ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2177/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 august 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, și Administrația Fondului Imobiliar, solicitând următoarele:

- obligarea pârâților să o pună în posesie asupra suprafețelor de teren de 886 mp și 2013 mp, situate în București, Bd. x nr. 194 și nr. 194 A (fost Bd. x), individualizate în raportul de expertiză întocmit de expert ing. B., terenuri prevăzute în dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 19641/05.05.2016, emisă în baza sentinței nr. 685/16.04.2008, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6056/5.10.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2010;

- obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii de 100 RON/zi, începând cu data introducerii acțiunii, până la data punerii efective în posesia terenurilor menționate;

- obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a celor două terenuri, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea lor natură, până la 05.05.2016, data emiterii dispoziției nr. 19642/05.05.2016; să remită reclamantei sumele încasate fără drept în baza contractului de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adițional nr. x/19.03.2002 și, în completarea despăgubirilor, să fie obligat la plata diferenței dintre această sumă și suma pe care ar fi putut să o obțină pe piața liberă, în condițiile emiterii dispoziției și predării terenurilor la data intervenirii acestor obligații;

- obligarea ambilor pârâți la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință a celor două terenuri, începând cu 05.05.2016, data emiterii deciziei de restituire în natură a terenurilor, până la data punerii reclamantei în posesia terenurilor, respectiv la remiterea sumelor încasate fără drept în baza contractului de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adițional nr. x/19.03.2002 și, în completarea despăgubirilor, valoarea pe care ar fi putut să o obțină reclamanta de pe piața liberă, în condițiile predării terenurilor la data intervenirii acestei obligații;

- acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a precizat că valoarea despăgubirilor urmează a fi determinată prin expertiza contabilă care va fi efectuată în cauză.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 1516, 1530 și art. 447 C. civ.

Prin cererea depusă la 02.09.2016, reclamanta a îndreptat erorile materiale strecurate în cuprinsul cererii introductive de instanță, arătând că dispoziția Primarului General are nr. 19642/05.05.2016, numărul dosarului Tribunalului București este 43696/3/2006, iar decizia civilă a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în anul 2012.

Urmare rezoluției instanței din 02.09.2016, prin care i s-a pus în vedere să indice valoarea obiectului cererii și modul de calcul prin care a determinat această valoare, reclamanta a precizat că petitele 3 și 4 din acțiunea introductivă sunt dovedite cu contractul de asociere nr. x/1995, modificat prin actul adițional nr. x/19.03.2002, din care rezultă că Municipiul București a primit din asociere, cu titlu de venit minim garantat, suma de 9.195,24 USD/an, precum și sume rezultate din aplicarea prevederilor art. 4.3.1 din contract, al căror cuantum urmează a fi dovedit în cadrul probei cu înscrisuri; în ceea ce privește diferența dintre prețul de piață și sumele încasate de Municipiul București, a menționat că aceasta va fi determinată pe baza expertizei contabile.

Pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capetele de cerere 1, 2 și 4 și excepția prescripției dreptului la acțiune pe capătul 3 de cerere; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ședința publică din 22 iunie 2017, Tribunalul a pus în discuția părților excepțiile lipsei calității procesuale pasive pe capetele 1,2 și 4 și excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul 3 de cerere, invocate prin întâmpinare de pârâtul Municipiul București, prin primarul general; de asemenea, a pus în discuția părților, din oficiu, excepția lipsei de interes pe capătul 1 de cerere, în raport de dispozițiile art. 25 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 22 iunie 2017, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei de interes a capătului 1 de cerere; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul București, prin primarul general. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05.10.2012-29.08.2013.

În ședința publică din 15.02.2018, Tribunalul a pus în discuția părților, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a capătului doi de cerere, referitor la acordarea de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere, raportat la art. 906 din C. proc. civ.

Conform expertizei efectuate în cauză, valoarea lipsei de folosință a terenurilor de 886 mp și 2.013 mp a fost calculată la 2.711.426,59 RON (pentru perioada 30.08.2013 - 31.12.2017).

