ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2016

Decizia nr. 2118/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca instanța să îi oblige pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. x, nr. 21A, sectorul 5, proprietatea reclamantei

Prin cererea depusă la data de 6.10.2008, reclamanta SC A. SA a chemat în garanție Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru ca, în cazul în care nu se va admite cererea principală, să fie obligat cel chemat în garanție să îi restituie valoarea bunului imobil ce face parte integrantă din terenul situat în str. x, nr. 23-37, sectorul 5, teren inclus în capitalul social la data privatizării SC A. SA.

Prin cererea formulată la 3.11.2008, pârâții B. și C. au chemat în garanție, la rândul lor, pe intimații D., E., F., G., H., I., J. și K., solicitând ca, în cazul în care cad în pretenții față de acțiunea reclamantei, să fie obligați chemații în garanție, în solidar, la plata sumei totale de 148.915,85 RON - actualizați și indexați la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 347 din 19 februarie 2013 au fost respinse, ca neîntemeiate, atât excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive, cât și acțiunea în revendicare formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu D., E., F., G., H., I., K., J., ca rămasă fără obiect; a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 9.796 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, și suma de 10.000 lei reprezentând onorariu avocat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, și cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Cu înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate cu privire la terenul din litigiu.

Pârâții folosesc terenul revendicat de reclamantă, aspect necontestat de părți.

Și în condițiile regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat, pentru situația concretă în care se află reclamanta, reconstituirea dreptului de proprietate chemaților în garanție și înstrăinarea imobilului de către aceștia pârâților, nu fac inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, îndreptată împotriva acestora din urmă.

Reclamanta invocă, în dovedirea dreptului său de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nr. 1793 din 03 aprilie 1995, pentru suprafața de 6.588 m.p., situat în București, str. x, nr. 23-27, sector 5, teren delimitat prin procesul verbal anexat.

Pârâții au cumpărat terenul de la chemații în garanție. Autoarei acestora din urmă, L., i-a fost expropriată suprafața de 2.270 m.p., teren situat București, str. x, nr. 27, sector 5.

Prin decizia civilă nr. 158 din 10 septembrie 1998 a Curții de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă, li s-a recunoscut chemaților în garanție dreptul de proprietate pentru suprafața de 1268 m.p. din acest teren, care le-a fost restituit prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 2728 din 16 decembrie 1998.

Această suprafață de teren, potrivit certificatului nr. 34855/10456 din 16.05.2000, poartă nr. 21 A situat pe str. x, sector 5.

Pârâții B. și C. au dobândit terenul de mai sus prin contractele de vânzare cumpărare nr. 775 din 31 mai 2001 și nr. 4925 din 23 decembrie 2003. Expertiza efectuată în cauză a constatat că o parte din terenul reclamantei în suprafață de 6.588 m.p. (5.549,96 m.p. în urma măsurătorilor) se suprapune peste terenul pârâților de 1.253 m.p. (1.246,24 m.p. la măsurători).

Tribunalul a avut în vedere puterea lucrului judecat decurgând din sentința civilă nr. 310 din 15 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, în Dosarul nr. x/1998, în ale cărei considerente s-a statuat că terenul ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce reprezintă titlul reclamantei nu putea fi trecut în proprietatea acesteia, potrivit prevederilor art. 3 din H.G. nr. 834/1991. S-a reținut că terenul în cauză a fost expropriat, și trecut în proprietatea statului și în administrarea fostei Întreprinderi A. București în baza Decretului nr. 126/1976, în vederea construirii Grupului Școlar A. Terenul nu a fost utilizat în scopul dat, astfel încât, prin Decretul nr. 45/1986, a fost trecut în proprietatea statului și în administrarea directă a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București pentru construirea ansamblului Mărgeanului III, situație în care, de la acea dată, nu se mai afla în patrimoniul reclamantei. În această situație, s-a apreciat în considerentele acelei sentințe că nu erau îndeplinite condițiile cumulative cerute de H.G. nr. 834/1991 pentru a se putea face o corectă și obiectivă propunere de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1793 din 03 aprilie 1995.

Tribunalul a reținut că nu poate fi înlăturată această hotărâre în analiza titlului de proprietate al reclamantei, chiar dacă a fost vorba de un litigiu purtat între reclamantă și alte părți, litigiu în care, tocmai pentru aceste considerente, care se impun cu putere de lucru judecat, a fost anulat parțial acest titlu cu privire la o suprafață din teren de 1.578,30 m.p. S-a reținut că sentința vizează nelegalitatea emiterii titlului reclamantei pentru întreaga suprafață de teren, nu doar pentru cea cu privire la care s-a dispus anularea la solicitarea unei alte părți.

