ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1064/2023

Acțiunea în revendicare Prin cererea înregistrată la 1 iulie 2014 pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 507 mp, situat în București, str. x, lot x, în drept fiind invocate prevederile art. 563 C. civ. Prin cererea modificatoare depusă la 21 septembrie 2015, reclamanții au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că se judecă în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., dobânditoarea terenului în litigiu, pe care îl stăpânește fără drept.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1319 din 24 octombrie 2016, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamanții A. si B. împotriva pârâtei S.C. D. S.A., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 194A din 10 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1319 din 24 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A. și cu intimatul-reclamant B.. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie,terenul în suprafața de 507 mp, situat în București, str. x C. A obligat pe intimata-pârâtă la 9.818 RON, cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru și onorariu expert.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 194A din 10 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a declarat recurs pârâtă S.C. D. S.A., formulând următoarele critici: Soluția pronunțată este rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, având în vedere că a fost admis apelul intimaților A. și B. și a fost admisă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, constatându-se caracterul preferabil al titlului reclamantei. Doctrina nu este izvor de drept în sistemul de drept românesc, astfel încât este nelegală soluția instanței de apel care a reținut că doctrina ca temei unic al motivării privind caracterul de titlu originar de proprietate al reclamantei. Instanța nu a indicat care este doctrina pe care o invocă, pentru a se putea verifica teoria. Aplicând greșit legea, instanța a calificat titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 drept titlu originar și i-a acordat preferință în detrimentul titlului recurentei-pârâte. Pentru a fi considerat mod de dobândire originar, un titlu trebuie să consacre dobândirea pentru prima dată de către titular a dreptului de proprietate asupra unui teren care nu a mai aparținut până în acel moment nimănui. Or, la momentul emiterii titlului pe numele autorilor reclamantei (29 martie 1994), terenul în cauză era stăpânit de autorului pârâtei, în mod public, cu titlu de proprietar prin hotărârea judecătorească din 18 septembrie 1991, titlu înscris în registrul de transcripțiuni sub nr. x/1991 de notariatul de stat Sector 6 București. Printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, instanța de apel a dat prevalență actului administrativ emis în baza Legii nr. 18/1991, punând în balanță forța juridică a titlului reprezentat de o hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat și în circuitul civil, hotărâre opozabilă erga omnes, făcută publică prin înscriere în registrele de transcripțiuni încă din 1991. Fără niciun temei, instanța a pus sub semnul incertitudinii aspecte intrate în puterea lucrului judecat prin sentința nr. 3987 din 18 septembrie 1991, pronunțată de Judecătoria Sector 6 București. Pe de altă parte, în ceea ce privește titlul reclamanților, reprezentat de titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, emis de o autoritate administrativă, în mod greșit, instanța de apel i-a acordat preferință, deși aceștia nu au probat nici măcar că titlul de proprietate ar fi consacrat o reconstituire a dreptului de proprietate al autorului pe același amplasament. Instanța de apel a omis un aspect esențial, respectiv că, în aplicarea Legii nr. 18/1991, autoritățile administrative puteau emite titluri în reconstituirea dreptului de proprietate al solicitanților pe același amplasament avut înainte de colectivizare sau pe un amplasament dintre terenurile libere ale autorității administrative. Or, istoricul de proprietate al reclamanților se oprește la titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, titlu din care nu rezultă că reconstituirea s-ar fi făcut pe amplasamentul avut anterior. Dacă reconstituirea s-a făcut prin atribuirea unui teren echivalent, pe un alt amplasament, atunci rezultă că autoritatea administrativă a emis titlul din 1994 asupra unui teren care nu era liber și nu avea dreptul să emită alt titlu de proprietate (fiind în proprietatea autorilor pârâtei). Ordinea de preferință a titlurilor a fost stabilită cu aplicarea greșită a legii, astfel cum rezultă din ierarhizarea modurilor de dobândire a proprietății statuată de art. 557 din C. civ., deoarece aceste dispoziții încadrează actul administrativ ca un mod secundar de dobândire a proprietății, nicidecum ca un act originar. Legea nu prevede că nu mai trebuie făcută proba că titularul titlului a fost proprietar pe același teren, dacă titlul de proprietate este emis în baza Legii nr. 18/1991 și, mai mult, că a fost proprietar fix pe același amplasament cu terenul celor de la care revendică. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 3 iunie 2022, în termen legal, intimata-reclamantă A. a comunicat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, deoarece recurenta a expus motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtrare a recursului Prin încheierea din 8 decembrie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta E. împotriva deciziei civile nr. 934 A din 9 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, stabilind termen de judecată la 4 mai 2023, când instanța a amânat succesiv pronunțarea la 18 mai 2023, 6 iunie 2023 și 8 iunie 2023. II. Soluția și considerentele instanței de recurs: Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursul declarat este fondat în limitele și potrivit considerentelor expuse în cele ce succed. Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurenta-pârâtă a argumentat, în esență, faptul că au fost încălcate și aplicate greșit principiile și regulile de drept referitoare la compararea titlurilor de dobândire a imobilului din București, opuse de părți, provenind de la autori diferiți, cu consecința reținerii greșite a preferabilității titlului reclamanților, reprezentat de titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, emis în baza Legii nr. 18/1991, în detrimentul titlului pârâtei, reprezentat de hotărârea judecătorească ce ține loc de contract de vânzare-cumpărare (sentința civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991 a Judecătoriei Sector 6 București). Prealabil examinării criticilor, Înalta Curte reține că, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată interpretarea și aplicarea normelor de drept material prevăzute de C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Aceasta, întrucât potrivit art. 6 alin. (6) din C. civ., "Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi." Acțiunea în revendicare, ca mijloc principal de apărare a dreptului de proprietate, reprezintă o acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun, solicită instanței să recunoască dreptul său de proprietate asupra bunului și sa redobândească posesia acestuia de la cel care îl deține fără a fi proprietar. Atunci când posesorul bunului invocă la rândul său un drept de proprietate, instanța este chemată să stabilească direct existența dreptului de proprietate în cadrul acestei acțiuni cu caracter petitoriu, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante și să confirme astfel dreptul de proprietate al uneia dintre părți asupra bunului. Înalta Curte constată că în cadrul acțiunii în revendicare de față, atât reclamanții, cât și pârâta, pretind că sunt proprietari ai imobilului în litigiu, iar în demersul de probare a dreptului de proprietate niciuna dintre părți nu s-a prevalat de un mod originar de dobândire a proprietății. Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului/pârâtului printr-un mod originar de dobândire a proprietății, precum uzucapiunea sau ocupațiunea, se consideră că proba existenței acestui drept - care constă în dovedirea acestui fapt juridic - are un caracter cert, absolut. În situația in care dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, dovada dreptului presupune producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată, aceste generând o prezumție relativă a împrejurării că dreptul de proprietate asupra imobilului se găsește în proprietatea celui ce exhibă acel titlu. În literatura de specialitate, referitor la efectul înscrierilor făcute în registrele de publicitate imobiliară în materia revendicării, s-a arătat în mod constant că, dacă ambele titluri provin de la același autor, se va distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară, având câștig de cauză partea care înscris mai întâi titlul, nemaifiind necesar să se cerceteze eventualele transmisiuni succesive ale dreptului, întrucât prin înscriere s-a realizat opozabilitatea dreptului. Dacă, însă, titlurile provin de la autori diferiți, este necesar a se stabili care dintre aceștia a fost adevăratul proprietar, întrucât nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet. Instanța trebuie, deci, să cerceteze titlurile de proprietate ale autorilor părților pentru a se identifica un autor comun (atunci devenind relevante și regulile referitoare la publicitatea imobiliară, anterior evocate) sau, după caz, dacă unul dintre aceștia a dobândit proprietatea printr-un mod originar, stabilindu-se în acest fel "dreptul preferabil". Având în vedere insuficiența probatorie a titlurilor și dificultatea probei în acest caz, fiind necesar să se dovedească faptul că toți autorii succesivi au fost ei înșiși adevărați proprietari, doctrina și practica judiciară au considerat că reclamantul în revendicare poate avea câștig de cauză în acțiunea sa, nu numai atunci când va reuși să facă dovada pe deplin și absolut a dreptului său de proprietate, ci și atunci când va crea în favoarea sa numai probabilitatea că dreptul revendicat îi aparține. Întrucât în speță ambele părți dețin titluri, iar acestea provin de la autori diferiți, instanțele de fond aveau a compara titlurile (modurile de dobândire a proprietății) pe care