ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 16.01.2014, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, Primăria Municipiului București, prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții la demararea, declanșarea procedurilor pentru exproprierea pentru cauza de utilitate publică, obligându-i să emită decizia de expropriere și hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, București, să se constate că reclamanții sunt expropriați în fapt pentru cauza de utilitate publică de terenul în suprafață de 6075 mp din str. x - 69, București fără a se urma procedura de expropriere și fără o justă și prealabilă despăgubire potrivit art. 1 și 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) noul C. civ.); obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 21, art. 23, art. 26, art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 480 C. civ., art. 555 alin. (1) noul C. civ., art. 863 lit. b) noul C. civ., art. 44 alin. (2) și 3) din Constituția României, art. 1 din CEDO, Legea nr. 255/2010.

Prin sentința civilă nr. 49/16.01.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe reclamanții A. și B. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 458A/07.10.2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții, a anulat, în parte, sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, în ceea ce privește lipsa de folosință a terenului în contradictoriu cu ambii pârâți, respectiv Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București. A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, sub nr. x/2014*.

II. Al doilea ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 330/06.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, a fost admisă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București, a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, la plata către reclamanți a sumei în cuantum de 321.314 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6075 mp, situat în București, str. x - 69, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014 și până la data de 01.09.2016, precum și la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, respectiv 5905 euro/lună, cu începere de la data pronunțării prezentei hotărâri pe toată durata menținerii regimului juridic actual al imobilului. Totodată, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C. la suma de 3000 de RON și a obligat reclamanții la plata sumei în cuantum de 2000 de RON, reprezentând diferența de onorariu de expert. Pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 9.500 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru și onorarii de expert. Cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată în data de 22.01.2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București prin Primar General au solicitat completarea sentinței civile nr. 330/06.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul obligării pârâților la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în speță și pentru perioada 01.09.2016 - 06.03.2017 - data pronunțării, cererea fiind formulată prin intermediul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost ulterior modificată și precizată.

Prin sentința civilă nr. 373/23.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și Consiliul General al Municipiului București, a fost completată sentința civilă nr. 330/06.03.2017, astfel: a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6075 mp, situat în București, str. x - 69, respectiv 5905 euro/lună, în intervalul 01.09.2016 - 06.03.2017 și s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B., ca neîntemeiată.

Împotriva celor două sentințe civile pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primar general.

Prin decizia nr. 1168 8A din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul general, împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 și a sentinței civile nr. 373/23.02.2018 ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat sentințele apelate și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, a respins, ca inadmisibil, apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul general.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru motivele de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții au dezvoltat următoarele critici:

Dezvoltând considerații teoretice referitoare la obligația instanțelor judecătorești de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt, recurenții au susținut că din lectura considerentelor se observa că instanța de apel a reținut că intimaților nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi, motiv pentru care a considerat că "nu există obligația pârâților să procedeze la exproprierea terenurilor".

Recurenții apreciază că această concluzie a instanței de apel este greșită, deoarece nu au imputat autorităților locale acest lucru, imputabilă fiind pasivitatea acestora, care echivalează cu un abuz (de drept) - concept care exclude, ca premisă, existența unei obligații de a face în sarcina subiectului de drept. Or, instanța de apel nu a analizat aceste argumente, cu toate că ele vizau întocmai acele aspecte pe care le-a valorizat, mai apoi, în motivarea deciziei pronunțate.

In aceeași notă, instanța de apel a reținut că "pentru ca o faptă omisivă, de felul celei pe care reclamanții o impută pârâților, să aibă caracter ilicit, este necesar să existe o obligație de a acționa într-un anumit mod, iar cel ținut de această obligație să rămână în pasivitate sau să refuze explicit sa execute acțiunea la care era obligat". Acest aspect reflectă, pe de o parte, o interpretare greșită a art. 998 C. civ., iar pe de altă parte, se impune a fi remarcat faptul că a fost indicat instanței existenta unei astfel de "obligații legale" de a face pe care intimații-pârâți au încălcat-o și care a creat premisele ingerinței în dreptul lor de proprietate. În acest sens au arătat că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul impunea în sarcina intimaților-pârâți obligația de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp. Așadar, deși s-a indicat instanței de apel o astfel de obligație care incumbă Municipiului București, Tribunalul însă nu a reținut și nici nu a înlăturat aceste apte să influențeze soluția sa, ci le-a ignorat pur și simplu.