Prin sentința nr. 418 din 1 martie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca lipsit de interes, primul petit al cererii de chemare în judecată, privind obligarea pârâților să o pună în posesie pe reclamantă asupra terenurilor menționate în dispoziția nr. x/05.05.2016, emisă de Primarul General al Municipiului București; a respins, ca inadmisibil, cel de-al doilea petit, privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii; a respins, ca neîntemeiată în rest acțiunea, dispunând ca ajutorul public judiciar acordat, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru reclamantei, să rămână în sarcina statului, diferența urmând să fie executată conform eșalonării.

Prin decizia nr. 981 din 1 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 418 din 1 martie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată. A dispus obligarea pârâtului Municipiul București să plătească reclamantei suma de 349.669,99 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 2.013 mp și suma de 903.359,26 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului de 886 mp, ambele situate în București, Bd. x nr. 194 A (fost Păcii nr. 218), ce fac obiectul dispoziției nr. 19642/05.05.2016 a Primarului General al Municipiului București, pentru perioada 30 august 2013 - 31.12.2017. L-a obligat pe pârâtul Municipiul București să plătească reclamantei suma de 24.202,93 RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond și în apel, în limita pretențiilor admise, precum și suma de 1504,50 RON reprezentând onorariu de expert și cheltuieli de consemnare a acestuia. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei nr. 981 din 1 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, și reclamanta A..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul constatării lipsei de interes cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată și sub aspectul despăgubirilor acordate, având în vedere încălcarea și nesocotirea legii.

Prin sentința nr. 685/16.04.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6056/5.10.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dispus restituirea în natură a terenurilor de 886 mp, respectiv de 2.013 mp, situate în București, Bd. x nr. 194 și nr. 194 A (fost Bd. x). Față de dispozițiile art. 371

1

(1) din C. proc. civ. de la 1854 (art. 622 alin. (1) C. proc. civ.), în vigoare la data pronunțării acestor hotărâri judecătorești, Municipiul București avea obligația să pună în aplicare hotărârile și să emită procesul-verbal de punere în posesie a terenurilor încă din anul 2012, însă nu și-a îndeplinit această obligație.

Recurenta susține că nu avea nicio obligație de a întreprinde vreun demers în legătură cu predarea terenurilor pe calea executării silite, având în vedere jurisprudența europeană constantă prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că nu este oportun să pretinzi unei persoane care, în urma unor proceduri jurisdicționale și administrative, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (cauza Metaxas contra Greciei).

Terenul de 2.013 mp era deținut legal de C. în baza contractului de asociere nr. x/12.07.1995 încheiat cu Municipiul București, iar, în lipsa rezilierii acestuia, exista un impediment legal de predare efectivă a imobilului în cadrul executării silite; reclamanta a notificat de mai multe ori pe pârât să rezilieze contractul de asociere, însă acesta a refuzat constant să ia act de notificare, rezilierea producându-se abia în luna iulie 2017.

Pentru terenul în suprafață de 886 mp, reclamanta nu putea demara procedura executării silite privind preluarea terenului, întrucât acesta fusese înstrăinat de pârât către un terț, acest aspect constituind un impediment legal într-o eventuală executare silită. Reclamanta a susținut în fața executorului judecătoresc că nu poate lua în posesie terenul de 886 mp, întrucât acesta nu mai era în proprietatea Municipiului București, fiind deținut în proprietate (cu atributele de dispoziție, posesie si folosința) de o terță persoană.

Contrar susținerilor instanței potrivit cărora "nicio persoană nu s-a opus preluării terenului" și a asimilării declarației reclamantei în sensul că a existat o imposibilitate a preluării unilaterale, cu o "desistare de la procedura prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001", apreciază că atât timp cât nu s-a început procedura legală de executare silită pentru preluarea terenului, actualul titular al dreptului de proprietate nu avea în cadrul cărei proceduri să se opună preluării terenului, iar pârâtul nu a invocat, prin întâmpinare sau în dezbateri, faptul că nu există un impediment la preluarea terenului. Or, cum a reținut instanța, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus restituirea în natură constituie titlu executoriu și, ca atare, nu trebuia să se emită dispoziția de primar și nu trebuia să existe o procedură de preluare unilaterală a terenului prin intermediul executorului judecătoresc; prin urmare, nu se punea problema unei desistări de la procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001.

