ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1287/2025

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu Prin sentința nr. 590/28.10.2020, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., în calitate de succesoare în drepturi a D. S.A. și B. S.A.; a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de 2450 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF x Sibiu, nr. top. x, în suprafață totală de 5131 mp și care se suprapune peste imobilul proprietatea pârâtei înscris în CF x Sibiu, nr. top. x și imobilul înscris în CF x Sibiu, nr. top. x, iar pe viitor pârâta să se abțină de la orice act de natură să împiedice reclamantul să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe de teren; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 23.790 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamantul să plătească expertului E. suma de 1.500 RON cu titlu de diferență onorariu expert.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 1226/02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței și a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 26.11.2020, pronunțate de către Tribunalul Sibiu, în dosar civil nr. x/2014; a schimbat în tot, hotărârile apelate și, rejudecând cauza, a respins acțiunea; a obligat reclamantul la plata sumei de 13410 RON în favoarea pârâtei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond și în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1005 din 07 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1226/2022 din 2 iunie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în rejudecare Prin decizia nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024 pronunțată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul formulat de către pârâta C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 590/2020 și a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 26.11.2020, pronunțate de către Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2014. Au fost schimbate parțial hotărârile atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii civile, cu consecința obligării pârâtei să recunoască dreptul de proprietate al reclamantului A. asupra suprafeței de 560 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, identificată în Anexa nr. 12 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată, iar pe viitor să se abțină de la orice act de natură să împiedice reclamantul să exercite prerogativele dreptului de proprietate asupra acestei suprafețe de teren, precum și a admiterii în parte a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 9.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert și taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise, urmând ca fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat. A fost obligat intimatul reclamant A. la plata sumei de 13.310 RON în favoarea apelantei pârâte, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024 pronunțate în dosar nr. x/2014 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A. la data de 25 iunie 2024, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și rejudecând apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu, respingerea acestuia, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanței de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 476-478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului, raportat la dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care împiedică judecătorul să depășească limitele învestirii sale. A susținut că reclamantul recurent a învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, solicitând instanței să constate că titlul acestuia este mai caracterizat decât titlul deținut de pârâta intimată cu privire la suprafața de 2450 mp, care se suprapune peste imobilul proprietatea pârâtei, acțiunea fiind admisă în primul ciclu procesual prin sentința nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu. Singurele apărări pe care pârâta le-a formulat au fost că nu ocupă nicio suprafață de teren din imobilul proprietatea reclamantului, ca suprafața reală a imobilului reclamantului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească în care nu a fost parte, nefiindu-i opozabilă, iar suprapunerea dintre imobile se datorează strict acelei actualizări a suprafeței imobilului proprietatea reclamantului. Nu a susținut niciodată că titlul acestuia ar fi mai caracterizat și nici nu a formulat vreo apărare în acest sens. Motivele de apel formulate de pârâta intimată s-au înscris în limitele apărării formulate în fata instanței de fond. Prin decizia civilă nr. 1226/2022 a Curții de Apel Alba Iulia (din primul ciclu procesual) instanța de apel a dat eficiență juridică celor două motive de apel formulate de pârâtă și a reținut că acțiunea în revendicare trebuie respinsă deoarece pârâta nu ocupă vreo suprafață de teren din imobilul proprietatea reclamantului, iar suprapunerea dintre imobile a fost determinată de hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit suprafața reală a imobilului proprietatea reclamantului, iar aceasta nu îi este opozabilă pârâtei, nefiind parte în proces. Prin decizia nr. 1005 din 7 iunie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 