Totodată, deși au susținut faptul că au fost supuși unei exproprieri de fapt, cu privire la care au prezentat o bogată jurisprudență europeană care configurează natura acestei încălcări și maniera în care aceasta trebuie remediată prin acordarea unei reparații de natura să respecte principiul proporționalității, instanța de apel a ignorat și aceste argumente cu toate că acestea se refereau la obligațiile pe care judecătorul european le pune în sarcina statului și a unităților sale administrativ teritoriale, după caz.

Pentru aceste motive, consideră că deși există o motivare formală a deciziei recurate, aceasta este insuficientă - fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, raționamentul juridic nefiind explicat de o manieră convingătoare.

Arată că, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în ipoteza în care instanța de apel anulează hotărârea atacată și trimite spre rejudecare, dezlegarea pe care aceasta o dă problemelor de drept, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prin decizia nr. 458/2015, Curtea de Apel București a anulat, în parte, sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare, considerând ca Tribunalul a omis a analiza dacă impunerea prin actele normative adoptate ulterior punerii autorului acestora în posesie a regimului V1a dacă ingerința este sau nu de natură a produce reclamanților un prejudiciu, de natură a conduce sau nu la concluzia că reclamanții sunt supuși unei exproprieri de fapt și, dacă, sunt sau nu îndreptățiți la despăgubire.

Pe cale de consecință, instanța de trimitere a restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, considerând ca judecătorii fondului trebuie sa analizeze dacă, în cauză, reclamanții au fost supuși unei exproprieri de fapt care îi prejudiciază și, în funcție de răspunsul la aceasta problema de drept, dacă suntem sau nu îndreptățiți la despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri, intimații-pârâți nu au exercitat calea de atac a recursului - dezlegarea oferită de instanță fiind definitivă și, dobândind deci, autoritate de lucru judecat.

In rejudecare, prima instanță a respectat întocmai îndrumările instanței de trimitere, reținând că: există o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere de fapt, care îi obliga să suporte o sarcină disproporționată, ceea ce presupune luarea în considerare a modalităților de compensare a prejudiciului.

Instanța de control judiciar însă, prin decizia recurată, a reținut că ar fi "inutil a se mai analiza scopul și legalitatea ingerinței sau existenta justului echilibru sau disproporției sarcinii impuse pârâților (n.n, reclamanților) prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007".

Cercetarea judecătorească realizată de instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat limitele stabilite pentru rejudecare și dezlegarea dată de instanța de apel din primul ciclu procesual - aspect pentru care recurenții solicită casarea deciziei recurate pentru motivul de recurs evocat.

Instanța de apel a interpretat greșit art. 998 C. civ. cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, legiuitorul a prevăzut, ca primă condiție, existența unei fapte ilicite, atât timp cât obligația de reparație a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, fără a proceda la o descriere concreta a fiecărei fapte în parte.

Relativ la fapta ilicită imputată în cauză, recurenții arată că, pe tot cursul procesului, au susținut că aceasta constă în refuzul autorităților de a permite utilizarea terenurilor conform destinației, pe motiv ca ar fi afectat unei utilități publice (spațiu verde), fără a emite, însă, decizie de expropriere, și fără a acorda vreo despăgubire pentru lipsa de folosință. In acest sens, au arătat în fața instanțelor de fond, în ambele cicluri procesuale, că fără a se dispune exproprierea și fără o (prealabilă) despăgubire, autoritățile administrației publice locale încalcă dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituția României, prevederile art. 1 al Primului Protocol Adițional la C.E.D.O.. Totodată, au arătat că judecătorul european a reținut constant faptul că atunci când un bun este afectat unei utilități publice, prin natura sa - statul (sau unitatea administrativ teritorială, în cazul de față) are obligația de a expropria bunul prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Încaz contrar, ar însemna ca statul să-și atingă, într-un mod abuziv, anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private, ceea ce, în concepția judecătorului european, nu este acceptabil.