Titlul de proprietate al pârâților nu a fost contestat, și este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 775 din 31 mai 2001 și nr. 4925 din 23 decembrie 2003, contracte încheiate cu moștenitorii adevăratului proprietar, care au câștigat în instanță, anterior vânzării, terenul expropriat de la autorul lor. Prin urmare, pârâții au dobândit terenul de la adevăratul proprietar prin acte autentice, și îl folosesc de la acea dată necontenit, titlul lor fiind unul necontestat și mai bine caracterizat, spre deosebire de titlul reclamantei, cu privire la care s-a statuat nelegalitatea emiterii.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâți.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă, față de faptul că, potrivit înscrisurilor analizate anterior, la data emiterii certificatului de proprietate, imobilul nu se afla în patrimoniul reclamantei, astfel încât nu sunt dovedite condițiile privind prejudiciul cauzat acesteia prin restituirea imobilului fostului proprietar, respectiv chemaților în garanție persoane fizice.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Pârâții B. și C. au formulat apel provocat solicitând ca, în situația admiterii apelului principal, hotărârea atacată să fie schimbată față de intimații-chemați în garanție D., E., F., G., H., I., M. și J. în sensul obligării acestora la plata sumei de 148.915,85 lei reprezentând contravaloarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului și spezele aferente, ca efect al obligației de garanție pentru evicțiune totală.

Prin decizia civilă nr. 322/A din 15 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse apelurile principal și provocat, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta apelantă.

Prin decizia civilă nr. 2285 din 21 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul astfel declarat împotriva deciziei nr. 322/A din 15 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a, pe care a casat-o în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva Autorității pentru Administrarea Activelor Statului la aceeași instanță de apel; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate, și a fost obligată recurenta la 7.440 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B. și C.

Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut în esență că:

Împrejurarea că cele două decrete de expropriere au avut ca obiect întreg terenul a fost reținută în litigiile anterioare derulate în contradictoriu cu recurenta, și nu mai poate fi contrazisă printr-o statuare contrară, instanța de apel prevalându-se în mod corect de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor anterioare.

Recurenta contestă că cele statuate prin sentința civilă nr. 310 din 15 martie 1999 vizează nelegalitatea titlului de proprietate pentru întregul teren, susținând că, prin respectiva hotărâre, instanța a anulat numai în parte certificatul de atestare seria M03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995, adică numai în ceea ce privește suprafața de teren de 1.578,30 m.p. situată la nr. 25.

Critica referitoare la aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu a fost reținută ca fondată întrucât, astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 310/1999, controlul de legalitate a vizat întregul act administrativ, în ceea ce privește condițiile de fond ale emiterii acestuia. Chiar dacă sancțiunea nulității actului a fost aplicată în parte, în limitele ce vizau pe titularul acțiunii din acel dosar, un alt proprietar căruia îi fusese restituită o parte din terenul respectiv, considerentele de nulitate se referă la regimul juridic al întregului teren expropriat de două ori, astfel că se opun, cu forța prezumției generate de efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, unei statuări contrare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu poate fi reținută, cum susține recurenta, ca practică contrară, nici decizia nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată într-un litigiu ce viza, de asemenea, anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât, din motivarea respectivei decizii rezultă că nu s-a analizat, pe fond, excepția de nelegalitate a certificatului, față de practica constantă a instanței supreme în ceea ce privește aplicarea art. 4 din Legea nr. 554/2004 de respingere a acestei excepții atunci când vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Pentru terenul în litigiu, împrejurarea că certificatul de atestare a dreptului de proprietate și contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nu au fost desființate, pe calea unei acțiuni în justiție, nu poate conduce la validarea titlului societății.

Aceasta înseamnă doar că, într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare, ca titlu de care se prevalează partea, este supus evaluării instanței, din punct de vedere al forței probante a dreptului. Or, dată fiind valoarea declarativă a acestui certificat, rezultă că el nu putea constitui un asemenea drept, în condițiile în care s-a statuat anterior pe cale jurisdicțională că reclamantul nu deținea în patrimoniu, la data adoptării Legii nr. 15/1990, un drept de administrare de natură a determina transformarea lui în drept de proprietate, în baza căruia terenul să fi fost inclus în capitalul social cu titlu valabil.