1226/2022 a Curții de Apel Alba Iulia, reținând-se că a fost încălcat principiul disponibilității prin raportare la obiectul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri cu care reclamantul a învestit instanța de fond și a fost înlăturată susținerea pârâtei cu privire la efectul de inopozabilitate al hotărârii judecătorești în baza căreia a fost stabilită suprafața reală a imobilului proprietatea pârâtului. Este adevărat că, prin această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca în rejudecare să se verifice și să se compare titlurile de proprietate deținute de părți pentru a stabili care dintre acestea se bucură de preferabilitate, dând eficiență principiului disponibilității și limitelor învestirii instanței de fond prin cererea introductivă a reclamantului. Susține că aceasta nu se putea face însă cu depășirea motivelor de apel cu care pârâta a învestit instanța de apel sau a apărărilor formulate de pârâtă în fața instanței de fond. Pârâta nu a expus niciun motiv de apel și nicio apărare în legătură cu preferabilitatea titlului său, însă instanța de apel în rejudecare a reținut că titlul pârâtei este mai caracterizat cu privire la suprafața aferentă imobilului înscris în CF x Sibiu, încălcând prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. Citează prevederile art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și susține că în rejudecare nu puteau fi avute în vedere apărări sau motive de apel pe care partea pârâtă nu le-a invocat/susținut niciodată. Arată că, depășind limitele efectului devolutiv al apelului și limitele învestirii sale în cadrul apelului, instanța de apel a creat reclamantului recurent o situație mai grea în rejudecare în urma recursului promovat de acesta și admis de Înalta Curte de Casație și Justiție. În rejudecare, susține că i-a fost respinsă acțiunea în parte în baza unor argumente/apărări/motive care nu au fost niciodată invocate/susținute de către pârâtă nici la fond și nici în apel, încălcându-se prin aceasta prevederile art. 502 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat în rejudecare motive de apel/critici/apărări pe care pârâta nu le-a formulat niciodată. Mai susține că decizia de apel atacată cu recurs încalcă prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Susține că decizia de casare a dezlegat efectul de opozabilitate față de terți al înscrierilor în Cartea Funciară în conformitate cu prevederile art. 30-31 din Legea nr. 7/1996. Cu încălcarea acestei dezlegări de drept, instanța de apel, în rejudecare, reține din nou că pârâta, prin probele administrate în cauză, cu precădere expertiza tehnică judiciară, a reușit să facă dovada contrară în privința exactității întinderii dreptului de proprietate al reclamantului în suprafață rectificată de 5130 mp și, drept urmare, dreptul acestuia este mai puțin caracterizat din perspectiva limitelor faptice ale întinderii sale. A mai criticat că decizia de apel încalcă prevederile art. 451-153 C. proc. civ. cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată. A arătat că, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 26.11.2020, cheltuielile de judecată ale reclamantului (din primul ciclu procesual) au fost reținute la suma de 31.600 RON. Această încheiere a făcut parte integrantă din sentința de fond nr. 590/2020 a Tribunalului Sibiu, dar nu a fost atacată o dată cu fondul și nici nu au fost indicate motive de apel în legătură cu această încheiere/respectiv cu acest cuantum al cheltuielilor de judecată. Apreciază că soluția instanței de apel în rejudecare de reducere a acestor cheltuieli la nivelul sumei de 9275 RON (în lipsa unui motiv de apel legat de cheltuielile de judecată) este nelegală. Ca efect al admiterii apelului pârâtei în acest al doilea ciclu procesual i-au fost acordate cheltuielile de judecată pentru faza recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că recursul a fost declarat de reclamantul A. și a fost admis. Astfel, obligarea acestuia la plata unor cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei este, de asemenea, nelegală. A mai criticat că obligarea reclamantului recurent la plata unor cheltuieli de judecată în suma de 13.310 RON în favoarea apelantei, reprezentând onorariu de avocat și taxa de timbru aferentă apelului în rejudecare este, de asemenea, nelegală, deoarece ca efect al admiterii în parte a acțiunii, s-ar fi impus obligarea la plata unei taxe de timbru aferente suprafeței pentru care s-a apreciat că titlul pârâtei este mai caracterizat, iar onorariile de avocați ar fi trebuit să fie compensate. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a reținut că titlul de care se prevalează pârâta intimată referitor la imobilul înscris în CF x Sibiu este mai caracterizat din perspectiva anteriorității dreptului său pe care instanța reține că l-ar fi dobândit ope legis în baza prevederilor Legii nr. 15/1990 și nu în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, pe care instanța îl apreciază ca având efect declarativ de drepturi și nu constitutiv de drepturi. Susține că, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel se fundamentează pe o greșită aplicare a art. 18, 19, 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, art. 1 și art. 8 din H.G. nr. 834/1991. Arată că în patrimoniul fostelor unități de stat, care a fost preluat de societățile comerciale nou constituite în baza Legii nr. 15/1990, nu se regăsea decât un drept de folosință asupra terenurilor aferente construcțiilor în care acestea urmau să-și desfășoare activitatea. Acesta e motivul pentru care fost prevăzută o procedură specială pentru ca aceste noi societăți să poată dobândi dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri, prin adoptarea H.G. nr. 834/1991. Societățile comerciale înființate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unități economice de stat au doar aptitudinea (vocația) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991, neputându-se reține că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unități poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, și nu după parcurgerea procedurii prevăzute de această hotărâre de Guvern. În aceste condiții, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor (emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991) este un veritabil titlu de proprietate, titlu ce are exclusiv efect constitutiv, în lipsa emiterii unui astfel de act neputându-se discuta de existența vreunui drept de proprietate asupra unui teren în patrimoniul unei societăți comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990. A susținut că: - prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevăd că nu toate bunurile aflate în patrimoniul noilor societăți comerciale se află în proprietatea acesteia, ci numai cele dobândite cu un astfel de titlu. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca toate bunurile deținute de societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 (indiferent de titlul deținerii) să devină proprietatea acestora în virtutea legii, ar fi făcut o mențiune expresă în acest sens; - teza dobândirii dreptului de proprietate al societăților comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 ope legis ar lipsi de efecte juridice dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și ale întregii proceduri prevăzute de acest act, conform art. 19 din Legea nr. 15/1990; - teza dobândirii dreptului de proprietate ope legis intră în contradicție cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, astfel că ar reprezenta un nonsens juridic ca bunurile să fie considerare de drept ca fiind în proprietatea societății comerciale înființate, apoi în urma parcurgerii unei proceduri prevăzute de H.G. nr. 834/1991 să se constate că acestea sau o parte din ele nu se află în proprietatea societăților comerciale printr-o decizie a organului administrativ; - prevederile art. 8 din H.G. nr. 834/1991 fac diferența clară între situația terenurilor înainte de emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și terenurile pentru care s-au emis certificate, fiind stabilite regimuri fiscale de taxare total diferite. Dacă s-ar acredita ideea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii nu s-ar mai justifica un regim fiscal de taxare total diferit, prin raportare la momentul emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate; - teza împroprietăririi ope legis vine în contradicție și cu Criteriile emise în baza art. 2 din H.G. nr. 834/1991, respectiv Criteriile 1C/311/1992 privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și Criteriile 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat emise de Ministerul Finanțelor. Dacă ar fi existat o dobândire ope legis, verificările Comisiei speciale instituite prin aceste Criterii nu și-ar mai găsi justificarea; - prevederile art. 24 din Criterii se referă la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară numai după obținerea certificatului și numai în baza acestuia. Or, dacă s-ar fi aflat în situația dobândirii ope legis a dreptului de proprietate, societățile nu aveau nevoie de un certificat, ci se puteau duce oricând să îndeplinească formalitățile de publicitate; - teza dobândirii dreptului de proprietate direct în baza legii vine în contradicție cu operațiuni juridice impuse de alte acte normative (ex. Legea nr. 137/2002). Dispozițiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 vorbesc de o majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care se emite certificatul, această valoare urmând să fie considerată aport în natură al statului român. Operațiunea de majorare nu poate avea loc în lipsa certificatului fiind condiționată de eliberarea acestuia. Or, dacă dreptul de proprietate s-ar dobândi ope legis, majorarea capitalului ar trebui să se realizeze de îndată, iar nu la momentul emiterii certificatului; - dacă ar exista o dobândire a dreptului de proprietate ope legis, remediile de contestare ale Certificatului de atestare a dreptului de proprietate puse la dispoziție de Legea nr. 554/2004 ar fi golite de conținut. Conchide că reținerea instanței în sensul că titlul pârâtei este preferabil față de cel al reclamantului din perspectiva anteriorității acestuia prin raportare la data adoptării Legii nr. 15/1990 este profund eronată, pentru considerentele sus expuse și pentru cele legate de data la