Apreciază că Municipiul București a emis dispoziția nr. x/05.05.2016 de restituire în natură a terenurilor, deși, în mod legal nu era necesară o dispoziție pentru a o pune pe recurentă în posesia terenului; totodată, a încasat chiria doar pentru trenul de 2.013 mp, cel de 886 mp fiind înstrăinat; în aceste împrejurări, era obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare pentru suprafața de 886 mp, ceea ce nu a făcut, caz în care reclamanta, la data introducerii acțiunii avea un interes juridic ocrotit de lege, cu privire la petitul privind obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenurilor, în raport de existența unui titlu executoriu - hotărârea judecătorească - și a dispoziției de primar.

În concluzie, interesul, cu privire la terenul de 2.013 mp, a subzistat până la data rezilierii contractului de asociere încheiat cu C. de către pârât și preluarea terenului de reclamanta, iar, referitor la terenul de 886 mp, interesul subzistă până la data la care pârâtul Municipiul București va emite o noua dispoziție, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenurilor în mod diferit pentru cele două imobile, deși culpa pârâtului a fost aceeași, respectiv a refuzat punerea în posesie după pronunțarea unor hotărâri judecătorești - pentru terenul de 886 mp a acordat despăgubiri la nivelul pieței imobiliare, pe când pentru cel de 2013 mp s-a raportat la chiria încasată de pârât.

În acest sens, susține că instanța a limitat plata despăgubirilor pentru terenul de 886 mp și a stabilit despăgubiri numai pentru perioada 30.08.2013-31.12.2017, fără să observe că avea obligația de a stabili despăgubirile până la data soluționării apelului și, în continuare, până la punerea în posesia terenului.

Totodată, a limitat plata despăgubirilor pentru terenul de 2.013 mp la nivelul sumei încasate de Municipiul București de la C., având în vedere prevederile art. 1537 C. civ., deși în cauză, s-a dovedit că pârâtul Municipiul București a refuzat să rezilieze contractul de asociere la data la care sentința civilă nr. 685/16.04.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a devenit irevocabilă, prin decizia nr. 6056/05.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a dispus rezilierea contractului începând cu 1 iulie 2017.

Apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1530-1532 C. civ., potrivit cărora instanța avea obligația să stabilească despăgubirile la nivelul prejudiciului suferit și a beneficiului nerealizat, egale cu valoarea de piață a chiriei pe care reclamanta ar fi încasat-o dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligațiile.

Susține că intimata nu a contestat valoarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenurilor în cuantum de 3,728 euro/mp, stabilită prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, astfel că urmează a fi acordate în completare sumele de 277.037 RON (31.12.2017 - până la soluționarea apelului), plus 12.303 RON/lună în continuare pentru terenul de 886 mp, respectiv de 1.258.784 RON pentru terenul de 2013 mp (diferența dintre sumele încasate în baza contractului de asociere și valoarea de piață a despăgubirilor).

În drept, recursul a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a susținut următoarele:

În baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 și art. 1530 C. civ., reținând în considerente că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligația stabilită prin sentința nr. 685/16.04.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 6056/05.10.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, anume de a restitui în natură cele două suprafețe de teren". În acest sens consideră că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat considerentele primei instanțe conform cărora reclamanta nu a înțeles să pună în executare dispoziția de restituire în natură a imobilelor, fară ca, în conținutul deciziei recurate să facă referire explicită la dispozițiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. și nici la dispozițiile art. 1516 sau art. 1517 C. civ., singurele mențiuni concrete privind art. 550 C. civ. și neincidența art. 948 alin. (1) și (4) din acest act normativ, dar și netemeinicia pretențiilor reclamantei în raport de art. 1537 C. civ., cu privire la solicitarea acesteia de a primi, cu titlul de despăgubiri, și diferența dintre suma pe care ar fi putut-o încasa din închirierea terenului pe piața liberă și cea plătită de C. în baza contractului de asociere.

