Decizia nr. 2474/2015 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990

Prin cererea formulată la data de 05.06.2013, înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. xx677/3/2013, reclamanta A.C.C. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că, prin efectul art. 16-20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta este proprietara activului - teren situat in București, str. T.G. nr. 26 A, sector 4, în suprafața de 4455 m.p., aferent clădirilor Bloc C1 (nr. 24 B), Bloc C2 (nr. 24 A) și Bloc C3 (nr. 26 A). Prin încheierea de ședință de la 02.10.2013 pronunțată în dosarul nr. xx677/3/2013 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă s-a dispus înaintarea dosarului Secției a VI-a a Tribunalului București pentru repartizarea unui complet specializat în judecarea litigiilor cu profesioniști. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 04.12.2013, sub nr. xx677/3/2013*. La termenul de judecată din 05 martie 2014 au fost unite cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de pârât. B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3651 din 23.07.2014 Tribunalul București a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a inadmisibilității acțiunii, a admis cererea și a constatat că reclamanta este proprietarul terenului indicat în acțiune. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe, la data de 28.08.2014, a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 09.09.2014.

În motivarea apelului său reclamanta a arătat, în esență, următoarele: în mod greșit au fost soluționate excepțiile invocate, cea a lipsei calității procesuale pasive și cea a inadmisibilității, pentru că nu se putea constitui un drept de proprietate asupra unui bun care nu se regăsește în patrimoniul său, deoarece Comisia de verificare și-a exprimat punctul de vedere, notificând reclamanta să modifice documentațiile, iar prin acțiunea de față se urmărește obținerea unei hotărâri contrare, reclamanta trebuia să meargă pe calea contenciosului administrativ. Pe fond, a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru emiterea certificatului de proprietate, deoarece terenurile nu au fost date în proprietatea sa și nu s-a făcut dovada că sunt necesare desfășurării activității reclamantei, terenurile au fost date reclamantei doar în folosință.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, susținând că excepțiile invocate sunt neîntemeiate, deoarece pârâta trebuia să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate, terenul nu este un bun public, acțiunea nu este inadmisibilă, pentru că, astfel, i s-ar încălca accesul la justiție, a dobândit proprietatea prin efectul legii, certificatul de atestate avea efect declarativ, procedura administrativă de obținere a acestuia avea ca scop asigurarea opozabilității față de terți, respingerea acțiunii în baza unei excepții ar însemna încălcarea art. 6 din CADOLF. Pe fond, a arătat că terenurile erau în patrimoniul fostei IAGSC, terenurile dintre clădiri nu puteau avea altă destinație decât cea actuală, aferentă folosirii clădirilor respective, utilizarea acestora intrând în obiectul său de activitate. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 1305/2014 din 19 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primar General O.M.S., prin reprezentant convențional av. V.V., în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A.C.C. SA, în reorganizare, prin administrator judiciar CII P.C.F., împotriva sentinței civile nr. 3651/23.07.2014 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. xx677/3/2013*. A fost schimbată sentința apelată, în tot, în sensul că: A fost admisă excepția inadmisibilității. A fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.C.C. SA București prin administrator judiciar C.I.I. P.C.F., aducându-i următoarele critici:

În ce privește valoarea obiectului litigiului, potrivit raportului de evaluare nr. 4968/2011, depus la dosarul cauzei în primă instanță la data de 27 iunie 2013, terenul situat în București Sector 4 str. T.G. nr. 26 A are o valoare de 392.000 Euro, respectiv 1.671.300 lei, valoare de care tribunalul a ținut cont atunci când a constatat că este competent material. În această situație, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel este supusă recursului.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 15/1990, mai precis cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 18 și 19 din această lege. În opinia recurentei-reclamante, dispozițiile art. 19 din această lege se referă la unitățile economice de stat, și nu la societățile comerciale nou înființate prin reorganizare, reglementând operațiunile materiale legate de stabilirea capitalului social. Aceste operațiuni sunt anterioare înregistrării societății comerciale, ele neaplicându-se unei societăți deja constituite și care are deja un capital social, operațiunile ulterioare înființării fiind reglementate de Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că acesta este textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societății, greșind încă o dată atunci când a apreciat că incidența dispozițiilor art. 19 se întinde și la perioada ulterioară înființării societății, după efectuarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

S-a mai apreciat că raționamentul instanței de apel cuprinde argumente contradictorii, apreciindu-se că ori art. 20 alin. (2) creează dreptul de proprietate și atunci este suficientă dovada în sensul că bunul s-a aflat în patrimoniul unității economice de stat la momentul reorganizării, ori dreptul de proprietate se naște prin actul de voință al organului administrativ, și nu în temeiul legii.