care s-a întabulat în Cartea Funciară dreptul de proprietate al părților cu privire la imobilele suprapuse, prioritatea aparținând reclamantului. Mai susține că hotărârea atacată se fundamentează pe încălcarea art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 633/2006 (în vigoare la data intabulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin încheierea nr. 14356/28 decembrie 2000), care impuneau existența unei documentații cadastrale întocmite în vederea intabulării. Contrar celor reținute de instanța de apel la fila x alin. (3) din considerente, "nu a existat o documentație întocmită în condițiile legii care să stea la baza măsurării, identificării și intabulării pentru cei 1840 mp" (concluzia aparține expertului E., fila x din raportul de expertiză depus la Tribunalul Sibiu, la data de 7 noiembrie 2017, fila x volumul I). Instanța de apel face trimitere la o documentație întocmită de F. S.R.L., făcând o confuzie clară între documentația care a stat la baza întocmirii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate și documentația pe care pârâta trebuia să o întocmească în vederea intabulării. În schimb, OCPI (adresa fila x, vol. II) a transmis documentația pentru intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului de pe strada x 48 (actuală Distribuției) din care se poate observa că aceasta vizează alte numere topografice, aferente imobilului de pe strada x nr. 6 (unde se regăsește sediul pârâtei), neavând nici o legătură cu imobilul din litigiu. Din aceasta perspectivă, este evident că titlul de care se prevalează pârâta este mai puțin caracterizat, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond. Hotărârea atacată se fundamentează pe încălcarea art. 1 din H.G. nr. 832/1991. Așa cum rezultă din Adresa nr. x/30.04.2009 Primăria Mun. Sibiu a comunicat că nu a emis vreo decizie de atribuire a terenului situat în Sibiu, str. x. În plus, documentația întocmită în temeiul H.G. nr. 834/1991 nu a fost înregistrată la Ministerul Dezvoltării Regionale, cerință obligatorie prevăzută de Criteriile 2665/1C/311/1992, împrejurare ce rezultă din adresa nr. x/2.03.2009 (anexată cererii introductive). Avizul nr. x/3.10.2000 întocmit de OCPI cu ocazia intabulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate are la bază o cerere datată ulterior sub nr. x/3.11.2000 și care nici nu se regăsește în Opisul general al Oficiului de Cadastru și Publicitate. Această împrejurare rezultă din considerentele deciziei nr. 826/C/CA/2009 a Curții de Apel Brașov și adeverința nr. x/9.08.2007 eliberată de OCPI Sibiu, aflată la dosarul cauzei. Documentația de reglementare a situației juridice pentru suprafețele cuprinse în Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/16.11.2000 s-a întocmit după intabularea acestora, iar această documentație se referă exclusiv la terenurile situate administrativ pe strada x nr. 7-9, str. x, str. x, str. x și strada x, mai puțin pentru imobilul din litigiu situat administrativ pe str. x. Aceasta rezultă din Referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale nr. 383/P/3080/P/2009, anexat cererii introductive. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate de către părți Recursul a fost comunicat intimatei la data de 25 septembrie 2024, iar termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 28 octombrie 2024. La data de 24 octombrie 2024 (data poștei - dosar recurs), în termen legal, intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că instanța de rejudecare s-a conformat indicațiilor obligatorii ale deciziei de casare, preluând și analizând argumentele de preferabilitate invocate de ambele părți. Referitor la critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., arată că reclamantul nu este apelant în cauză, ci intimat, astfel încât instanța de rejudecare nu putea să creeze apelantului o situație mai grea în propria sa cale de atac. Cu privire la opozabilitatea înscrierii în Cartea funciară a modificării suprafeței imobilului reclamantului, expune dispozițiile art. 32 din Legea nr. 7/1996, care prevăd că efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu privire la suprafața terenurilor, destinația, categoria de folosință, valoarea sau alte asemenea aspecte, precum și art. 54 din Ordinul nr. 633/2006 pentru aprobarea regulamentului de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară. Așadar, instanța de casare în mod corect a concluzionat că modificarea de suprafață înscrisă în cartea funciară le este opozabilă de la data înscrierii chiar dacă nu au fost parte în hotărârea de modificare a suprafeței. Referitor la critica privind cheltuielile de judecată, arată că recurentul ignoră textul de bază care definește criteriile în baza cărora se stabilesc cheltuielile de judecată. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a arătat că în Anexa nr. 3 a suplimentului este materializată pe schiță proprietatea reclamantului cu limitele anterioare majorării de suprafață și care nu genera suprapunerea cu proprietatea intimatei. Doar prin majorarea de suprafață proprietatea reclamantului s-a extins înglobând și suprafețele proprietatea intimatei. Întrucât majorarea de suprafață este consecința unei hotărâri judecătorești, chiar nelegale, există o suprapunere reală. Conchide că în aceste condiții nu se poate vorbi de un titlu de proprietate mai caracterizat în persoana reclamantului față de titlul intimatei generat în condițiile unei legislații speciale respectate întocmai. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 06.11.2024, iar recurentul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 18 noiembrie 2024. Prin încheierea completului de filtru din 25 februarie 2025 s-a admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen la 10 iunie 2025 pentru soluționarea pe fond a căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Printr-un prim motiv de recurs recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât aceasta ar fi fost dată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului și cu depășirea limitelor învestirii de către instanța de apel cu privire la motivele de apel formulate de către pârâtă, care nu ar fi susținut niciodată că titlul său este mai caracterizat și nici nu a formulat vreo apărare în acest sens. Se constată, astfel, că prin critica analizată recurentul-reclamant pretinde încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 476-478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului, raportate la cele ale art. 22 alin. (6) din același act normativ. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, întrucât aspectele semnalate prin memoriul de recurs vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, recurentul-reclamant a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență însă nu se verifică în cauză, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de către recurentul-reclamant presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția însăși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt ilustrează motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. În cauza de față, curtea de apel, ca instanță de rejudecare, urmare a aspectelor tranșate de către instanța supremă prin decizia civilă nr. 1005/2023, a avut a "ține seama de cadrul învestirii, reprezentat de acțiunea în constatare provocatorie, în cadrul căreia urmează să verifice titlurile de proprietate ale părților, să le compare și să stabilească pe acela care se bucură de preferabilitate, pentru tranșarea situației litigioase a părților și conservarea securității raporturilor juridice dintre acestea". Prin urmare, în speța pendinte însăși instanța de recurs a trasat limitele rejudecării și a impus instanței de apel să verifice preferabilitatea titlurilor de proprietate exhibate de către părțile litigante, neputând fi primite, astfel, susținerile recurentului în sensul arătat. De altfel, se constată că prin motivele de apel pârâta a susținut că suprafața terenului reclamantului a fost mărită artificial prin încheierea de CF, iar titlul societății C. S.R.L. este legal, cu referire la normele aplicabile și la atestarea dreptului de proprietate, apelanta pârâtă specificând chiar în cadrul motivelor sale respective de apel că "nu se poate reține că dreptul de proprietate al reclamantului este mai caracterizat decât dreptul de proprietate al pârâtei" . Înalta Curte constată că tot ansamblul apărărilor menționate, regăsite cu predilecție la dosarul menționat al curții de apel sunt suficient de calificate pentru a permite instanței de apel să compare titlurile de proprietate. De altfel, inclusiv în întâmpinarea depusă de apelanta pârâtă în faza procesuală a fondului se regăsesc apărări de natură a atrage din punct de vedere juridic, o astfel de dezbatere de genul celei realizate de către instanța de apel în rejudecare, Înalta Curte exemplificând în acest sens - însă nelimitat la - cu punctul 2 din concluziile respectivei întâmpinări: "Dreptul nostrum de proprietate s-a născut ca efect al legii, în timp ce dreptul de proprietate al reclamantului are o natură convențională" . Așadar, nici din aceste perspective nu poate fi primită critica recurentului în sensul că, în rejudecare, acțiunea ar fi fost respinsă în parte, în baza unor motive care nu ar fi fost invocate de către pârâtă. Critica referitoare la încălcarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut de art. 481 C. proc. civ., este neîntemeiată. Această susținere, subsumabilă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este invocată de reclamant cu referire la soluția dată apelului său în rejudecare, în urma recursului promovat de acesta și admis de către instanța supremă. În speță, verificând parcursul procesual al cauzei, se reține că litigiul pendinte a fost soluționat în primă instanță prin sentința nr. 590/28.10.2020 a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, prin care s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. La rândul său, instanța de apel, prin decizia nr. 1226/02.06.