Consideră că hotărârea a fost pronunțată nu numai cu aplicarea greșită a normelor de drept material în materia răspunderii civile delictuale, dar nu cuprinde nici criticile pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea instanței de apel nu poate fi argumentată prin raportare explicită la fapta ilicită a Municipiului București, față de data de 05.10.2012 (data pronunțării deciziei nr. 6056/05.10.2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție) ori 15.05.2015 (dată la care s-a solicitat pentru prima dată de reclamantă punerea în executare a sentinței civile nr. 685/15.04.2008), cât și pentru perioada 05.05.2016 (data emiterii dispoziției nr. 19642/05.05.2016) - 30.12.2017 (data indicată de reclamantă, ca dată limită avută în vedere pentru acordarea despăgubirilor). Raportat la dispozițiile art. 1538 C. civ., text de lege pe care instanța de apel nu l-a evocat în considerente, Curtea era obligată să arate și să motiveze concret în ce constă fapta ilicită a pârâtului Municipiul București până la momentul formulării cererii de executare a hotărârii anterioare (15.05.2015), precum și după momentul executării acesteia (05.05.2016, momentul emiterii dispoziției nr. 19642/05.05.2016), în condițiile în care instanța de fond a reținut corect că reclamanta nu a înțeles să pună în executare dispoziția de restituire a imobilelor, iar lipsirea sa de atributul posesiei este consecința pasivității acesteia.

Singura referire concretă cu privire la această presupusă faptă ilicită a Municipiului București este mențiunea că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligația stabilită prin sentința civilă nr. 685/16.04.2008", fără însă a se arăta concret (prin raportare la art. 1530 C. civ.) în ce mod a cauzat pârâtul Municipiul București reclamantei prejudiciul prin neexecutarea fără justificare sau prin executarea culpabilă a obligației, în condițiile în care abia la 15.05.2015 s-a formulat efectiv o cerere de executare a obligației stabilite prin sentința mai sus indicată.

Pe lângă faptul că s-a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1350 și urm. C. civ. cu privire la cele două perioade menționate (până la momentul formulării cererii de executare silită la 15.05.2015, respectiv după momentul executării obligației prin emiterea dispoziției, la data de 5.05.2016), motivarea instanței de apel este și contradictorie cu soluția pronunțată pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor de a o pune pe reclamată în posesia suprafețelor de teren de 886 mp și de 2013 mp, în condițiile în care s-a constatat că excepția lipsei interesului în privința acestei cereri a fost corect admisă iar demersurile pe care reclamanta le-a întreprins începând cu anul 2015 pentru preluarea posesiei celor două suprafețe de teren s-au subsumat procedurii reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul cert al prejudiciului în cauză cu privire la cele două suprafețe de teren (raportat la dispozițiile art. 1532 C. civ.), chiar dacă a constatat în finalul considerentelor că nu s-ar fi contestat temeinicia susținerilor reclamantei cu privire la imposibilitatea folosirii terenului în suprafață de 886 mp, precum și contravaloarea lipsei de folosință (stabilită la instanța de fond printr-o expertiză); referirea la perioada de 4 ani și 4 luni, cuprinsă între septembrie 2013 și decembrie 2017 este eronată și fără fundament juridic, în situația în care nu a fost probată fapta ilicită a pârâtului până la 15.05.2015 (momentul formulării cererii de executare a obligației) și după 05.05.2016 (momentul executării obligației), presupusul prejudiciu neavând caracter cert și previzibil pentru această perioadă, neexistând o faptă ilicită între aceste două perioade și nefiind probată de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 02 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 981 din 1 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La 9 decembrie 2019, recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a depus întâmpinare și nici răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În esență, acțiunea reclamantei ponește de la împrejurarea că printr-o hotârâre judecătorească pronunțată în primă instanță în anul 2008, în contradictoriu cu pârâtul, s-a dispus restituirea în natură a două terenuri de 886 m.p. și de 2013 mp., dispoziție rămasă irevocabilă la data de 5.10.2012, obligația fiind recunoscută de pârât prin emiterea dispoziției nr. 19642/5.05.2016, prin care s-au restituit în natură cele două suprafețe de teren.

