ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1687/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 4 iunie 2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1075/2006 și a anexei privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ce privește terenurile situate în Bd. x nr. 83 și 85; - obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie următoarele imobile: a) terenul în suprafață de 19213 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafață totală de 88184 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, sectorul 6 având nr. cadastrale x, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. y, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; - obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, echivalentul a 3.866.292 euro pentru lipsa de folosință a terenurilor situate municipiul București, Bd. x nr. 77 A, 83 și 85, în suprafață totală de 107.397 mp și actualizarea acestei sume până la data predării efective cu valoare de 1 euro/mp/luna chirie. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 929 din 7 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (excepția lipsei calității sale procesual pasive, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nelegalității parțiale a H.G. nr. 1075/2006 și excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință), precum și cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 780A din 23 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 929 din 7 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a schimbat în parte sentința apelată. A admis cererea, a admis excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce privește terenurile situate în bd. x, 83 și 85, a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie: a) terenul în suprafață de 19213 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafață totală de 88184 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, sectorul 6 având nr. cadastrale x, respectiv y, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; A obligat pe pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosință a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 și, în continuare, 1 euro/mp/lună (în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății) până la predarea efectivă a terenurilor. A obligat pe intimați, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv:127.000 RON taxa judiciară de timbru în apel; 252.318,88 RON taxă judiciară de timbru în primă instanță; 55.000 RON, onorariu avocațial în apel și în primă instanță, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A obligat pe intimați, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel și a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanță, în condițiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 1248 din 29 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 780A din 23 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în apel - în rejudecare Prin decizia civilă nr. 1688A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 929 din 7 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea. A admis excepția de nelegalitate parțială a H.G. nr. 1705/2006, respectiv a anexei 4 privind bunurile care alcătuiesc domeniul public al Statului, în ceea ce privește terenurile situate în Bd. x, 83 și 85. A obligat pe pârâți să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie: a) terenul în suprafață de 19213 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 77/A, având nr. cadastral x, înscris în CF nr. x, dobândit de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; b) terenul în suprafață totală de 88184 mp situat în mun. București, Bd. x nr. 83 și nr. 85, având nr. cadastrale x, respectiv y, înscrise în CF nr. x, respectiv nr. 51463, dobândite de către reclamantă prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2006; A obligat pe pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor în valoare de 17.939.208,25 RON, pentru lipsa de folosință a acestor terenuri, pentru perioada iunie 2015 - iunie 2018 și, în continuare, 1 euro/mp/lună (în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății) până la 5 iulie 2022. A obligat pe intimați, în solidar, la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată, respectiv: 127.000 RON taxa judiciară de timbru în apel, 252.318,88 RON taxă judiciară de timbru în primă instanță, 100.000 RON, onorariu avocațial în primă instanță, apel în primul ciclu procesual, recurs și apel în cel de-al doilea ciclu procesual, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. A obligat pe intimați, în solidar, la plata sumei de 125.318,88 RON, cu titlul de taxă de timbru în apel și a sumei de 252.318,88 RON, taxă judiciară de timbru în primă instanță, în condițiile art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1688A din 20 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții Ministerul Apărării Naționale și Statul Român prin Ministerul Finanțelor. 6.