Decizia nr. 2911/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și E., au solicitat anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/29.11.2009 în ceea ce privește suprafața de 1,2549 ha și 0,9032 ha, situată în punctul Ulmiș, satul Runcurel, comuna Mătăsari.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 234/2018 din 18 aprilie 2018, judecând cauza, în fond, după rejudecare, a respins acțiunea precizată de reclamanții A., B., C. și D., împotriva pârâților Ministerul Economiei și Societatea F. SA.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanții C. și D., au declarat recurs. În motivarea recursului se arată că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-a solicitat anularea parțială a Certificatului de proprietate seria x, nr. 11321/29.11.2009, eliberat de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în favoarea E. SA, privind o suprafață de teren ce a fost inclusă în acest certificat și care fusese anterior revendicată de reclamanți în baza prevederilor Legii nr. 18/1991, a Legii 247/2005. În urma Raportului de expertiză, depus în acest ciclu procesual, a rezultat că această suprafață este de numai 8230 mp (0,8230 ha), din cadrul suprafeței totale de 30.000,21 mp, înscrisă în Certificat (documentația topografică aferentă). În acțiunea de rejudecare în conformitate cu prevederile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a depus "completarea probatoriului pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de susținerile părților". Eliberarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a efectuat în baza prevederilor H.G. 834/91, pentru clarificarea problemelor legate de patrimoniul Societăților Comerciale cu capital de stat (a se avea în vedere că Regiile Autonome au fost exceptate de la prevederile legislației respective), pentru societățile comerciale care aveau patrimoniu numai în intravilan (incinte rezidențiale, zone de producție etc.). Recurenții consideră că, în cazul de față, eliberarea Certificatului s-a făcut cu nerespectarea completă a legilor date până la această dată, mai ales a legilor proprietății într-un mod nelegal, printr-o asimilare nepotrivită, pentru terenuri situate în extravilan. Sigur că este vorba de o zonă minieră, dar expresia preluată din Raportul de expertiză (folosită nepotrivit și nejustificat de expert, contrazis fiind și de concluziile Raportului său), de Perimetrul Minier, este preluată fără justificare în cadrul sentinței, fără bază legală, reală. Terenurile în discuție, pe baza constatărilor de la fața locului nu sunt afectate nici în prezent de lucrările miniere, și mai ales nici nu se întrevede afectarea lor nici în perspectivă. În Raportul de expertiză se face precizarea că terenul respectiv la data expertizei avea destinația de pășune, teren neproductiv, nefiind, afectat de lucrări miniere nici în prezent. Tot în Raportul de expertiză, pe baza constatărilor de la fața locului privind starea terenurilor în litigiu, respectiv amplasament, destinație, a rezultat că acesta nu este afectat nici în prezent pentru desfășurarea activității comerciale, potrivit Obiectului de activitate. Recurenții mai arată că pentru acest teren nu există un aviz prealabil al Comisiei Locale de Fond Funciar Mătăsari, nici avizele de vecinătate corespunzătoare stabilite de normele de aplicare, nu au fost întocmite procesele-verbale de predare a terenurilor și a frontului de lucru cu autoritățile locale pe baza unor planuri avizate de Primăria Mătăsari, Comisia Locală de Fond Funciar, Prefectura Gorj, documentația având doar un aviz formal al Serviciului de Urbanism, Director de Urbanism al Consiliului Județean Gorj de la acea dată. În opinia recurenților, au fost ignorate toate prevederile Legii nr. 213/1998 (și chiar ale H.G. nr. 834/1991), iar UAT Mătăsari, în adresa nr. x aprilie 32017, spune că "dovada proprietății s-a făcut cu decretele de expropriere și administrare în favoarea unităților miniere înainte de 1989". Se recunoaște că nu s-a făcut o identificare clară a terenurilor, așa cum s-a procedat ulterior la documentele de declarare a utilității publice prin H.G. nr. 960/2015.