Constatând că nu poate intra în posesia efectivă a acestor terenuri, la data de 30.08.2016, reclamanta a promovat prezenta acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului la punerea ei în posesie cu privire la respectivele terenuri, daune cominatorii pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligației, contravaloarea lipsei de folosință pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii de restituire în natură până la emiterea deciziei administrative și, în continuare, până la punerea efectivă în posesie.

Sub aspectul despăgubirilor a solicitat să primească sumele încasate de primărie în baza contractului de concesiune asupra unei statii de benzină edificată pe o societate privată pe teren și diferența pănâ la valoarea unei chirii pe piața liberă, pentru terenul de 2013 mp, precum și valoarea chiriei de piață a chiriei pentru terenul de 886 mp aflat în curtea unei unități de cult.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 5.10.2012 - 29.08.2013, a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, considerând că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamanta are deja un titlu executoriu pentru punerea în posesie, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind daunele cominatorii, iar în ceea ce privește lipsa de folosință, a reținut culpa reclamantei care nu a a înțeles să pună în executare hotărărea judecătorească și, ulterior, dispoziția de restituire în natură potrivit normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a schimbat în parte decizia, acordând lipsa de folosință pentru terenul de 2013 mp, pe perioada 30.08.2013-30.06.2017, calculată la valoarea contractului de asociere, iar pentru terenul de 886 mp, pe perioada de 30.08.2013-31.12.2017, la valoarea de piață necontestată de pârât, menținând celelalte dispoziții ale instanței de fond.

În ceea ce privește recursul reclamantei, prima critică vizează respingerea ca lipsit de interes a capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului de a o pune în posesie cu suprafețele de teren menționate în decizia de restituire, susținându-se încălcarea prevederilor art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, ale art. 622 alin. (1) C. proc. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Recurenta a susținut că nu avea obligația de a întreprinde vreun demers în legătură cu predarea terenurilor pe calea executării silite, având în vedere jurisprudența europeană constantă prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că nu este oportun să pretinzi unei persoane care, în urma unor proceduri jurisdicționale și administrative, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.

Susține că terenul de 2.013 mp era deținut legal de C. în baza unui contractul de asociere nr. x/12.07.1995 iar terenul în suprafață de 886 mp fusese înstrăinat către un terț, acest aspect constituind un impediment legal într-o eventuală executare silită, neputându-se valida aprecierea instanței de apel conform căreia s-a desistat de la procedura prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Apreciază că Municipiul București era obligat să acorde persoanei îndreptățite alte bunuri în compensare pentru suprafața de 886 mp, astfel că, la data introducerii acțiunii, avea un interes juridic ocrotit de lege, cu privire la petitul privind obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenurilor, în raport de existența unui titlu executoriu - hotărârea judecătorească - și a dispoziției de primar.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanța de apel, validând raționamentul primei instanțe a apreciat că dispozițiie art. 25 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretare, rezultând că, potrivit acestora, decizia de restituire în natură a imobilului are un caracter executoriu, reclamanta având la dispoziție o procedură specială care îi permite să preia unilateral bunul. De altfel, reclamanta a inițiat această procedură însă a renunțat la continuarea ei constatând că terenul de 886 mp s-ar afla în curtea unei unități de cult, deși situația îi era cunoscută acesteia încă de la momentul soluționării dosarului ce a avut ca notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 în cadrul căruia, prin raportul de expertiză efectuat în acea cauă, s-a stabilit această situație de fapt.

În privința terenului de 2013 mp pe care se afla edificată benzinăria, se putea prevala de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 care îi permiteau să se subroge în drepturile concedentului, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Prin urmare, chiar dacă reclamanta nu avea obligația de a solicita executarea silită, întrucât, în baza dreptului la un proces echitabil astfel cum a fost garantat și interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în raportul cu un particular, autorității statului îi revenea îndatorirea de a pune în executare de bună voie măsura dispusă în sarcina sa, ea se afla în posesia unui tilu executoriu încă de la momentul la care hotărârea judecătorească de restituire în natură a rămas irevocabilă, dublată de o dispoziție administrativă, fiind lipsită de interes solicitarea de pronunțare a unei a doua hotărări prin care să se dispunâ în mod similar.

