepția lipsei de interes în formularea recursului a pârâților N. și C. și a admis recursurile declarate de către aceștia și de către reclamanta SC A. SA. Decizia recurată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a constatat că instanța de apel nu a respectat dispozițiile Deciziei de casare nr. 2243 din 09 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcând prevederile art. 315, alin. (1) C. proc. civ. sub nici unul din aspectele ce trebuiau examinate. În plus, deși a respins excepția inadmisibilității cererii în constatarea dreptului de proprietate, instanța de rejudecare a apreciat că situația juridică din speță, caracterizată prin existența a două titluri de proprietate deținute de părți cu interese contrare asupra aceluiași teren, nu poate fi tranșată decât în cadrul unei cereri în revendicare.

Or, asemenea argumentare coincide cu cea din Decizia nr. 76/6 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, casată prin Decizia nr. 2243/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă sancționând reținerea nelegală, precum că valorificarea drepturilor reclamantei nu ar fi posibilă pe calea acțiunii în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Pe de altă parte, o eventuală soluție de respingere a cererii în constatare nu poate fi motivată în considerarea alegerii greșite a căii procesuale de valorificare a dreptului, deoarece atare motivare este de natură să susțină inadmisibilitatea cererii, reclamantului nefiindu-i accesibil mijlocul procesual utilizat.

Or, inadmisibilitatea cererii în constatare se poate reține doar în situația în care reclamantul nu se află în posesia bunului litigios, având deschisă calea unei cereri în revendicare, nu și atunci când se pretinde existența a două titluri asupra aceluiași bun, precum în speță. De altfel, excepția inadmisibilității cererii în constatare, invocată de către pârâții N. și C., a fost respinsă de către prima instanță, soluție ce a intrat în puterea lucrului judecat, menținută fiind prin decizia recurată, fără ca pârâții, prin recursul declarat în cauză, să formuleze critici împotriva sa. În aceste condiții, cercetarea fondului cererii - respectiv, evocarea acestuia, în faza apelului - trebuie să vizeze alte aspecte decât raportarea la cererea în revendicare, ceea ce impune, după cum s-a fi arătat, casarea deciziei recurate.

Cercetarea legalității și temeiniciei sentinței prin care au fost admise pretențiile reclamantei presupunea, în faza apelului, în primul rând, verificarea calității reclamantei de succesor în drepturi al proprietarului terenului deposedat abuziv de către stat (din București, sector 1, în suprafață de 24.803,60 mp), fosta Societatea E., astfel cum a susținut reclamanta, calitate contestată de către pârâții N. și C. prin invocarea *excepției lipsei calității procesuale active, ce fusese respinsă de către prima instanță în cursul judecății și reiterată de către pârâți prin motivele de apel.

Astfel, era necesar a se stabili că reclamanta este continuatoarea fostei persoane juridice avându-se în vedere și transmisiunile succesive ale dreptului asupra terenului în litigiu, ce sunt redate detaliat de către pârâți, inclusiv prin motivele de recurs aspect ce a făcut, în aceiași termeni, obiectul și al îndrumărilor instanței supreme din decizia de casare, ce nu au fost respectate. În cazul unei concluzii favorabile reclamantei pe acest aspect, urma a fi verificat însuși titlul de proprietate -invocat de reclamantă asupra imobilului în litigiu, reprezentat de contractele de vânzare - cumpărare succesiv încheiate în 1938, 1940 și 1941 de către fosta Societatea E., în calitate de cumpărător, sub aspectul existenței și întinderii dreptului, al amplasamentului și al configurației terenului cumpărat.

Lămurirea situației de fapt din această perspectivă a fost impusă prin decizia de casare, în raport de obiectul cererii reclamantei, vizând constatarea existenței dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu. Aceleași aspecte urmau a fi verificate și în ceea ce privește contractul de vânzare - cumpărare încheiat de către reclamanta însăși în anul 1997, cu numitul I. , pentru o suprafață de 1053 mp din totalul pretins de 24.803,60 mp.

În măsura în care se impune recunoașterea efectelor titlului de proprietate înfățișat de către reclamantă, trebuia analizat cel de-al doilea petit al cererii introductive de instanță, respectiv constatarea inexistenței dreptului pârâților asupra aceluiași teren (sau a unei porțiuni din acesta), prin prisma acelorași aspecte ca în cazul verificării titlului reclamantei, respectiv în raport de titlul de proprietate al autorilor pârâților, Z. și Y. Aceștia au cumpărat o suprafață de 20.514 mp printr-un act autentic încheiat în anul 1921 cu numitul AA., respectiv prin două acte autentice de vânzare - cumpărare în anii 1928 și 1931, încheiate cu numita BB..