Este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia Legea nr. 15/1990 nu individualizează bunurile pentru care se stabilește existența unui drept de proprietate, fiind obligatoriu de parcurs o procedură administrativă de identificare a acestor bunuri, deoarece, în lege se precizează faptul că toate bunurile din patrimoniul societăților comerciale constituite potrivit art. 17 sunt în proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Legea nu impune vreo formalitate suplimentară, astfel încât susținerea instanței de apel cu privire la parcurgerea unei proceduri administrative este contrară legii.

Procedura obținerii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate este prevăzută de lege pentru opozabilitate, Legea nr. 15/1990 necondiționând valabilitatea dreptului de proprietate născut prin efectul legii.

Hotărârea instanței de apel încalcă principiul forței obligatorii a legii. Astfel, deși nici Legea nr. 15/1990, nici H.G. nr. 834/1991 nu reglementează o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru însăși nașterea dreptului de proprietate, care ar pune în discuție caracterul subsidiar față de o acțiune în constatare, instanța de apel a reținut că actul ce prezintă relevanță față de nașterea dreptului de proprietate este certificatul de atestare, și nu efectul legii.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei, în sensul de a observa că prin motivul de apel subsidiar formulat de Municipiul București s-a procedat la o recunoaștere tacită a pretențiilor sale, nepronunțându-se cu privire la această cerere a apelantei-pârâte.

Au fost încălcate și prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului, instanța de apel nepronunțându-se asupra motivului de apel subsidiar, pe de o parte, iar, pe de altă parte, instanța de apel și-a motivat hotărârea și pe încălcarea CADOLF, aspecte neinvocate de apelantă. Reclamanta a fost cea care a invocat, prin întâmpinare, apărări cu privire la greșita aplicare a CADOLF și a practicii CEDO, raportat la dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei, hotărârea instanței de apel fiind nelegală și sub acest aspect, atunci când a reținut că accesul la justiție nu este un drept absolut, el putând suferi limitări legale, proporționale și justificate de un interes rezonabil. În opinia recurentei-reclamante instanța de apel nu a arătat care este interesul legitim ce ar justifica limitarea accesului la justiție al reclamantei, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, susținând doar că reclamanta ar fi avut la îndemână o acțiune în realizare, respectiv procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991. Cu privire la această procedură administrativă s-a susținut că reprezintă o piedică în exercitarea accesului la justiție datorită duratei foarte mari în care se poate obține în realizarea dreptului pe această cale.

Instanța de apel nu a examinat suficient motivele apelului formulat de pârâtul Municipiul București și a interpretat greșit apărările sale cu privire la posibilitatea instanței de a se pronunța pe excepția inadmisibilității, recurenta-reclamantă susținând că a dorit doar să scoată în evidență durata mare în timp pentru realizarea dreptului său dacă se urma calea procedurii administrative. S-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat, în concret, dacă, pornind de la dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și ale Criteriilor nr. 2665/1992, recurgerea la procedura administrativă asigură acces la justiție și într-un termen rezonabil. În opinia recurentei-reclamante cele două acte normative reglementează procedura stabilirii și evaluării terenurilor aflate în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, fără a reglementa o procedură administrativă prealabilă care să fie subsidiară unei acțiuni judecătorești în constatare, cu termene înăuntrul cărora trebuie parcurse diferitele etape stabilite de aceste criterii și nici căile de atac de urmat. Aceste termene sunt lăsate la îndemâna unor diverse comisii și comitete implicate, fiind deschisă calea arbitrariului, apreciindu-se că aplicarea acestor acte normative este teoretică și iluzorie, nefiind de natură a asigura atestarea dreptului de proprietate dobândit prin efectul legii, pe când o procedură parcursă pa calea dreptului comun ar presupune o durată rezonabilă pentru obținerea dreptului respectiv.

Instanța de apel a făcut o confuzie între dreptul subiectiv, proba acestuia și mijloacele de realizare. În opinia recurentei, dreptul său subiectiv s-a născut în virtutea legii, la data constituirii societății, prin faptul existenței bunurilor în patrimoniul fostei unități economice de stat supuse reorganizării, fără nici o altă formalitate. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate atestă proprietatea doar pentru opozabilitate față de terți, nefiind, în sine, un titlu de proprietate, ci doar instrumentul fizic ce dovedește acest lucru.