Pe de altă parte, în privința contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, soarta acestuia - validat sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influența valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că acest contract nu a avut ca obiect active privite ut singuli, pentru a se putea susține că în ipoteza respingerii cererii de anulare, s-a consolidat titlul de proprietate.

Prin urmare, având două titluri exhibate de părți și neanulate într-o procedură judiciară, corect s-a procedat la compararea acestora, stabilindu-se că titlul pârâților este preferabil, în detrimentul titlului reclamantei, prin verificarea continuității transmiterii dreptului de proprietate de la autorii fiecărei părți.

În cadrul acestei analize a fost valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al celor două hotărâri invocate în cauză. Astfel, în decizia nr. 158/1998 s-a efectuat controlul de legalitate al dreptului pretins de autorii pârâților, pentru care instanța a admis cererea de retrocedare, punerea în posesie în executarea acestei hotărâri fiind efectivă pe amplasamentul în litigiu, împrejurare față de care orice alegație a recurentei cu privire la posibilitatea ca pârâții să fie puși în posesie pe un alt amplasament este lipsită de temei legal. De asemenea, prin decizia nr. 310/1999, deși s-a dispus, în raport de limitele învestirii din acel litigiu, nulitatea parțială a certificatului de atestare al reclamantei pentru o altă suprafață de teren, aparținând unei terțe persoane față de prezenta cauză, dezlegarea cu privire la motivul de nulitate pentru care a fost aplicată respectiva sancțiune civilă este valabilă pentru întreaga suprafață de teren, statuând instanța că, prin adoptarea Decretului nr. 45/1986, reclamanta a pierdut dreptul de administrare asupra întregului teren care, astfel, a fost expropriat de două ori.

Această prezumție de adevăr conținută în hotărârea judecătorească, coroborată cu probele administrate și necontestate în prezentul litigiu, pe baza cărora instanțele de fond au stabilit suprapunerea terenului reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, autorilor pârâților cu terenul înscris în certificatul de atestare al reclamantei, a determinat concluzia corectă privind preferabilitatea dreptului de proprietate al pârâților.

În revendicarea prin comparare de titluri nu interesează atitudinea subiectivă (buna-credință) la momentul încheierii unui act translativ de proprietate, aceasta prezentând relevanță ca excepție de la aplicarea sancțiunii nulității pentru un subdobânditor cu titlu oneros, și nu în compararea unor titluri în aparență valabile.

În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție, s-a reținut că:

În mod greșit au înlăturat instanțele de fond dispozițiile art. 60 C. proc. civ., apreciind că reclamanta nu a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care acest aspect nu reprezintă o condiție pentru analiza subzistenței obligației de despăgubire, astfel cum este reglementată de art. 60 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cum bunul în litigiu a aparținut, prin efectul Legii nr. 15/1990, patrimoniului societății, el reprezintă un activ al acestei societăți, a cărui valoare a fost inclusă în capitalul social după emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, și a fost avută în vedere la stabilirea numărului de acțiuni ale statului, vândute în procesul de privatizare.

Pierderea din patrimoniu a terenului creează societății un prejudiciu prin diminuarea capitalului social, prejudiciu susceptibil a fi acoperit în forma specială reglementată de lege pentru situația contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni în cadrul proceselor de privatizare.

Astfel, potrivit art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat [alin. (1)]. În acest sens, instituțiile publice implicate în privatizare [în cauză, potrivit art. 3 lit. g) din același act normativ - F.P.S. sau succesorii săi A.P.A.P.S./A.V.A.S./A.A.A.S.] vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile [alin. (2)].

Dispozițiile legale menționate sunt incidente în raport de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și de dispozițiile art. 30 alin. (3) din această lege.

Potrivit acestui text, titularul acțiunii în despăgubiri, generate de retrocedarea în natură a imobilelor către foștii proprietari, este societatea comercială privatizată în patrimoniul căreia a fost evidențiat imobilul respectiv, pe care l-a pierdut în favoarea pârâților prin recunoașterea dreptului lor de proprietate. Chiar dacă A.A.A.S., prin predecesoarea sa, a vândut acțiuni, și nu bunuri imobile ale acestei societății, obligația instituției implicate în privatizare, de a plăti echivalentul bănesc al imobilului către societatea pârâtă, derivă din lege.