Aprecierea asupra imposibilității de executare ceea ce ar atrage, în viziunea recurentei, acordarea în compensare a altui bun, nu aparține sferei executării titulurilor menționate ci constituie o cerere distinctă ce face obiectul unui alt raport juridic.

În ceea ce privește cea de-a doua critică, aceasta vizează modul de cuantificare al despăgubirilor și perioada pentru care au fost acordate. Astfel, reclamanta invocă încălcarea dispozițiilor art. 1530-1532 C. civ., potrivit cărora despăgubirile se stabilesc la nivelul prejudiciului suferit și a beneficiului nerealizat, solicitând despăgubiri egale cu valoarea de piață a chiriei pe care reclamanta ar fi încasat-o dacă pârâtul și-ar fi îndeplinit obligațiile.

Pentru terenul de 886 mp, recurenta consideră că instanța a limitat plata despăgubirilor la perioada 30.08.2013-31.12.2017, deși avea obligația de a stabili despăgubirile până la data soluționării apelului în cuantum de 277.037 RON și de 12.303 RON/lună în continuare, până la punerea în posesia terenului.

În legătură cu acest teren, reclamanta nu contestă valoarea despăgubirilor, ci perioada pentru care ele au fost acordate. Înalta Curte reține, cu privire la această critică, faptul că instanța de apel a respectat principiul disponibilității și limitele învestirii având în vedere că reclamanta este cea care a solicitat, încă din fața instanței de fond, acordarea despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză, respectiv până la data de 30.12.2017.

În privința terenului de 2013 mp, recurenta a criticat modalitatea de stabilire a despăgubirilor, apreciind că acestea trebuie să includă și diferența dintre sumele încasate în baza contractului de asociere și valoarea de piață a despăgubirilor.

Critica este nefondată în condițiile în care, până la încetarea contractului, aceasta avea posibilitatea, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001 de a se subroga în drepturile concedentului și a renegocia clauzele contractuale. În absența utilizării acestei proceduri, prejudiciul nu poate fi calculat decât în limitele sumelor de bani pe care concedentul anterior le-a încasat în baza contractului astfel cum au fost calculate și acordate de către instanța de apel.

Prin urmare, criticile recurentei reclamante încadrabile în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât, acesta vizează, într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., împrejurarea că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 și art. 1530 C. civ., atunci când a apreciat că fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligația stabilită prin sentința nr. 685/16.04.2008, de a restitui în natură cele două suprafețe de teren. Consideră că în mod corect instanța de fond reținuse culpa reclamantei care nu a pus în executare dispoziția de restituire în natură a imobilelor. Reproșează instanței de apel că, în conținutul deciziei recurate, nu a făcut referire explicită la dispozițiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. și nici la dispozițiile art. 1516 sau art. 1517 C. civ.

Critica este nefondată. În mod corect instanța de apel a constatat că, independent de posibilitatea recunoscută de lege reclamantei de a proceda la punerea în executare a dispoziției de restituire, procedură pe care aceasta nu a nu a finalizat-o, pârâtul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bunăvoie o atare obligație dispusă în sarcina lui prin hotărâre judecătorească. Astfel, în cauză sunt pe deplin aplicabile principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin cauzele menționate în considerentele deciziei recurate, din care rezultă că este excesiv a pretinde unei persoane care a obținut într-o procedură judiciară sau administrativă o creanță împotriva statului să procedeze la executarea silită a acesteia, dreptul la un proces echitabil încluzând în conținutul său și faza de executare a acestor dispoziții.

Deși a criticat faptul că instanța de apel nu s-ar fi referit explicit la dispozițiile art. 1530, art. 1531, art. 1532 C. civ. atunci când a stabilit existența prejudiciului, recurentul nu a combătut prin motivele de recurs argumentele juridice reținute în conformitate cu jurisprudența CEDO în baza cărora s-a reținut răspunderea sa, limitându-se la a susține raționamentul primei instanțe înlăturat cu motivarea expusă anterior, în faza procesuală apelului.