Instanța de apel însă, analizând existența faptei ilicite, a reținut că faptele invocate în acțiune fie nu au fost "săvârșite" de pârâți, fie nu au caracter ilicit considerând că, pe de o parte, intimaților-pârâți nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor, care figurează în planurile de urbanism, în categoria zonelor verzi; pe de altă parte, nu ar exista obligația pârâților de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi și nu sunt în proprietatea unității administrativ teritoriale și, prin urmare, intimaților-pârâți nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă.

Or, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiți integral și nelegal de folosința bunului, situație perpetuată prin fapta ilicită a Municipiului București. Aceasta întrucât, Municipiul București menține în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanșat procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publică locală. Totodată, a arătat că Municipiul București este cel care a făcut posibilă ingerința, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentația urbanistica într-un context în care acest demers era imperativ.

Astfel, deși raționamentul instanței de apel este corect în ceea ce privește faptul că adoptarea propriu-zisa a O.U.G. nr. 114/2007 nu ar putea fi imputată intimaților-pârâți, raționamentul este însă fundamental greșit în ceea ce privește inexistența faptei ilicite imputabile intimaților-pârâți. Nu este necesar ca legislația internă să prevadă în sarcina intimaților-pârâți obligația expresă de a proceda la exproprierea terenului lor, astfel încât interpretarea oferită de instanța de apel art. 998 C. civ. este dată cu încălcarea regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Câtă vreme există un abuz de drept grefat pe o culpa anterioara a unității administrativ teritoriale care aduce o atingere grava dreptului de proprietate, acest lucru nu poate rămâne nesancționat.

În condițiile în care menținerea afectațiunii publice care face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate, fără nicio despăgubire, fapta pârâților reprezintă un abuz de drept, în special în contextul în care ingerința își are premisele în comportamentul nediligent al intimaților-pârâți.

În mod greșit, instanța de apel a considerat că o faptă omisivă ar putea fi considerata ilicita numai în măsura în care legea prevede o anumită obligație de a face care sa fi fost încălcată. Legiuitorul nu a prevăzut ca, pentru a avea caracter ilicit, fapta (în acest caz) omisivă ar fi în vreun fel condiționată de existența unei obligații legale de a acționa pe care subiectul de drept să o fi încălcat. Dimpotrivă, intenția legiuitorului, clarificată prin art. 1.349 din noul C. civ., a fost aceea de a împiedica prejudicierea drepturilor unei persoane, indiferent dacă acest lucru s-ar produce prin încălcarea unor obligații onerative, prohibitive sau printr-un abuz de drept. Singura condiție pentru a se reține caracterul ilicit al unei fapte, fie aceasta și omisivă, este ca, prin inacțiune, să se aducă atingere drepturilor altor persoane. În acest sens, sunt evocate și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 1416/2008, care însă au fost ignorate de instanța de apel.

Consideră că instanța de apel a ajuns la concluzia greșită că nu ar există o faptă ilicită imputabilă intimaților-pârâți deoarece, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, Municipiul București avea obligația de a proceda fie la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii de reparație nr. 18/1991, fie de a proceda la declanșarea procedurii de expropriere. Or, inacțiunea intimaților-pârâți, atât în ceea ce privește demararea procedurii de actualizare a P.U.G. al Municipiului București, cât și în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acestora.

Contrar susținerilor instanței de apel, prima faptă omisivă imputabilă Municipiului București este circumstanțiată de lege. Arată că, în anul 2000, atunci când terenul a fost încadrat prin P.U.G. în categoria de spațiu verde public acesta se afla în domeniul public - doar asupra acestei categorii de terenuri putându-se dispune reconstituirea în condițiile Legii nr. 18/1991. La data de 20.12.2002, însă, acesta a fost reconstituit în patrimoniul autorului lor, intrând astfel în circuitul civil ca teren proprietate privată. Așadar, de la această dată, terenul a dobândit un regim juridic sui-generis: fiind afectat în continuare unei utilități publice, deși se afla în proprietatea lor privată. În acest context, autoritatea publică locală avea obligația de a remedia astfel de incongruente prin raportare la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului care reglementau în mod clar faptul că:

"fiecare localitate trebuie sa întocmească Planul urbanistic general, să îi actualizeze la 5-10 ani și să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare."