Instanța de apel a făcut confuzie între cerințele ad validitatem și ad probationem , aceasta deoarece, pentru ca cerința eliberării certificatului de proprietate să fie o condiție ad validitatem pentru dobândirea dreptului de proprietate, trebuia să fie expres prevăzută de lege, în caz contrar ea este prevăzută ad probationem , putând fi înlocuită cu orice mijloc de probă.

În sprijinul susținerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat și practică judiciară, indicând următoarele decizii: nr. 3294/7 noiembrie 2008 al ICCJ, nr. 165A/14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă și nr. 1340/25 octombrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă. F. Apărările formulate de către intimatul-pârât, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

În opinia intimatului-pârât recursul este inadmisibil, deoarece, potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, or, conform cererii introductive de chemare în judecată reclamanta a evaluat terenul la suma de 500.000 lei.

În ce privește inadmisibilitatea acțiunii în constatare s-a arătat că art. 19 din Legea nr. 19/1990 se opune unei aplicări automate și directe a art. 20 din același act normativ, emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nefiind o procedură pur formală, fără posibilitatea unui refuz de emitere. Legea nu a particularizat drepturi ale destinatarilor săi, ci a conferit vocația de a exercita dreptul sub rezerva satisfacerii ansamblurilor necesare concretizării vocației respective. H.G. nr. 834/1991 și Legea nr. 15/1990 au instituit obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative de verificare a condițiilor stabilite prin lege pentru dobândirea dreptului de proprietate, finalizată cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Intimatul-pârât, a făcut ample referiri la neîndeplinirea condițiilor de fond în ce privește parcurgerea procedurilor reglementate de Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Criteriul nr. 2665/1992 emis de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și Legea nr. 88/1997 cu privire la obținerea certificatelor privind atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, susținând că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condițiile impuse de respectivele acte normative pentru a se putea emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. G. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce privește apărarea intimatului-pârât cu privire la inadmisibilitatea recursului, aceasta nu poate fi reținută, deoarece, pe de o parte, la fila 38 din dosarul primei instanțe (Tribunalul București, Secția a V-a civilă) se află depus, de către reclamantă, raportul de evaluare al terenului intravilan ce face obiectul litigiului din care rezultă că valoarea acestuia este de 1.671.300 lei, deci mai mare de 1.000.000 lei, iar, pe de altă parte, prin încheierea din 17 septembrie 2015 Înalta Curte a încuviințat raportul întocmit de magistratul asistent, pronunțându-se, implicit, și asupra admiterii în principiu a recursului.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990. Dispozițiile art. 19 din această lege se referă atât la unitățile economice de stat ce urmau a fi transformate în societăți comerciale, cât și la societățile nou înființate prin reorganizare. Afirmația recurentei-reclamante este pur speculativă, deoarece, din interpretarea respectivului text de lege, rezultă că inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse transformării în societăți comerciale, se face tocmai în vederea preluării și stabilirii capitalului societăților comerciale înființate pe calea prevăzută de această lege, fiind evident că hotărârea de guvern la care face trimitere acest articol de lege urma, la acea dată, să fie adoptată tocmai în vederea corectei aplicări a respectivei legi. De altfel, ceea ce omite să afirme recurenta-reclamantă este că la acea dată patrimoniul unităților economice de stat nu se referea și la terenurile utilizate de către aceste unități economice, ci doar la celelalte bunuri mobile și imobile, terenurile pe care se găseau amplasate aceste unități aflându-se, la acea dată, în proprietatea statului. Prin urmare, la acea dată, în patrimoniul unităților economice de stat se regăsea doar un drept de folosință asupra terenurilor, dreptul de proprietate aparținând statului, ca atare, societățile comerciale constituite prin transformarea fostelor unități economice de stat nu puteau dobândi alte drepturi decât autoarele lor, respectiv dreptul de folosință asupra terenului.

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că acesta este textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societății, cu singura mențiune că la data apariției acestei legi, nici un teren nu se afla în proprietatea vreunei unități economice de stat, acestea având asupra terenurilor doar un drept de folosință. Terminologia folosită de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 834/1991, aceea de „patrimoniu”, nu trebuie să conducă la concluzia greșită că în acest patrimoniu se regăsea dreptul de proprietate asupra terenurilor, ci doar un drept de folosință asupra acestui teren, terminologia de patrimoniu având mai degrabă un conținut economic decât unul juridic în respectivul context legislativ din anul 1990. Oricum, și din perspectiva unei interpretări juridice a noțiunii de patrimoniu, care, în orice caz, se referă la drepturi cu conținut economic, în patrimoniul fostelor unități de stat, care a fost preluat de către societățile comerciale nou constituite, nu se regăsea decât un drept de folosință asupra terenurilor, de aceea era nevoie de o procedură specială pentru ca aceste noi societăți să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenului. De altfel, H.G. nr. 834/1991 a apărut tocmai din nevoia de a se înregistra în proprietatea (de fapt în capitalul social) societăților comerciale nou înființate, terenurile aferente construcțiilor în care noile societăți comerciale urmau să-și desfășoare activitatea.