Prin urmare, reclamanta a suferit un prejudiciu izvorât din nerespectarea acestei obligații de către pârât care, în calitatea sa de autoritate a statului, trebuia să execute obligația dispusă în sarcina sa prin hotărâre judecătorească, neputând fi reținută în cauză incidența art. 1517 C. civ. prin reținerea culpei reclamantei.

Recurentul critică și faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens apreciază că motivarea instanței de apel nu raportează explicit fapta ilicită reținută în sarcina Municipiului București, la niciuna dintre datele relevante în cauză, respectiv data de 05.10.2012 (data pronunțării deciziei nr. 6056/05.10.2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție), data de 15.05.2015, reprezentând momentul formulării cererii de executare a hotărârii anterioare sau momentul executării acesteia (05.05.2016, data emiterii dispoziției nr. 19642), până la 30.12.2017 (data indicată de reclamantă, ca dată limită avută în vedere pentru acordarea despăgubirilor), în considerarea aplicării art. 1538 C. civ.. Singura referire concretă cu privire la această presupusă faptă ilicită a Municipiului București este mențiunea că "fapta prejudiciabilă este reprezentată de refuzul pârâtului de a executa de bunăvoie obligația stabilită prin sentința civilă nr. 685/16.04.2008", fără însă a se arăta concret (prin raportare la art. 1530 C. civ.) în ce mod a cauzat pârâtul Municipiul București reclamantei prejudiciul prin neexecutarea fără justificare sau prin executarea culpabilă a obligației, în condițiile în care abia la 15.05.2015 s-a formulat efectiv o cerere de executare a obligației stabilite prin sentința mai sus indicată.

Aprecierea este eronată, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, instanța de apel a reținut că faza de executare silită face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că pârâtul, în calitate de autoritate a statului se află în culpă pentru neexecutarea de bună voie a obligației dispuse în sarcina sa încă de la momentul rămânerii irevocabile a hotărării de restituire în natură a bunurilor, 5.10.2012, neavând relevanță, din această perspectivă, data la care reclamanta a solicitat executarea hotărârii, respectiv data emiterii deciziei administrative,

În raport de aceste considerente, se constată și că descrierea faptei ilicite este clară și lipsită de echivoc, motiv pentru care nu se poate reține o nemotivare a condiției privind fapta ilicită din analiza mecanismului răspunderii civile delictuale.

Recurentul consideră și că motivarea instanței de apel este contradictorie cu soluția pronunțată pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor de a o pune pe reclamată în posesia suprafețelor de teren de 886 mp și de 2013 mp, în condițiile în care s-a constatat că excepția lipsei interesului în privința acestei cereri a fost corect admisă iar demersurile pe care reclamanta le-a întreprins începând cu anul 2015 pentru preluarea posesiei celor două suprafețe de teren s-au subsumat procedurii reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Aserțiunea nu este fondată, întrucât nu există o contrarietate a considerentelor câtă vreme, astfel cum s-a menționat anterior, posibilitatea deschisă reclamantei de a folosi normele speciale care reglementează punerea în executare a dispoziției de restituire în natură nu exclud, în cazul particular al unei autorități publice, parte într-o procedură judiciară, obligația acesteia de executare de bună voie a măsurii dispuse în sarcina sa.

De asemenea, recurentul apreciază că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit caracterul cert al prejudiciului în cauză cu privire la cele două suprafețe de teren (raportat la dispozițiile art. 1532 C. civ.), în situația în care nu a fost probată fapta ilicită a pârâtului până la 15.05.2015 (momentul formulării cererii de executare a obligației) și nici după 05.05.2016 (momentul executării obligației), presupusul prejudiciu neavând caracter cert și previzibil pentru această perioadă și neexistând o faptă ilicită între aceste două perioade.

Față de considerentele anterioare prin care s-a făcut referire la obligația statului de executare a obligațiilr sale, pe care recurentul nu le-a combătut prin motivele de recurs, critica apare ca nefondată.

În consecință, Înalta Curte reține că hotârârea atacată este motivată și pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 981 A din 1 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2020.