În acest sens, având de dezlegat problema de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 cu privire la criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile foștilor proprietari, Înalta Curte a stabilit, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii nr. 18/2011, că „Titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari este întotdeauna societatea comercială privatizată”.

Prin urmare, dispoziția legală menționată conferă reclamantei, în calitate de societate privatizată, în patrimoniul căreia se regăsea imobilul retrocedat fostului proprietar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dreptul de a formula acțiune în despăgubiri împotriva autorității statului implicată în privatizare.

Faptul că acțiunea în despăgubire a fost promovată pe cale incidentală de reclamantă, în litigiul în care aceasta a inițiat o acțiune în revendicare, nu împiedică activarea mecanismului de garanție în cazul în care, pe cale principală, se confirmă evingerea prin respingerea revendicării, și constatarea ca preferabil a titlului pârâților. Cerința art. 32

4

alin. (2) teza finală din ordonanță nu impune, în mod obligatoriu, ca hotărârea de restituire a imobilului să fi rămas irevocabilă anterior soluționării cererii formulate de societate, privind plata contravalorii imobilului restituit, cele două cereri putând fi promovate și concomitent, cum este cazul speței de față.

În acest caz, dovada pierderii bunului în litigiu este dată de însăși prezenta hotărâre care tranșează regimul juridic al imobilului, și care deschide astfel calea cumpărătorului evins de a pretinde recuperarea prejudiciului.

În consecință, a fost admis recursul recurentei reclamante în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Instanța de recurs a apreciat că se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru următoarele considerente:

În fața instanței de fond, s-au administrat probe cu privire la contravaloarea imobilului, în baza unui raport de expertiză stabilindu-se valoarea de circulație a acestuia la nivelul anului 2009.

Or, prin decizia în interesul legii nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”.

Față de interpretarea obligatorie a dispozițiilor art. 32

2

și 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 prejudiciul suferit de societate, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în evidențele contabile ale societății privatizate la data când societatea a fost privatizată, și nu la valoarea „de piață”. Or, aceste verificări ale situației de fapt necesare pentru stabilirea valorii în contabilitate a imobilului sunt incompatibile cu structura recursului, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Pe de altă parte, intimata chemată în garanție a formulat, prin întâmpinare, și alte apărări pe fondul cauzei, care au rămas neanalizate, în raport de soluția pronunțată. În acest sens, intimata susține că, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni reclamantei despăgubiri în proporție de 50,806% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72/1999, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,806% din capitalul social al SC A. SA București.

Reluând judecata referitoare la întinderea obligației de plată, instanța de apel va trebui să se pronunțe și asupra acestei apărări formulată pe fondul cererii de chemare în garanție.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 02.02.2016, sub nr. x/2/2014*.

Prin decizia civilă nr. 427/A din 13.06.2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rejudecând apelul, după casarea parțială a deciziei, a admis cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta SC A. SA și a obligat-o pe pârâta A.A.A.S. să plătească reclamantei suma de 1.252.394,05 lei reprezentând despăgubiri și suma de 50.084 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în raport de dezlegările făcute de instanța de casare și de caracterul lor obligatoriu, determinat de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că, în ceea ce privește stabilirea momentului la care bunul a fost pierdut de către reclamanta-apelantă, acesta este reprezentat de data la care a devenit irevocabilă hotărârea pronunțată în prezentul litigiu relativ la capătul de cerere în revendicare, 21.10.2015, având în vedere că instanța de casare a stabilit că „dovada pierderii bunului în litigiu este dată de însăși prezenta hotărâre (…) care deschide calea cumpărătorului evins de a pretinde recuperarea prejudiciului”.

Prin raportare la această dată, s-a dat eficiență expertizei efectuate de expertul contabil Mladin Simona în varianta de calcul ce a avut ca reper valoarea contabilă cu care imobilul a fost înscris în bilanțul contabil aferent anului 2015, - data evicțiunii, constatându-se astfel, că valoarea actualizată la zi cu indicele de inflație a terenului în suprafață de 1.253 m.p. situat în București, str. x, nr. 21A, sector 5, este de 1.252.394,05 lei.

Curtea de apel a constatat că pârâtei intimate A.A.A.S., în calitate de succesoare a instituției implicate în privatizare (fostul F.P.S.) îi revine obligația de a plăti reclamantei-apelante despăgubirile reprezentând valoarea contabilă, actualizată cu indicele de inflație, pe care terenul o avea la data evicțiunii.