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinței pe care a schimbat-o în tot și, rejudecând cauza, a respins cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că acțiunea în revendicare trebuie respinsă tocmai pentru că pârâta nu este posesor al imobilului. Prin decizia nr. 1005 din 07 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel, iar în al doilea ciclu procesual Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 1330/2024 din 11 aprilie 2024, a admis apelul formulat de către pârâtă și a admis în parte acțiunea civilă, cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeței de 560 mp, ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nr. top. x. Reiese, așadar, că recurentului-reclamant nu i s-a creat o situație mai grea, în propria cale de atac, decât cea din etapa procesuală anterioară, în condițiile în care dezlegările curții de apel din decizia civilă de apel din primul ciclu procesual, au vizat respingerea integrală a cererii de chemare în judecată, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare clasice, îndreptate împotriva unui pârât neposesor, în timp ce prin decizia recurată s-a admis în parte acțiunea. În egală măsură, astfel cum s-a expus supra, respingerea acțiunii reclamantului în parte, în rejudecarea apelului, nu s-a datorat analizei de către instanța de apel a unor apărări neinvocate de intimata pârâtă în faza procesuală a fondului sau în apel, astfel cum în mod eronat invocă recurentul reclamant, ci unora antamate de aceasta în mod procedural și a căror evaluare a fost impusă inclusiv prin decizia de casare pronunțată în 2023 de instanța supremă. În consecință, date fiind toate aceste circumstanțe particulare ale litigiului, anterior expuse, nu se poate reține că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat principiul non reformatio in pejus. Reclamantul a mai susținut că decizia instanței de apel a nesocotit limitele rejudecării, atunci când a apreciat că pârâta, prin probele administrate, a reușit să facă dovada contrară în privința exactității întinderii dreptului de proprietate al reclamantului în suprafață rectificată de 5130 mp, în condițiile în care prin decizia de casare instanța supremă dezlegase efectul de opozabilitate față de terți al înscrierilor în CF, în conformitate cu art. 30-31 din Legea nr. 7/1996. Critica este nefondată, în contextul în care instanța de recurs a reținut că înscrierea în CF a suprafeței mărite a terenului reclamantului este opozabilă pârâtei, însă că aceasta poate face dovada contrară, nefiind parte în procesul finalizat cu sentința în temeiul căreia s-a rectificat cartea funciară în favoarea recurentului. Astfel, ceea ce a statuat instanța supremă a constat în faptul că "pârâta nu poate pretinde inopozabilitatea înscrierii în cartea funciară întrucât este în categoria terților cărora li se adresează asemenea înscrieri prin sistemul publicității imobiliare, dar poate face dovada contrară în privința realității dreptului care a stat la baza acestei înscrieri". În aceste condiții, raportat la statuările obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel, cu respectarea astfel a art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a constatat, prin probele administrate, că pârâta a reușit să facă dovada contrară doar pentru imobilul înscris în CF nr. x Sibiu, nu și pentru terenul în suprafață de 560 mp ce face parte din imobilul înscris în CF nr. x, în privința căruia a dispus admiterea acțiunii. Curtea de apel a reținut că prin decizia nr. 110 din 26.02.1966 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului regional Sibiu, "s-a transmis în administrarea G., terenul situat în Sibiu, str. x, proprietatea statului, înscris în CF nr. x nr. top. x. Dreptul de administrare operativă a fost înscris în cartea funciară în baza încheierii nr. 1015/29.04.1966 a Notariatului de Stat al Raionului Sibiu, iar imobilul a fost transcris în CF x Sibiu și dezmembrat succesiv . B. S.A. a fost înființată prin reorganizarea secției de salubritate din cadrul E.G.C.L. și I.J.C.L. Sibiu, cu consecința trecerii imobilelor și a mijloacelor fixe în patrimoniul societății nou înființate, așa încât pentru acest imobil nu se poate reține lipsa titlului". Preferabilitatea titlului pârâtei, continuatoare în drepturi a S.C. B. S.A., cu privire la imobilul înscris în CF nr. x Sibiu a fost reținută și față de anterioritatea dreptului de proprietate al pârâtei, dobândit ope legis încă de la momentul reorganizării fostei unități de stat și înființării noii societăți comerciale, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Astfel, urmare a deciziei de casare, instanța de apel a verificat tocmai dacă pârâta a făcut dovada contrară în privința realității dreptului reclamantului care a stat la baza înscrierii în Cartea Funciară. Se observă, deci, că nu sunt relevate eventuale greșeli săvârșite de instanța de apel cu ocazia rejudecării, cu nerespectarea aspectelor litigioase care au fost dezlegate definitiv în primul ciclu procesual de către instanța de casare, ce au caracter obligatoriu în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum susține recurentul. Sub o altă critică, recurentul susține, în esență, că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată reclamantului, care nu au fost apelate, iar la rejudecarea căii de atac acele cheltuieli nu mai puteau fi reduse. Contrar susținerilor recurentului, se constată că decizia civilă recurată, dată în rejudecarea apelului după casarea deciziei Curții de Apel Alba Iulia din anul 2022, pronunțate în primul