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Instanța de apel a încălcat normele de drept material incidente, întrucât a procedat la compararea titlurilor fără a da importanță criteriului cronologic, excluzând criteriul legitimității, dând în schimb o valoare mult disproporționată criteriului eficacității. Criteriul legitimității originii titlului a fost ignorat de către instanța de apel, ceea ce este inadmisibil, având în vedere diferența cronologică de 142 de ani dintre momentele de origine ale celor două titluri și diferența între cele 2 societăți. Din încheierea pronunțată la 6 iunie 2014 de Tribunalul București, secția I penală în dosarul nr. x/2014 rezultă că, la acel moment, la nivelul Subcomisiei Sectorului 6 București de aplicare a Legii nr. 18/1991 se cunoștea faptul că aceste terenuri se aflau în administrarea Ministerului Apărării Naționale, precum și că subcomisia nu a efectuat verificările necesare în vederea stabilirii incidenței prevederilor legii fondului funciar cu privire la aceste terenuri. Deși a reținut această situație de fapt, instanța de apel i-a dat o interpretare eronată, defavorabilă Statului Român, când în realitate situația descrisă pune un semn de întrebare asupra originii titlului societății reclamante. Instanța de apel admis întocmai pretențiile formulate reclamantă doar pe baza unui raport de expertiză extrajudiciară, fără a dispune verificarea acestor pretenții pe calea efectuării unei expertize judiciare, deși îi revenea această obligație în virtutea rolului său activ, chiar dacă părțile nu au solicitat. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că dacă s-ar fi aflat în posesia terenurilor le-ar fi dat o utilizare ce i-ar fi permis să obține beneficii echivalente cu valoarea pretențiilor. Mai mult, deși prin decizia de casare s-a stabilit pentru instanța de apel obligația de a lua în considerare susținerile pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor cu privire la netemeinicia obligării acestuia la despăgubiri pentru lipsa de folosință, în considerentele deciziei recurate aceste critici au fost expediate ca nefondate fără o analiză adecvată. Instanța de apel a încălcat limitele stabilite de instanța de casare întrucât asimilat Statul Român în categoria posesorilor neproprietari. Aceeași eroare vădită este prezentă și în momentul în care instanța de apel stabilește caracterul solidar al obligației intimaților în baza unui text de lege care reglementează răspunderea posesorului neproprietar respectiv art. 2382 din C. civ. În cauză lipsește elementul subiectiv esențial pentru a fi îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția, situație în care pârâtul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri decât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acțiunii reclamantei, moment de la care pârâtul nu se mai poate considera în mod legitim proprietar al bunurilor imobile revendicate. Prin similitudine de argumente este eronată și interpretarea instanței de apel cu privire la stabilirea caracterului solidar al obligației la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor, sens în care a fost indicat un text de lege fără incidență în cauză, aplicabil strict posesorilor neproprietari. Dispozițiile legale incidente sunt cele ale art. 224 alin. (1) din C. civ. Hotărârea instanței de apel este eronată și în ceea ce privește obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor în solidar cu intimatul-pârât Ministerul Apărării Naționale la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă, deoarece aceștia nu au dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu sunt vinovați de declanșarea litigiului. Cuantumul onorariului de avocat, deși redus de instanța de apel, este în continuare exagerat și ar trebui cenzurat mai sever. În mod greșit, cu ignorarea dispozițiilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru au fost obligați în solidar intimații-pârâți la plata sumelor reprezentând reduceri de taxe judiciare de care a beneficiat apelanta-reclamantă în temeiul prevederilor art. 44 din același act normativ. Având în vedere că apelanta-reclamantă nu a achitat respectivele sume, beneficiind de reducerea taxelor, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata acestor sume. În drept, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 6.2. Motivele de recurs formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale Recurentul arată că în mod greșit instanța de apel a schimbat hotărârea primei instanțe, bazată pe ansamblul probelor aflate la dosarul cauzei, fără administrarea unor noi probatorii, exclusiv prin interpretarea diferită a situației de fapt și de drept deduse judecății. Instanța de apel nu a dat relevanță susținerilor referitoare la faptul că terenurile aparțin domeniului public, conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Prin sentința civilă nr. 6758 din 20 octombrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea posesorie promovată de Ministerul Apărării Naționale în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. pentru terenurile ce fac obiectul litigiului. Conform Deciziei nr. 528/2004 a Curții Constituționale, posesia, ca situație de fapt, dă expresie dreptului de proprietate sau a altui drept real a cărui prerogativă o constituie. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate, care s-a aflat în posesia unui teren timp de 3 ani, cum este situația în cauză, nu trebuie să suporte consecințele sistemului administrativ instituit, care a condus la coexistența a două titluri asupra aceluiași teren, aducând atingere principiului securității raporturilor juridice. De asemenea, instanța de apel a exclus criteriul legitimității, dând o valoare mult disproporționată criteriului eficacității, care nu poate determina titlul mai bine caracterizat. Acțiunea în revendicare este neîntemeiată, întrucât preferința la stabilirea titularului dreptului de proprietate o are partea care deține în fapt terenul și culege fructele, cea care beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, în speță fiind Statul Român. În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor, o eventuală admitere a cererii de revendicare printr-o hotărâre judecătorească definitivă face ca dreptul societății reclamante de a solicita despăgubiri să se nască la acest moment și doar în eventualitatea în care i-ar fi refuzată predarea efectivă a terenurilor. În mod greșit curtea de apel a reținut că prin emiterea titlurilor de proprietate în procedura Legii nr. 18/991 s-a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul autorilor reclamantei, iar de la acest moment Statul Român prin Ministerul Apărării Naționale și-a pierdut calitatea de posesor de bună-credință pentru că ar fi trebuit să cunoască faptul că titlul acestuia a devenit ineficace. Dovezile conduc la concluzia că terenurile revendicate nu au făcut parte niciodată din domeniul privat al statului, ci doar din domeniul public, iar motivul pentru care au rămas în domeniul public și nu au fost trecute niciodată în domeniul privat al statului este acela că terenurile în cauză au fost alocate Ministerului de Război și, ulterior, Ministerului Apărării Naționale, terenurile având regim de utilitate publică. Dispozițiile art. 1382 din C. civ. au fost aplicate în mod eronat. Terenurile ce fac obiectul litigiului au fost predate reclamantei ulterior pronunțării instanței de apel în primul ciclu procesual. Cererea de obligare în solidar la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor, precum și la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă având în vedere că Ministerul Apărării Naționale, în calitate de administrator al terenurilor în litigiu, nu are nicio obligație în acest sens. Excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2004 a fost admisă în mod greșit, instanța de apel reținând că cele trei loturi de teren ce fac obiectul litigiului nu mai aparțin domeniului public al statului, motiv pentru care nu pot fi încadrate decât în domeniul privat al statului, astfel cum este definit de art. 6 din Legea nr. 18/1991. Instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei nu se poate pronunța decât asupra respectării, la momentul emiterii hotărârii de guvern, a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și nu se poate pronunța ca o instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei cereri de anulare a actului administrativ. Terenurile fac parte din domeniul public al statului având în vedere că au fost date în administrarea Ministerului Apărării Naționale pentru utilitate publică, intrând în proprietatea Statului Român în temeiul legii, astfel cum rezultă din înscrisurile menționate. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Ministerul Apărării Naționale nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență, prin urmare, nu poate fi sancționat prin obligarea la plata acestor cheltuieli. Dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că onorariile avocaților pot fi micșorate de instanță, chiar și din oficiu. Regularizarea cuantumul sumelor achitate cu titlu de onorariu avocațial proporțional cu circumstanțele cauzei este menită să asigure un just echilibru între dreptul părții ce a avut câștig de cauză de a-și recupera cheltuielile avansate și culpa procesuală a părții ce a căzut în pretenții. Fără a aduce atingere clauzelor contractului de asistență juridică, instanța poate să reducă cuantumul onorariului avocațial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată., dacă apreciază disproporționalitatea acestuia în raport cu limitele pricinii. În drept, a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, apreciind ca fiind fondate criticile prezentate. Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâți, prin care a solicitat respingerea în totalitate a cererilor de recurs, în principal, ca efect al admiterii excepției nulității, iar în subsidiar, ca nefondate, precum și obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor învederate de intimata-reclamantă.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 6 mai 2025, completul de filtru a respins excepția netimbrării recursurilor, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.. A admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei nr. 1688A din 20 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fixat termen la 16 septembrie 2025, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată fondate recursurile declarate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate. Procedând la analiza criticilor formulate, se observă că acestea adresează atât soluția dată de instanța de apel revendicării, cât și rezolvările date în problema despăgubirilor și în cea a cheltuielilor de judecată. În chestiunea revendicării, ambele cereri de recurs ridică problema încălcării regulilor de drept substanțial în materia comparației de titluri (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), apreciindu-se că în mod greșit nu s-a dat curs criteriilor legitimității - titlul reclamantei fiind viciat din start, câtă vreme comisia locală de fond funciar nu a făcut verificările necesare cu prilejul emiterii, terenul aflându-se în domeniul public și în administrarea Ministerului Apărării Naționale - și celui cronologic - titlul pârâților fiind mai vechi cu 142 de ani decât cel al reclamantei; în plus, nu s-a ținut cont de