se întemeiază drepturile autorilor. Instanța de apel a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții A. și B., apreciind că titlul pârâtei D. S.A., reprezentat de sentința civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991, irevocabilă, nu face dovada neîntreruptă a autorilor săi până la primul titular al dreptului de proprietate. Tot cu privire la titlul pârâtei a reținut că nu interesează faptul că această sentință a fost înscrisă în registrul de transcripțiuni sub nr. x/1991 de notariatul de Stat Sector 6 București, cu motivarea că prioritatea înscrierii operează drept criteriu de preferință doar în cazul titlurilor care provin de la același autor. Urmare a acestui raționament, instanța de apel a apreciat că este preferabil titlul reclamantei A., despre care a reținut exclusiv că a dobândit dreptul de proprietate pretins printr-un mod cert, originar. În raport de criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că demersul de comparare a titlurilor este parțial eronat, fiind insuficient sub aspectul valențelor juridice acordate ambelor titluri de proprietate. Pe un prim palier de analiză, care privește titlul exhibat de reclamanți, care au prioritar sarcina probei, instanța de apel a pornit de la premisa greșită că aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar, întrucât titlul de care se prevalează a fost eliberat în aplicarea procedurii reglementate de Legea nr. 18/1991. Modurile de dobândire originare sunt acele moduri care asigură proprietatea asupra unui bun ce nu se găsea la momentul de referință în patrimoniul altei persoane, în timp ce modurile de dobândire derivate asigură dobândirea proprietății asupra unui bun aflat deja în patrimoniul unei persoane. Astfel, pentru calificarea modului de dobândire a proprietății de către reclamanți sunt relevante și dispozițiile legii în baza căruia a fost emis titlul de proprietate. Legile care au prevăzut, după anul 1989, cu caracter reparatoriu, dobândirea unor drepturi de proprietate prin trecerea unor bunuri din patrimoniul statului în patrimoniul unor particulari - persoane fizice sau juridice - fără a individualiza bunurile în chiar corpul actului normativ, au prevăzut și proceduri administrative (și, după caz, judiciare) în cadrul cărora anumite autorități publice au fost îndrituite să emită actele de aplicare a legii, acestea din urmă reprezentând titlurile de proprietate ale beneficiarilor dispozițiilor legale respective. Reconstituirea, ca procedură de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în conformitate cu Legea nr. 18/1991, vizează situațiile în care persoana ce se pretinde îndreptățită la o astfel de măsură reparatorie a avut teren în proprietate, însă a pierdut acest drept în condițiile prevăzute de lege (făcând obiectul reconstituirii suprafețele de teren deținute de cooperativele agricole de producție la data de 1 ianuarie 1990, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii, conform art. 11 alin. (3) din lege). Astfel, în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 18/1991 (în varianta inițială, anterior modificărilor succesive aduse acestui act normativ) în patrimoniul persoanelor îndreptățite nu se năștea în mod direct un drept de proprietate ci un drept de la reconstituire (sau la constituire, după caz) ce urma să fie valorificat prin formularea unei cereri și parcurgerea procedurilor instituite de această lege specială de către titular în vederea (re)dobândirii unui drept de proprietate asupra terenurilor aflate în domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale. Finalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate și soluționarea cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar se realizează la momentul emiterii titlului de proprietate. Prevederile Legii nr. 18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile preluate de stat în perioada de referință a legii nu au inclus o regulă imperativă a reconstituirii dreptului pe același amplasament. Diferite împrejurări concrete puteau împiedica o atare reconstituire (nașterea între timp a drepturilor unor terți cu privire la respectivele terenuri, afectarea lor de variate amenajări urbane sau rurale ori agricole, etc.), astfel încât în aplicarea legii s-au realizat în mod legal numeroase reconstituiri pe alte amplasamente. Dreptul izvorât din emiterea titlului de proprietate - dedus judecății în cauza pendinte - poate, așadar, să nu poarte asupra aceluiași bun imobil de care beneficiarul reconstituirii a fost anterior deposedat, împrejurare care nu lipsește de substanță proprietatea recunoscută cu ocazia aplicării legii speciale de reparație. Trebuie însă subliniat că, chiar și când se realizează pe vechile amplasamente, reconstituirea are caracterul unei reîmproprietăriri, iar calitatea de proprietar se dobândește numai după eliberarea titlului de proprietate care își produce efectele specifice de la acest moment. Cu privire la natura juridică a titlului de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, a stabilit că acesta este un act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate. Din aceste