ciclu procesual, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 451-453 din C. proc. civ., față de soluția de admitere a apelului formulat de către pârâtă împotriva sentinței tribunalului care a fost schimbată în sensul admiterii în parte a acțiunii, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată. Aceste dispoziții legale stabilesc cu claritate regula potrivit căreia partea câștigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligației de plată fiind partea care a căzut în pretenții, deci cea care a pierdut procesul. Mutatis mutandis, această regulă se aplică în mod specific și atunci când acțiunea este admisă numai în parte, caz în care, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii trebuie să stabilească măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ținându-se seama de măsura în care fiecare parte a pierdut, respectiv a câștigat procesul, instanța putând, după situație, să dispună chiar compensarea cheltuielilor de judecată atunci când măsura în care una dintre părți a pierdut, iar cealaltă a câștigat procesul este comparabilă sau chiar identică. În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere și că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecăți, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut, precum și, după caz, se poate determina, atunci când acțiunea ori cererea este admisă în parte, care este măsura în care părțile au câștigat ori au pierdut procesul. În speță, instanța de apel a constatat că, urmare admiterii în parte a acțiunii civile, se impune acordarea în parte a cheltuielilor de judecată, "în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 9.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert și taxă judiciară de timbru proporțional cu pretențiile admise (la valoarea suprafeței de 560 mp), urmând totodată ca, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat. Făcând aplicarea în apel a prevederilor art. 452, 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimatul reclamant A. la plata sumei de 13.310 RON în favoarea apelantei pârâte, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat pentru faza apelului și a recursului ". Astfel, observând parcursul cauzei în fazele procesuale anterioare și soluțiile pronunțate în acest litigiu, instanța de apel cu ocazia rejudecării a reevaluat corect cheltuielile de judecată efectuate de către părțile litigante și, în raport cu deznodământul judiciar, a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă; ca o consecintă a admiterii în parte a acțiunii, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert și taxă de timbru proporțional cu pretențiile admise, urmând ca fiecare parte să suporte onorariul propriului avocat. Aceasta, întrucât în urma admiterii apelului formulat de către pârâtă sentința a fost schimbată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de apel putând astfel stabili care este partea care a câștigat procesul, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. în acest sens, partea care a pierdut apelul este reclamantul, iar în ceea ce privește acțiunea, aceasta a fost admisă în parte. În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă în primul recurs, la care a fost obligat reclamantul, Înalta Curte reține că soluția de admitere a căii de atac și de trimitere a cauzei spre rejudecare nu tranșează diferendul dintre părți, ci îl plasează altei instanțe spre soluționare, astfel încât, în aceste situații, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac admisă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Aceasta nu înseamnă că atare cheltuieli de judecată nu vor putea fi recuperate de către partea care le-a avansat, asupra lor urmând a se pronunța instanța la care a fost trimisă cauza spre soluționare, în funcție de modul în care va rezolva cauza; în speță, prin decizia atacată pârâta și-a recuperat în mod just cheltuielile efectuate, față de soluția de admitere a căii declarate de către aceasta. În același sens, sunt și cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cuprinsul par. 96 al deciziei nr. 20 din 19 martie 2018 (prin care a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă prin sintagma "partea care pierde procesul", respectiv prin noțiunea "procesul", se înțelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) și art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din C. proc. civ., sau partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel și, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanță soluția pronunțată în etapa procesuală anterioară"): "96. Nu este lipsit de relevanță a menționa că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în timp, decizii de speță, prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin decizia nr. 1286 din 10 iunie 2021, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant și intervenienți, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenților de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că atâta vreme cât, drept o consecință a admiterii recursurilor, soluția pronunțată este aceea de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel, soluționarea în recurs a cererilor recurenților privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate și soluționate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaște pe deplin măsura în care pârâtul a căzut în pretenții, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale și, deci, întinderea obligației sale de a suporta cheltuielile de judecată. Ar rezulta, așadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, însă nu și în etapele intermediare ale judecății în care, prin raportare la specificul soluției pronunțate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câștigat procesul, litigiul nefiind încă tranșat". În ceea ce privește cheltuielile acordate apelantei pârâte pentru faza procesuală de apel, Înalta Curte constată faptul că în mod incorect recurentul reclamant apreciază că acestea trebuiau acordate doar în parte și compensate onorariile de avocați, pentru că acțiunea a fost admisă doar parțial. Astfel, acest grup de cheltuieli sunt afectate unei căi de atac, apelul, ce în urma rejudecării a fost admis. Or, raportat la acest jalon procesual și la caracterul său unitar (calea de atac neputând - din punct de vedere juridic, dar și tehnic - fi admisă doar în parte), cheltuielile procesuale aferente nu puteau, date fiind prevederile art. 453 C. proc. civ., fi diminuate în raport de soluția dată acțiunii. Soluția de admitere în parte a acțiunii era de natură și a generat efecte juridice din acestă perspectivă analizată, în domeniul cheltuielilor de judecată arondate fazei procesuale a judecății în primă instanță, astfel cum s-a ilustrat supra. În raport de toate cele ce preced, este de conchis că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părțile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată. În ceea ce privește motivele de casare încadrate de către recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au evocat, în esență, următoarele aspecte, ce urmează a fi analizate ca atare: instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 18, 19 și 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, precum și pe cele ale H.G. nr. 834/1991 (art. 1 și 8), deoarece societățile comerciale înființate în baza Legii nr. 15/1990 aveau doar vocația de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care aceste unități le aveau în folosință, dreptul de proprietate fiind dobândit ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991; certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată este titlu constitutiv de proprietate, iar dreptul de proprietate nu s-a dobândit ope legis. În raport de tot acest ansamblu de critici amplu dezvoltat de către recurentul reclamant, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 645 C. civ. de la 1864, proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporatiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. Acest text de lege se aplică actelor și faptelor juridice încheiate ori, după caz, săvârșite în timpul în care vechiul C. civ. s-a aflat în vigoare (art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ.). Astfel cum s-a arătat în doctrina relevantă, legea nu constituie, în regulă generală, izvorul unor raporturi juridice concrete, ci numai în conjuncție cu un fapt juridic în sens restrâns, de care legea leagă nașterea unor efecte juridice. Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, "Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societatii și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu". Potrivit art. 1 H.G. nr. 834/1991 privind privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană. Astfel, rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991 că, atunci când se pune problema de a determina care terenuri au intrat în proprietatea societății comerciale nou înființate, trebuie verificat dacă respectivul bun se afla în patrimoniul, respectiv în deținerea ori administrarea unității economice de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și dacă respectivul bun este necesar desfășurării activității societății comerciale nou înființate, conform obiectului acestuia de activitate. În speța de față, faptul juridic în sens restrâns de care legea leagă efecte achizitive de proprietate îl constituie situația la care se referă ipoteza normei juridice cuprinse în art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, respectiv împrejurarea că anumite bunuri se află în patrimoniul societății comerciale sub forma căreia se reorganizează o fostă unitate economică (socialistă) de stat. În cauză, pârâta este, în esență, succesoare în drepturile fostei societăți B. S.A., societate comercială cu capital de stat înființată prin Decizia Prefectului Județului Sibiu nr. 120 din 18.03.1991, urmare a reorganizării secției de salubritate din cadrul fostei G., unitate economică de stat din perioada anterioară anului 1990. Recurentul-reclamant susține că noile societăți comerciale, constituite în condițiile Legii nr. 15/1990, nu ar fi dobândit prin efectul legii dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate anterior în patrimoniul lor, cu titlul de administrare ori de folosință, un atare efect translativ de proprietate intervenind doar în urma parcurgerii procedurii și emiterii certificatului de atest