Se ajunge, în acest fel, la o comparare a titlurilor de proprietate ale părților, după cum, în mod corect, a arătat recurenta - reclamantă, care este inevitabilă în situația invocării a două titluri opuse, contestate reciproc, întocmai ca în cadrul unei cereri în revendicare, cu diferența esențială a absenței efectului redobândirii posesiei de către reclamant, dacă se admite cererea, premisa admisibilității cererii în constatare fiind aceea a reclamantului posesor. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că această clarificare a situației de fapt în privința aspectelor anterior arătate implică efectuarea unei expertize topografice prin care să se determine întinderea drepturilor fiecăreia dintre părți, amplasamentul și configurația terenului pentru care se pretinde proprietar.

Chiar dacă în cadrul rejudecării apelurilor, s-a procedat la readministrarea probei cu expertiză topografică, s-a constatat că aceasta nu este de natură a răspunde obiectivelor fixate prin decizia de casare, deoarece expertul desemnat de către instanță s-a raportat în mod greșit la hotărârile judecătorești cu efect declarativ al dreptului de proprietate și nu la însuși titlul de proprietate al fiecăreia dintre părți, astfel cum a susținut reclamanta prin motivele de recurs Compararea titlurilor nu se realizează în baza hotărârilor judecătorești prin care s-a admis cererea în revendicare a terenului (sau a unei porțiuni din teren, în ceea ce o privește pe pârâtă) formulată de reclamantă împotriva SC G. - Sentința civilă nr. 5625/5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, respectiv de către pârâții N. și C., împotriva Municipiului București - Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, Ambele hotărâri au doar un caracter declarativ al dreptului de proprietate, în sensul că doar constată preexistența acestuia în patrimoniul reclamantului.

Or, cercetarea a însăși existenței dreptului în patrimoniul părții care se pretinde proprietar și al cărei titlu este contestat nu se poate realiza decât pe baza titlului translativ sau constitutiv al dreptului, reprezentat de titlurile autorilor părților. Pe de altă parte, atât S.C A. S.A, cât și pârâții C. și N. , au susținut reciproc inopozabilitatea hotărârilor, ce au fost pronunțate în cauze în care nu au avut concomitent calitatea de părți. Or, deși nu poate fi ignorată o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, putând fi invocată drept mijloc de probă într-un proces ulterior în care se dezbat aspecte de fapt și de drept dezlegate, inclusiv împotriva unor terți față de procesul finalizat prin hotărârea astfel invocată, pentru terți, aceasta nu reprezintă decât un fapt juridic, ce poate fi combătut prin proba contrară, ce înseamnă tocmai valorificarea titlului constitutiv sau translativ al dreptului.

Prin expertiză se impune clarificarea, în același timp, a împrejurării dacă terenurile pentru care fiecare parte se pretinde proprietar, a căror configurare și amplasare sunt stabilite pe baza titlurilor autorilor se suprapun, pentru că numai în acest mod se poate reține legitimarea procesuală a pârâților pentru primul capăt de cerere. Se va soluționa, astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată prin motivele de apel formulate de către pârâți.

Față de cele expuse, Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru a se proceda la examinarea excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, cea a lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive și pentru a se administra o nouă expertiză topografică pe baza titlurilor autorilor, pentru determinarea aspectelor de fapt indicate prin prezentele considerente, utilă inclusiv pentru soluționarea excepțiilor procesuale. În ceea ce privește recursul pârâților, acesta a fost găsit, de asemenea, fondat, pentru considerente similare celor deja expuse cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă.

Astfel, chiar dacă pârâții nu au invocat, explicit, încălcarea dispozițiilor deciziei de casare, în raport de art. 315, alin. (1) C. proc. civ., au susținut că instanța de rejudecare, în mod greșit, a apreciat că nu poate tranșa disputa dintre părți. Or, acest aspect fusese dezlegat în ciclul procesual anterior, când instanța supremă a sancționat instanța de apel ce ajunsese la o concluzie identică celei din decizia recurată în cauză, reținerea acelorași considerente, fără evocarea fondului presupusă de apelul pârâților, echivalând cu neintrarea în cercetarea fondului de către instanța de rejudecare.