apartenența terenului la domeniul public, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991 și nici de faptul că posesia a aparținut pârâților, în urma admiterii unei acțiuni posesorii. Înalta Curte observă că soluția instanței de apel pornește de la statuările obligatorii ale instanței de casare anterioară, potrivit cu care "faptul că acest teren a aparținut, în sensul art. I pct. 5 din Anexa Legii nt. 213/1998, domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, nu are relevanța pretinsă de recurenți, întrucât nu este suficient ca afectațiunea bunului la nevoia socială reclamată să fi existat într-o perioadă anterioară și să se aplice prezumția că bunul își păstrează potențialul de a putea fi utilizat oricând în scopul declarat, ci este necesar a se constata caracterul ei actual, în raport cu momentul înscrierii în inventarul aprobat prin hotărâre de guvern. În cauză, se constată că bunul a avut inițial acest caracter, cel puțin din anul 1913 când a fost afectat utilizării de către Ministerul Apărării Naționale cu scop de cazarmă și instrucție, însă greșit instanța de apel a considerat că odată ce a dobândit această destinație, el își păstrează potențialul de a fi afectat unei utilități publice pe termen nelimitat, practic până la manifestarea de voință în sens contrar a titularului dreptului de proprietate." Prin urmare, instanța de casare anterioară a stabilit că "în raport de natura lui, afectațiunea de interes public în vederea înscrierii bunului în lista anexă a hotărârii de guvern trebuie evaluată la data întocmirii inventarului domeniului public, iar în cazul în care nu se păstrează această afectațiune, bunul trebuie declasat în domeniul privat", ceea ce a dus la respingerea criticilor pârâților referitoare la caracterul public al dreptului de proprietate al statului subsumat analizei excepției de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, anexa 4 referitoare la bunurile ce alcătuiesc domeniul public al statului, în ceea ce privește terenurile din bd. x, 83 și 85 și la validarea soluției de admitere a acestei excepții. În raport de aceste statuări obligatorii și intrate în puterea lucrului judecat vor fi înlăturate acele critici formulate cu privire la soluția dată revendicării, prin care pârâții invocau prevederile art. 5 din Legea nr. 18/1991 și apartenența terenurilor la domeniul public, chestiune deja tranșată, în sens negativ, în ciclul procesual anterior. Verificând modul în care instanța de rejudecare a apelului a comparat titlurile părților, se reține că aceasta a valorificat în mod judicios statuările deciziei de casare anterioară, care nu nega deptul de proprietate al statului, ci faptul că terenurile făceau parte din domeniul privat al acestuia, ceea ce, în absența unor acte de efectivă folosință ale pârâtului Ministerul Apărării Naționale, a condus, dat fiind aflarea în intravilanul localității, la aprecierea instituțiilor locale că suprafețele fac parte, conform art. 36 din Legea nr. 18/1991, din rezerva aflată la dispoziția lor în vederea reconstituirii dreptului de proprietate, astfel încât au eliberat titluri de proprietate conform legii fondului funciar. Din această perspectivă, în mod judicios a apreciat instanța de apel că, atâta vreme cât titlurile de proprietate emise terților conform legii fondului funciar nu au fost anulate, iar prezenta acțiune nu se invocă în apărare nicio alta neregularitate cu privire la titlurile autorilor reclamantei decât aceea vizând apartenența bunurilor la domeniul public al statului, în condițiile în care pentru celelalte două loturi de teren cumpărate de către reclamantă, cu un regim juridic identic acestora, s-a procedat la o verificare pe fond a legalității acestora, confirmându-se validitatea lor, eventualele erori ale autorităților administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză. Astfel, beneficiarul unui titlu administrativ de proprietate, care s-a aflat în posesia unui teren timp de 3 ani, cum este situația în cauză, nu trebuie să suporte consecințele sistemului administrativ instituit, care a condus, în cauză, la coexistența, a două titluri asupra aceluiași teren, aducând astfel atingere principiului securității raporturilor juridice. Observând și jurisprudența cu valoare de principiu a CEDO (ex. cauza Ion Constantin împotriva României), instanța de apel a reținut că la momentul emiterii titlurilor de proprietate emise în procedura Legii nr. 18/1991 dreptul de proprietate s-a transferat din patrimoniul statului în patrimoniul autorilor reclamantei. Acest argument răspunde tocmai criteriului legitimității pe care recurenții pârâți îl invocă în cererile lor de recurs. Pe de altă parte, criteriul cronologic evocat de recurentul pârât Statul Român - faptul că titlul său este mai vechi cu 142 de ani față de cel de care se prevalează reclamanta - este lipsit de relevanță, întrucât titlul autorilor reclamantei își are originea și derivă chiar din dreptul statului (al pârâtului), adică îi preia inclusiv vechimea, părțile neaflându-se în ipoteza unor titluri cu proveniență de la autori diferiți. În fine, ipoteza din speță nu este una în care faptul posesiei să devină un criteriu relevant în stabilirea preferabilității titlului - mai ales că elementele cheie legate de modul de folosință au fost deja avute în vedere în chestiunea tranșării modului de afectațiune a bunului (destinația), ca reper în stabilirea caracterului privat, iar nu public, al