Apărările formulate în cauză Intimata Societatea F. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenții-reclamanți au solicitat anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/29.11.2009 emis de Ministerul Economiei în favoarea SC E. SA, pârâtă în prezenta cauză, în ceea ce privește suprafața de teren de 8261 mp, atât în primul ciclu procesual cât și cu ocazia rejudecării. Prin adeverința de proprietate nr. x/2007 se reține faptul că recurenților-reclamanți li s-a stabilit dreptul de proprietate prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 1/1991 pentru suprafața totală de 4,2009 ha, arătându-se, totodată, că această adeverință constituie dovada dreptului de proprietate până la eliberarea titlului de proprietate. În cauză, cu privire la identificarea terenului în litigiu, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, în acord cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare. Conform concluziilor exprimate de expertul desemnat în cauză, terenul în litigiu se află în continuarea celui înscris în adeverința de proprietate anulată, suprapunându-se, în totalitate, cu terenul înscris în certificatul de atestare a cărui anulare se solicită. Înalta Curte constată că instanța de fiind în mod corect a reținut că, în cauză, chiar dacă s-a făcut dovada unei suprapuneri a terenului cu privire la care recurenții-reclamanți susțin că le aparține cu o parte a terenului cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nu s-a făcut dovada certă a dreptului de proprietate asupra acestuia, pentru a putea exista o vătămare în drepturile recunoscute de lege prin emiterea certificatului în mod nelegal. Regimul juridic al certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren pentru societățile comerciale reorganizate conform Legii nr. 15/1990, este reglementat de dispozițiile H.G. nr. 834/14.12.1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, art. 1 și art. 5 alin. (1). H.G. nr. 834/1991 permite societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, să devină proprietare asupra terenurilor necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, prin eliberarea, de către autoritățile competente, a unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991. De asemenea, conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991, acest act normativ este aplicabil terenurilor aflate în patrimonial societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, ceea ce impune concluzia că societatea comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în patrimoniu terenul care urmează a fi menționat în certificat. Deci H.G. nr. 834/1991 nu constituie un act normativ de dobândire a dreptului de proprietate pentru societățile comerciale vizate, ci un act normativ care are menirea de determina modalitatea de identificare, de stabilire a întinderii dreptului de proprietate al societăților comerciale în cauză asupra terenurilor aflate în patrimonial acestora. În acest sens, art. 1 din H.G. nr. 834/1991 face referire la determinarea terenurilor, precizând că terenurile aflate în patrimonial societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, se determină de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort. Dreptul de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de teren în litigiu este stabilit prin Decretul de expropriere nr. 56/05.04.1986, decret prin care suprafața de teren a trecut în proprietatea statului și data în administrare întreprinderii miniere. Din întreaga documentație anexată se reține că terenul se afla în patrimoniul societății pârâte la momentul emiterii certificatului de atestare contestat, astfel că este îndeplinită prima condiție necesară pentru emiterea certificatului, respectiv aceea ca terenul să se afle în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acesteia. În ceea ce privește condiția ca acest teren să fie necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate, se reține că și această condiție este îndeplinită. Sub aspectul stării de fapt, așa cum se reține și din raportul de expertiză efectuat în cauză, terenul în litigiu se află în perimetrul minier. De asemenea, prin considerentele Deciziei civile nr. 374/2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, irevocabilă, se arată faptul că terenul se află în zona în care se desfășoară activitate minieră de exploatare. Potrivit art. 2 lit. e) din Legea nr. 18/1991, terenurile cu destinație specială sunt terenurile folosite, printre altele, pentru exploatările miniere. Conform dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 terenurile din extravilanul localităților, foste proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului în mod abuziv și pe care se desfășoară activități miniere de exploatare, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate, iar în localitățile în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii, reclamanții fiind incluși în Anexa 39 la HCJ nr. 3122/2002 în vederea acordării de despăgubiri. Recurenții-reclamanți au fost propuși pentru a li se acorda despăgubiri, urmând ca această procedură să fie finalizată după lămurirea dreptului lor de proprietate, dar și faptul că certificatul nu a fost emis în temeiul art. 8 din Legea nr. 19/1991, ceea ce conduce la concluzia că lipsa proceselor-verbale de predare a terenurilor nu afectează validitatea certificatului, terenul nefiind redat circuitului agricol, așa cum se susține de către expertul desemnat în cauză. Înalta Curte constată că și motivul de recurs întemeiat pe lipsa avizului comisiei locale de fond funciar este nefondat. Terenul în litigiu nu a fost niciodată disponibilizat de lucrări miniere pentru a face obiectul predării comisiei locale de fond funciar, iar tocmai datorită faptului că nu a fost disponibilizat de lucrări miniere a fost emis și certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat. Față de susținerile referitoare la faptul că lipsesc avizele Comisiei locale de fond funciar și cele de vecinătate, Înalta Curte constată că art. 5 din H.G. nr. 834/1991 impune obligația ca certificatul să fie supus regimului de publicitate imobiliară, obligație care a fost respectată întocmai de intimata-pârâtă, în acest sens fiind depus extrasul de carte funciară pentru informare emis de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Gorj, aspect care a fost reținut și de instanța de fond. Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenții nu au făcut dovada deținerii unui titlu de proprietate valabil cu privire la suprafața contestată din certificate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.