Or, una dintre rațiunile care au stat la baza reglementarii acestei obligații în sarcina "localității" a fost preîntâmpinarea unor incongruente intre regimul juridic și afectațiunea anumitor imobile, aspecte care se reflecta la nivelul documentației urbanistice. Or, la mai bine de 18 ani de la instituirea acestei obligații în sarcina intimatului-pârât - P.U.G. al Municipiului București nu a fost actualizat nici măcar o singura data.

Menținând utilitatea publică de spațiu verde pentru un teren proprietate privată, până la data de 22.10.2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, Municipiul București a generat o ingerință în dreptul de proprietate creând premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicției privind schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spatii verzi. Arată că, în aceiași sens, s-a pronunțat și Înalta Curte prin decizia nr. 512/07.03.2019 când, într-o speța identica sub aspect factual, a respins recursul Municipiului București, considerând că "prejudiciul invocat în prezenta cauză își are sorgintea în pasivitatea autorității locale, care pe fondul instituirii interdicției totale de schimbare a destinației de spațiu verde, introdusa prin O.U.G. nr. 114/2007, nu a procedat ia actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare ia regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privata asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, sau la declanșarea procedurii de expropriere".

Concluzia instanței de apel care a reținut ca nu ar exista o obligație de expropriere în sarcina intimaților-pârâți este contrară art. 998 C. civ. 1864 - privit și din perspectiva prevederilor introduse ulterior în legislația interna respectiv prin art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților. În acest context, legiuitorul național a stipulat expres că terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria "curți-construcții" proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice - nu pot fi inventariate sau declarate ca spații verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere conform legislației în domeniu, dispoziție legală ce se coroborează cu obligația corelativă a autorităților administrației publice locale de a-si actualiza planurile urbanistice. Astfel, contrar aspectelor reținute prin decizia recurată, Municipiul București nu doar că a creat premisele ingerinței, ci odată produsă, a perpetuat, a întreținut efectele acesteia - în lipsa unui act formal de expropriere.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 5-7 ale Legii nr. 33/1994, cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ. din 1864, art. 44 alin. (2) din Constituție, privite din prisma art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Instanța de apel a confundat condițiile necesare pentru inițierea unei exproprieri în temeiul Legii nr. 33/1994 cu imperativul declanșării acestei proceduri în contextul în care exista deja o expropriere de fapt.

Odată constatată existența unei situații de expropriere de fapt, instanțele au rolul de a acoperi daunele cauzate de aceasta situație nelegală. Existenta unei exproprieri de fapt nu se apreciază prin raportare la prevederile interne care reglementează condițiile exproprierii de drept, ci prin raportare la criteriile și definițiile oferite de jurisprudență europeana în aceasta materie. O asemenea situație a fost invocată în cauză, situație care poate fi caracterizată ca fiind o expropriere de fapt, întrucât există o privare de atributele dreptului de proprietate (folosința și dispoziția materiala asupra terenului), în lipsa unei proceduri de expropriere care să fi fost inițiată si, ulterior, finalizată de autorități, în conformitate cu legislația în materie în vigoare.

In aceste condiții, instanța de apel s-a raportat în mod greșit la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 potrivit căreia "exproprierea poate fi inițiată doar pentru realizarea de lucrări", condiție care nu este aplicabilă în ipoteza exproprierii de fapt. O interpretare contrară ar fi aptă a lasă loc arbitrariului autorității publice locale care, astfel, ar putea să indisponibilizeze un bun privat (fără plata unei despăgubiri) printr-un factor pur volitiv: intenția sau lipsa intenției de a realiza lucrări asupra unui bun care are deja o afectațiune publică. Or, o astfel de interpretare și aplicarea acestui text de lege nu este doar contrar modului în care jurisprudența C.E.D.O. a definit și circumstanțiat exproprierea de fapt și modalitățile de reparație indicate în aceasta situație, ci înfrânge și o serie de prevederi din legislația internă care ocrotesc dreptul de proprietate privata (art. 44 și 136 din Constituție și art. 480 C. civ. 1864).

Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Municipiul București prin primar General a formulat întâmpinare, solicitând pe cale de excepție, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate și, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a căii de atac formulată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București - secțiaa IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 5 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este fondat, pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, înscris în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții au susținut nelegalitatea hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de apel, întrucât decizia atacată nu respectă exigențele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune.

Examinând raționamentul și argumentele pe care instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pronunțată, Înalta Curte reține a fi întemeiată critica formulată de reclamanți prin care aceștia susțin că decizia instanței de apel nu respectă exigențele pe care art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. le impune, în sensul că, în mod nelegal, instanța de apel nu a analizat o serie de argumente esențiale ale reclamanților, invocate în apărare, care puteau avea aptitudinea de a influența soluția pronunțată în cauză.

Înalta Curte reține că, în dreptul intern, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. consacră obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești, motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. enunțând viciile pe care le poate conține o hotărâre judecătorească sub aspectul motivării, ce constituie tot atâtea aspecte de nelegalitate. Și din perspectivă convențională, art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanție a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești.

În acest sens, exigența motivării hotărârilor judecătorești, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și apărărilor prezentate de părți și de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul.

Astfel, deși această exigență nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, dacă o parte litigantă invocă într-o cauză un argument suficient de clar și de precis, susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. În plus, cerința motivării hotărârii judecătorești prezintă o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziției legale care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.

În contextul acestor garanții procesuale care se impun a fi respectate în toate litigiile, Înalta Curte constată că, în speță, este fondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, în sensul că instanța de apel nu a răspuns argumentelor esențiale ale recurenților-reclamanți invocate în apărare în apel și care erau determinante pentru soluționarea cauzei, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate și rejudecarea apelului.

Justificând soluția pronunțată, instanța de apel a reținut, într-o primă aserțiune, că nu este îndeplinită condiția săvârșirii de către pârâți a unor fapte cu caracter ilicit, deoarece nu s-ar putea imputa acestora adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor, ce figurează în planurile de urbanism, în categoria zonelor verzi. Totodată, Curtea de Apel a statuat că nu există nici obligația pârâtului de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din categoria zonelor verzi și că, astfel, nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă.

Fapta ilicită, invocată în cauză, consta în ingerința autorității administrative în dreptul de proprietate privată ce nu mai poate fi exercitat conform voinței titularilor acestuia, după intrarea in vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, având în vedere încadrarea urbanistică a terenului, corelativ cu lipsa oricărui demers din partea acesteia în vederea exproprierii și a unei despăgubiri echitabile.

Ingerința invocată de reclamanți în dreptul lor de proprietate își are originea, deopotrivă, atât în interdicția instituită de art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, cât și în atitudinea culpabilă a Municipiului București care, în calitate de autoritate publică locală, a limitat exercitarea atributelor dreptului lor de proprietate, aceștia neputând folosi bunul potrivit propriilor interese, atât din cauza destinației acestuia de spațiu verde, cât și prin funcțiunea instituită prin lege. Prin urmare, reclamanții au imputat autorității pârâte acestă inacțiune care (la adăpostul dispozițiilor art. 71) a menținut, abuziv, caracterul de utilitate publică de interes local, pentru un bun proprietate privată, fără a fi declanșat procedura de expropriere și fără a li se oferi compensație rezonabilă. Totodată, reclamanții au susținut că Municipiul București este cel care a făcut posibilă ingerința în dreptul lor de proprietate, ca urmare a faptului că nu a actualizat documentația urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ.

Considerentele deciziei recurate relevă examinarea de către instanța de apel doar a componentei referitoare la interdicția instituită de art. 71 din O.U.G. nr. 114/2007, invocate de pârâtul-apelant Municipiul București, în cuprinsul motivelor de apel, sub forma unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei imputate, instanța de apel reținând conduita pârâtului ca fiind una conformă dispozițiilor legale care stipulează imperativ că "schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora."

Analiza instanța de apel nu cuprinde și examinarea apărărilor de fond ale intimaților-reclamanți care vizau motivele care, pe de o parte, combăteau criticile din cererea de apel și, care, pe de altă parte, justificau existența faptelor ilicite imputate pârâților. Or, instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza nu numai criticile formulate de Municipiul București, ci și apărările intimaților și, totodată, de a argumenta motivele pentru care apărările acestora au fost înlăturate.