Cât privește apărarea pârâtei-intimate, în sensul că ar putea fi obligată să plătească reclamantei-apelante despăgubiri numai în proporție de 50,806% față de împrejurarea că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72/1999, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,806% din capitalul social al SC A. SA București, instanța de apel a apreciat că nu poate fi privită ca fondată în condițiile în care cadrul legal ce constituie fundamentul juridic al dreptului la despăgubire, respectiv prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, nu conține vreo condiționare, ori plafonare ce ar putea fi determinată de condițiile și formele în care s-a realizat privatizarea.

S-a apreciat că, în condițiile în care fostul F.P.S., antecesorul instituției intimate, s-a constituit pentru a asigura reprezentarea statului în operațiunile de vânzare a acțiunilor statului la societăți comerciale cu capital de stat către persoane fizice sau entități juridice de drept privat, conform art. 25-29 din Legea nr. 58/1991 și art. 5 din O.U.G. nr. 88/1997, iar fostele Fonduri ale Proprietății Private au fost constituite prin lege tot cu scopul de a asigura realizarea procesului de privatizare în privința acțiunilor pe care statul le deținea la acel moment, obligația de despăgubire a statului la care se referă dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1998 revine în integralitatea ei instituției implicate în privatizare, iar nu numai proporțional cu cantitatea de acțiuni ce au format obiect al unei vânzări de acțiuni.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii primei instanțe.

Dezvoltând motivele de recurs, A.A.A.S. a susținut că instanța de apel a considerat greșit că SC A. SA a fost evinsă în privința imobilului teren a cărui valoare a fost inclusă în capitalul său social. S-a învederat că, în cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transcrise. S-au invocat dispozițiile art. 3.1. din contract în care menționează că „dreptul de proprietate asupra acțiunilor vândute este transferat de la vânzător la cumpărător împreună cu toate drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de legea română și de (…) contract, la data creditării contului vânzătorului”, precum și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusiv titularul dreptului de proprietate.

S-a susținut că, întrucât s-au vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, nu se poate vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile ce aparțin societății privatizate.

Recurenta a mai susținut că nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii prevăzute de art. 1337 C. civ., respectiv existența unei tulburări de drept, având în vedere că obligația se referă doar la lucrul vândut - acțiuni, iar cauza evicțiunii nu este anterioară vânzării, având în vedere că pretențiile SC A. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat.

O altă critică a vizat înlăturarea eronată de către instanța de apel a susținerilor sale, conform cărora prejudiciul suferit de pârâtă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data la care aceasta a fost privatizată și nu la valoarea de piață. În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită s-ar îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății.

De asemenea, s-a arătat că, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 50,931%, întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 50,931% din capitalul social al SC A. SA, diferența rezultată urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Recurenta a solicitat ca, în cazul în care instanța va trece peste susținerile menționate să aibă în vedere și împrejurarea că obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are și societatea reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală și nici civilă.

Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acțiuni), la care va aplica procentul de capital vândut, rezultatul raportându-se la prețul încasat.

S-a susținut că nici dispozițiile legale ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 și nici cele ale art. 29 din Legea nr. 137/2002 nu conțin nicio mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață a activului.

Astfel, obligația de reparare a prejudiciului privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, în legătură cauzală cu faptul care l-a generat.

S-a învederat, totodată, că, în situația în care ar fi îndeplinite toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată în privatizare nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată cu Legea nr. 99/1999, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului A.A.A.S. ca nefondat.

Examinând criticile invocate de recurenta A.A.A.S., raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica recurentei formulată prin primul motiv de recurs referitoare la împrejurarea că fost F.P.S. a vândut acțiuni și nu active nu poate face obiectul analizei în actuala cale de atac având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Reinvocarea unor chestiuni de drept dezlegate în mod definitiv și irevocabil prin decizia de casare este inadmisibilă și încalcă autoritatea de lucru judecat a acestei decizii.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2285/2015 a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește chestiunea de fapt referitoare la stabilirea valorii în contabilitate a imobilului, recursul reclamantei fiind admis numai în ceea ce privește cererea de chemare în garanție a A.A.A.S.

S-a reținut, astfel, cu putere de lucru judecat, prin considerentele deciziei de casare, că reclamanta, în calitate de societate privatizată, în patrimoniul căreia se regăsește imobilul retrocedat fostului proprietar prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile are dreptul de a formula acțiune în despăgubiri împotriva autorității statului implicate în privatizare.