proprietății statului. Prin urmare, criticile formulate prin recursuri în privința soluției date în revendicare vor fi înlăturate. Sunt fondate, însă, criticile formulate în ceea ce privește soluția dată de instanța de apel în problema despăgubirilor datorate de pârâți reclamantei pentru lipsa de folosință a acestor terenuri. Este adevărat, așa cum a reținut și instanța de apel, că analiza în vederea stabilirii prejudiciului cauzat prin lipsirea reclamantei proprietare de atributele folosinței bunului se face în raport de prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., care dispune cu privire la obligația posesorului de rea credință de a restitui fructele produse de bun. Ceea ce trebuie verificat este, prin urmare, dacă pârâții au fost de rea-credință și, în caz afirmativ, din ce moment au devenit posesori de rea credință ai bunului reclamantei. În mod obișnuit, se consideră, în virtutea efectului declarativ de drepturi al acțiunilor în revendicare admise, că reclamantul proprietar a fost dintotdeauna titularul dreptului, începând cu data titlului său, în timp ce posesorul al cărui titlu a fost evins nu a fost niciodată proprietar, astfel încât posesia sa este una de rea credință începând cu momentul de la care ar fi putut/trebuit să cunoască existența unei cauze de ineficacitate a titlului său. Instanța e apel a considerat, în urma raționamentului ce a stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, că prin emiterea titlurilor de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991 s-a transmis valabil dreptul de proprietate din patrimoniul statului în cel al autorilor reclamantei, astfel că de la acel moment Statul, prin Ministerul Apărării Naționale, și-a pierdut calitatea de posesor de bună credință, pentru că ar fi trebuit să cunoască faptul că titlul său a devenit ineficace. Deși într-o viziune schematică așa ar părea că stau lucrurile, în realitate, caracterul atipic al situației juridice în care s-au aflat părțile schimbă natura poziției subiective a pârâților cu privire la propriul titlu. Acest caracter atipic rezultă din faptul că, anterior emiterii titlurilor conform Legii nr. 18/1991 în favoarea unor persoane private, bunul s-a aflat în patrimoniul statului, în așa manieră încât doi agenți ai săi s-au considerat titularii prerogativelor dreptului - pe de o parte pârâtul Ministerul Apărării Naționale ca administrator al terenului considerat a se afla în domeniul public, din care făcuse parte cel puțin din anul 1913 și cu privire la care a considerat că neuzul nu stinge dreptul ce s-a născut în urma afectațiunii inițiale, pe de altă parte unitatea administrativ teritorială, ce a considerat terenul a se afla în domeniul său privat, în virtutea art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, trecându-l în rezerva comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar - fără că cei doi agenți (în sensul larg) ai statului să ia act de suprapunerea prerogativelor/drepturilor arogate, până la momentul ivirii conflictului juridic cu terța persoană subdobânditoare. Or, Ministerului Apărării Naționale, ca titular al dreptului de administrare al terenului ce s-a aflat în domeniul public al statului o lungă perioadă de timp, prin afectațiunea inițială, și care nu a întreprins niciun act de natură să cedeze sau să ia act de pierderea prerogativelor sale, nu i se poate reproșa a fi devenit de rea credință începând din momentul emiterii titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 de către comisia locală de fond funciar, ce a acționat ca alt agent al autorității publice, în mod independent de cunoștința celui dintâi, ci abia din momentul contestării efective, în instanță, a dreptului său de către societatea reclamantă, pe calea prezentei acțiuni în revendicare. Este adevărat că, în virtutea jurisprudenței CEDO evocată de instanța de apel, "erorile autorităților administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză" (cauza Ion Constantin împotriva României, paragraf 42), însă, în speță, terțului particular i-a fost deja recunoscut dreptul de proprietate și și-a redobândit posesia asupra bunului, fiindu-i totodată recunoscut și dreptul la despăgubiri, doar că acestea nu pot fi acordate decât în limita temporală a relei credințe a pârâtului Ministerul Apărării Naționale, chestiune ce nu echivalează unei "suportări exclusive a erorilor autorităților administrative" de către terțul particular. De altminteri, o anumită pasivitate se poate reproșa, cu privire la terenurile din prezenta cauză, inclusiv reclamantei, care putea acționa cu mult mai multă promptitudine, propria ei pasivitate neputând fi imputată pârâtului. În consecință, în considerarea celor expuse, în baza art. 497 C. proc. civ. vor fi admise recursurile recurenților-pârâți și va fi casată decizia atacată numai în ceea ce privește soluția referitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor în litigiu, urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în limita acestor pretenții, pentru evaluarea despăgubirilor începând cu momentul de la care pârâții au devenit de rea credință, adică cel al introducerii prezentei acțiuni în revendicare. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la admiterea excepției de nelegalitate și a capătului de cerere în revendicare, dar nu și cele privitoare la cheltuielile de judecată, ce vor fi tranșate cu prilejul rejudecării ultimelor aspecte de fond rămase nesoluționate.