Totodată, pârâții au susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor procesuale invocate de către pârâți, inclusiv asupra legitimării procesuale active, din perspectiva continuității față de fosta Societate E. Prin Decizia nr. 597 A din 4 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanții - pârâți N. și C, cu domiciliul ales la SC KK., cu sediul în București, sector 5, împotriva Sentinței civile nr. 563 din 04 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București , secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu apelanta reclamantă B SA (fostă SC A SA) cu sediul ales în București, sector 1, și cu intimații-pârâți EE., domiciliat în București, sector 3 și LL., domiciliată în București, sector 2 A fost admis apelul declarat de către apelanta reclamantă B SA (fostă SC A SA) împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu apelanții-pârâți N. și C și intimații-pârâți EE.

și LL.. A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că a fost obligați pârâți să plătească reclamantei suma de 30.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5625 de la 5 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă, s-a constatat că reclamantul I. și intervenienta SC DD. sunt proprietarii suprafețelor de 1053 și, respectiv, 24.803,60 mp, identificate prin raportul de expertiză în cauză de către expertul J. . Totodată, Ministerul Tineretului și Sportului și SC G., în contradictoriu cu care s-a judecat procesul, au fost obligați să predea reclamantei și intervenientei terenurile sus menționate.

În considerentele sentinței s-a reținut că terenurile au fost preluate fără titlu la stat. La baza admiterii acțiunii au stat contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 1119/1938, 7224/1940 și 40982/1941, încheiate între F. (proprietar al terenului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 16865 din 23 iunie 1931) și Societatea E., în calitate de cumpărătoare. Aceste contracte au avut ca obiect suprafețele de 5000 mp, 1477,60 mp și 18.326 mp teren, în total 24.803,60 mp teren. Suprafața de 24.803,60 mp teren a fost preluată în posesie de către DD., conform procesului verbal nr. 620 din 16 august 1996 și a fost îngrădită, aspect ce rezultă din procesul verbal din 23 iunie 1997 întocmit de DD.

și SC MM. SRL executantul lucrării. Totodată, A și-a înregistrat sentința în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 7538/7 august 1996. Reclamantului I i s-a admis acțiunea în limita suprafețelor de 1053 mp teren și 490 mp teren, neînstrăinate de către autorul său F. Terenul de 1053 mp a fost înstrăinat, prin mandatar, la data de 16 aprilie 1997 către DD. iar contractul a fost transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni. Până în prezent, nimeni nu a solicitat constatarea nulității acestui din urmă contract de vânzare cumpărare. Ulterior,a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1382 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului București, secția a III a civilă, prin care pârâtul Municipiul București prin Primarul General a fost obligat să predea reclamanților K. , L. , M. și D, suprafața de 20.514 mp teren situată în sector 1 București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing.

NN.. Din examinarea actelor dosarului nr. 5835/2000, în care s-a pronunțat sentința sus menționată, nu rezultă că aceasta ar fi fost atacată cu apel, astfel încât nu a fost motivată în fapt și în drept. În susținerea acțiunii, reclamanții au pretins că autorul lor Z. a cumpărat cu actul autentic nr. 20736 din 28 septembrie 1921 de la AA. suprafața de 3744 mp teren situat pe str. (...), învecinat la răsărit cu apa (...), la apus cu Banca OO., la nord cu PP. iar la sud cu Q.. Tot acesta a cumpărat cu actul autentic nr. 14020 din 28 aprilie 1928 de la mama sa suprafața de 5520 mp teren cu aceleași vecinătăți, iar prin actul autentic nr. 25363 adițional nr. 37713 din 16 decembrie 1931 suprafața de 3750 mp teren cu aceleași vecinătăți.

La rându-i, mama sa BB. decedată în anul 1941 a dobândit prin actul de schimb autentificat prin nr. 7978 din 25 septembrie 1904 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, suprafața de 7500 mp teren situată în zona (...) pe moșia (...) azi str. (...). Astfel fiind, susțin reclamanții, autorii lor au devenit proprietarii suprafeței totale de 20.514 mp teren situată în prezent pe str. (...), identificată cu vecinătățile descrise în expertiza tehnică ex