Criticile formulate prin celelalte motive de recurs nu pot fi primite.

Așa cum rezultă din dezlegarea dată problemei de drept prin decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 18/2011, titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 aprobate prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, este întotdeauna societatea comercială privatizată.

În speță, activul teren a fost adus ca aport în capitalul social, iar F.P.S. a primit acțiuni echivalente întregii valori a terenului. Astfel, pierderea acestui bun imobil lipsește societatea, iar nu acționarul de acest bun, societatea fiind îndreptățită să solicite repararea prejudiciului suportat prin pierderea bunului din patrimoniu.

Critica referitoare la greșita stabilire a valorii de despăgubire la valoarea de piață este nefondată.

În rejudecare, instanța a admis cererea SC A. SA și, având în vedere expertiza efectuată în apel, a evaluat prejudiciul la valoarea bunului imobil, astfel cum este reflectată în contabilitate, la data la care această societate a pierdut bunul - 21.10.2015. Și sub acest aspect, decizia recurată este în deplină concordanță cu decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011. În cuprinsul considerentelor deciziei atacate nu se face referire la valoarea de piață a activului, ci la valoarea contabilă a bunului.

Nici motivul de recurs referitor la plafonarea răspunderii A.A.A.S. la nivelul procentului de 50,931% din capitalul social înstrăinat de F.P.S. la privatizare nu este întemeiat.

Pe de o parte, Curtea va reține că o asemenea limitare a răspunderii recurentei, în sensul ca și ceilalți acționari să suporte o parte din prejudiciu, (deși nu au primit acțiuni atunci când terenurile au fost aportate în capitalul social) nu este susținută de nicio dispoziție legală.

SC A. SA a fost privatizată conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72 din 10 februarie 1999, în speță fiind incidente dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, în vigoare conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, astfel cum, au fost interpretate prin decizia de recurs în interesul legii nr. 18/2011, dispoziții ce reglementează răspunderea autorității ce reglementează răspunderea autorității implicate în privatizare în limita valorii contabile a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Dispozițiile alin. (5

2

) din art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu limitează, contrar susținerilor recurentei, răspunderea acestei instituții la procentul deținut în capitalul social al societății.

Prin urmare, o altă interpretare a dispoziției legale menționate nu poate fi primită.

SC A. SA reprezintă o societate, în patrimoniul căreia a intrat un bun al statului, în schimbul unor acțiuni primite exclusiv de F.P.S. (A.A.A.S.), bun care a fost pierdut irevocabil. Odată ce bunul a fost introdus în capitalul social, iar acțiunile emise ca urmare a majorării capitalului au fost primite exclusiv de către F.P.S. și nu distribuite proporțional către acționari, nu se justifică limitarea răspunderii recurentei la procentul de acțiuni deținut.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat cu respectarea dispozițiilor legale menționate, că se impune repararea prejudiciului suportat de societate la valoarea contabilă a bunului la momentul ieșirii din patrimoniu, la care se adaugă dobânda legală până la data plății efective a despăgubirii conform deciziei de recurs în interesul legii nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie.

Nici susținerea subsidiară formulată prin motivele de recurs, referitoare la limitarea răspunderii la valoarea contabilă fără actualizarea acesteia nu poate fi primită, nefiind în concordanță cu dezlegarea dată problemei de drept în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de recurs în interesul legii menționată anterior.

Critica referitoare la limitarea răspunderii recurentei A.A.A.S. la maxim 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător nu poate fi primită, având în vedere că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile fiind solicitate de societatea prejudiciată și nu de cumpărătorul acțiunilor F.P.S., societatea având calitatea de terț în raport cu vânzarea acțiunilor F.P.S.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, acesta fiind actul normativ care a asigurat cadrul legal al finalizării procedurii de privatizare sub aspectul condițiilor de vânzare a acțiunilor rămase după transferul gratuit la care se face referire în art. 3 din Legea nr. 58/1991. Prin urmare, s-a apreciat corect că pârâtei A.A.A.S., în calitate de succesoare a instituției implicate în privatizare (fostul F.P.S.) îi revine obligația de a plăti reclamantei despăgubirile reprezentând valoarea contabilă, actualizată cu indicele de inflație, pe care terenul restituit foștilor proprietari o avea la data evicțiunii.

În consecință, se va constata că nu este întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemată în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 427/A din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2016.