considerații teoretice rezultă că, pentru corecta soluționare a acțiunii în revendicare, era necesar ca probatoriul administrat să lămurească pe deplin - dacă era posibil - în primul rând dacă reconstituirea a respectat amplasamentul anterior al terenului preluat de la autorii reclamanților, iar în a doua etapă dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea este același cu cel deținut de autorul recurentei-pârâte în temeiul sentinței pronunțate în anul 1991, respectiv, dacă, se afla în domeniul privat a unității administrativ-teritoriale la momentul transmiterii dreptului în patrimoniul beneficiarului reconstituirii. Or, analiza comparativă efectuată de instanța de apel nu a cuprins particularitățile unui titlu de proprietate eliberat în temeiul Legii nr. 18/1991, nefiind verificat dacă terenul se afla la dispoziția comisiei la momentul eliberării titlului de proprietate nr. x din 29 martie 1994, în condițiile în care stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum și a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparențe ale acestei calități este o operațiune juridică și logică necesară pentru a da satisfacție adagiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet. Verificând cu precădere titlul de care se prevalează pârâta, curtea de apel a reținut doar că sentința civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991, îndreptată prin încheierea din 17 iunie 1993 a Judecătoriei Sectorului 6 București, rămasă irevocabilă, prin care instanța a constatat că reclamantul "a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafață de 8000 mp situat în Calea x, sector 6 București", cumpărând de la pârât terenul în anul 1995, are regimul juridic al unui act autentic de vânzare-cumpărare, probând un mod derivat de dobândire a proprietății, iar, într-o atare situație, pentru a produce efectul translativ de proprietate a actului de vânzare-cumpărare, trebuia ca vânzătorul să-și dovedească dreptul de proprietate. În aceste condiții, raportându-se exclusiv la considerentele respectivei sentințe, instanța de apel a constatat că în cadrul acestora nu se face nicio mențiune privitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului, împrejurare în raport de care a concluzionat că pârâta nu-și poate proba propriul drept prin respectiva hotărâre judecătoreasca, spre deosebire de reclamantă, al cărei titlu de proprietate este preferabil, atestând dobândirea dreptului pretins "printr-un mod cert, originar". Or, Înalta Curtea constată că instanța nu a efectuat o comparație efectivă a titlurilor exhibate, comparație care se impunea în cauză și prin prisma necesității de a respecta principiul opozabilității hotărârii judecătorești. Astfel, din perspectiva efectelor hotărârii judecătorești, trebuie amintit că eficacitatea substanțială a acesteia este rezultatul verificării jurisdicționale realizate de judecător asupra raporturilor juridice ce i-au fost aduse spre dezlegare, iar forța obligatorie este componenta acestei eficacități. Principiul opozabilității hotărârii judecătorești dă expresie respectului datorat și impus tuturor de către o situație juridică stabilită definitiv. Opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție situația contrară. Prin urmare, deși poate fi admisă ipoteza că terțe persoane, care nu au fost părți în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, fac dovada contrară într-un litigiu declanșat împotriva lor, ipoteză care în prezent este reglementată prin dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în speța dedusă judecății, instanța de apel a ajuns să nege, după o perioadă lungă de timp dreptul de proprietate al pârâtei, recunoscut anterior în mod jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, și să lipsească de eficacitate această hotărâre, fără a cerceta în mod efectiv drepturile reale pretinse de părți, după caz, fără a prezenta raționamentul prin care o terță persoană înlătură puterea doveditoare a actului jurisdicțional prin exhibarea unui titlu de proprietate care atestă dobândirea ulterioară a dreptului de proprietate asupra imobilului asupra căruia s-a tranșat prin respectiva hotărâre judecătorească. Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reține întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. pct. (8) C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 și 497 din același cod, va admite recursul pârâtei, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. În rejudecare, instanța de trimitere va efectua compararea titlurilor de proprietate ale părților, aplicând criteriile de preferabilitate și utilizând reperele de analiză fixate prin decizia de casare, având în vedere și efectele juridice ale titlurilor autorilor părților (titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, respectiv hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară acestuia), urmând să țină seama și de principiile relativității și opozabilității efectelor actului juridic în general, inclusiv a actului jurisdicțional pe care reclamanții tind să-l combată în prezentul litigiu, prin administrarea unor probe contrare. PENTRU ACESTE MOTIVE,