Că este așa o demonstrează și dispozițiile art. 32 1 și art. 32 2 din O.U.G. nr. 88/1997. Astfel, în alin. (1) art. 32 1 din acest act normativ se arată că „societățile comerciale care dețin terenuri…. al căror regim juridic urmează să fie calificat, vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic”. Tot astfel, în alin. (2) al aceluiași articol se arată că societățile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1), tocmai pentru că acest teren nu era în proprietatea respectivelor societăți comerciale cu capital de stat, cum este și cazul reclamantei, ci în proprietatea statului. De altfel, în teza ultimă a alin. (3) al aceluiași articol se arată că terenurile clasificate ca aparținând domeniului privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale, după caz, pot fi concesionate, închiriate sau oferite societății comerciale spre a fi cumpărate. Mai mult, potrivit art. 32 2 alin. (1) din același act normativ, abia după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat urma să se majoreze de drept cu valoarea terenurilor menționate în certificat.

Prin urmare, nu se poate reține în nici un caz că terenurile fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale înființate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unități economice de stat având doar aptitudinea (vocația) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, ca atare, nu se poate reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unități poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, și nu după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală potrivit căreia societățile comerciale cu capital de stat înființate potrivit Legii nr. 15/1990 pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosință, neexistând o altă posibilitate legală de a obține titlul de proprietate asupra acestor terenuri.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra unor cereri formulate de apelanta-pârâtă în cererea sa de apel, aceasta din urmă fiind singura care ar putea invoca acest fapt, în măsura în care această nepronunțare ar fi vătămat-o.

Instanța de apel a făcut referire la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (CADOLF) și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) nu ca urmare a motivelor de apel ale apelantei-pârâte, ci ca urmare a susținerilor reclamantei-intimate făcute în întâmpinarea sa, cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil și în termen rezonabil, prin aceea că respingerea ca inadmisibilă a cererii introductive ar conduce la o astfel de încălcare. Relativ la incidenta Convenției, în ce privește dreptul substanțial, respectiv Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, aceasta nici nu este incidentă, deoarece România a adoptat această Convenție prin Legea nr. 30/1994, deci după emiterea acestor acte normative. În ce privește dreptul la un proces echitabil, CADOLF este incidentă, însă nu există nici un fel de încălcare a acesteia, respingerea acțiunii de față, ca inadmisibilă, neputând conduce, în nici un fel, la această concluzie, recurenta-reclamantă având la îndemână o procedură prevăzută de lege și anume de H.G. nr. 834/1991.

Această procedură nu este teoretică și iluzorie, actele normative care o reglementează permițând calea de atac în justiție în cazul în care respectivele comisii și comitete implicate în procedură nu respectă dispozițiile legale. Chiar dacă această procedură implică o durată de timp mai mare, aceasta nu înseamnă că nu se asigură accesul liber la justiție, mai ales că în respectiva procedură trebuie obținut și acordul vecinilor, care au interese proprii în delimitarea terenurilor ce ar urma să intre în proprietatea solicitanților. Faptul că în privința terenurilor trebuie urmată procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991, pentru societățile comerciale constituite în urma transformării unităților economice de stat, rezultă, așa după cum s-a arătat și mai sus, din prevederile art. 18, 19 și 20 din Legea nr. 15/1990, care se referă la capitalul social al societăților comerciale înființate în baza acestei legi, care este deținut integral de către stat, prin raportare la dispozițiile art. 32 1 și art. 32 2 din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale cu capital de stat, în care se arată care este regimul juridic al terenurilor deținute de aceste societăți, precum și faptul că abia după eliberarea certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, deci după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, capitalul social al acestor societăți se va majora de drept cu valoarea acestor terenuri.

Pentru aceleași considerente nu pot fi reținute nici criticile privind confuzia între dreptul subiectiv, proba acestuia și mijloacele de realizare, precum și cele referitoare la confuzia între cerința ad validitatem și cerința ad probationem.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.