Se poate observa că în decizia instanței de apel nu s-a făcut nicio referire la elementele de fapt invocate constant, pe parcursul litigiului, de intimații-reclamanți care susțin împrejurarea că faptele imputate, generatoare a prejudiciului încercat, își au sorgintea în pasivitatea autorității locale care nu a procedat la actualizarea PUG al Municipiului București, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și nici nu a procedat la declanșarea procedurii de expropriere, menținând pentru un bun proprietate privată afectațiunea unei utilități publice de interes local. Fără a imputa pârâților adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor care figurează în categoria zonelor verzi, reclamanții au pretins că menținerea abuzivă a afectațiunii publice, în lipsa unei compensații pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate, echivalează cu o afectare a înseși substanței dreptului și cu o veritabilă "expropriere de fapt".

Și în cuprinsul întâmpinării formulate în apel intimați au reiterat aspectele deja evocate și au dezvoltat apărări prin care au arătat că pârâtul Municipiul București nu a făcut dovada efectuării vreunui demers pentru lămurirea situației juridice a terenului deși, începând cu anul 2010, era îndatorat la actualizarea PUG-ului, date fiind și operațiunile juridice de amploare desfășurate cu privire la terenuri, din perioada 2000 - 2010, determinate de Legea nr. 18/1991 și, respectiv Legea nr. 10/2001, situație pe care au apreciat-o ca fiindu-le una prejudiciabilă, imputabilă pârâtului-apelant Municipiului București care a menținut pentru bunul lor afectațiunea unei utilități publice, în lipsa unui act formal de expropriere și fără acordarea unei compensații echitabile.

Procedând astfel, instanța de apel nu a realizat nicio evaluare a susținerilor și apărărilor formulate de reclamanți referitoare la elementele de fapt ale pricinii care au conturat modalitatea în care s-a ajuns, urmare a unei conduite neconforme a autorității locale, la privarea acestora de dreptul lor de proprietate. Prin urmare, nu a existat o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor la dosar cu susținerile și apărările părților, care au prezentat punctual si persuasiv elemente de fapt și de drept concrete ce se impuneau a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanță, în mod argumentat.

Aceleași deficiențe procedurale care afectează motivarea deciziei atacate se constată cu ocazia statuării instanței de apel că lipsa inițiativei sau refuzul de a proceda la exproprierea reclamanților nu poate avea caracter ilicit în lipsa unei obligații în sarcina autorității locale rezultată din stabilirea unui anume regim juridic pentru terenurile incluse în zonele prinse în documențațiile de urbanism ca spații verzi.

Or, în legătură cu acest aspect care viza lipsa unei obligații de a acționa într-un anumit mod, intimații-reclamanți au dezvoltat apărări în cuprinsul întâmpinării formulate în apel cu referire la inacțiunea autorității administrative abilitată în procedura de actualizare, la intervale regulate de timp, a planurilor urbanistice (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului, indicat în cererea de recurs), arătând, totodată, că în măsura în care autoritatea locală s-ar fi conformat obligației legale nu ar mai fi existat premisele care au făcut posibilă ingerința în dreptul lor de proprietate. Or, aceste argumente nu au trecut prin filtrul examinării instanței de apel, în condițiile în care importanța verificării acestora este considerabilă din punct de vedere al examinării caracterului ilicit al faptei imputate.

Tot neexaminate au rămas și susținerile reclamanților prin care arătau că prin menținerea regimul juridic instituit terenului lor, prin O.U.G. nr. 114/2007, au fost supuși, în realitate, unei exproprieri de fapt, apărare în susținerea căreia a fost evocată jurisprudența Curții europene a drepturilor omului care configurează natura acestei încălcări și maniera în care aceasta trebuie remediată, prin acordarea unei reparații de natură să respecte principiul proporționalității.

În contextul circumstanțial expus, după cum s-a relevat în precedent, nu rezultă că instanța de apel ar fi procedat efectiv la o examinarea critică și completă a tuturor aspectelor evocate în cauză, analiză necesar a fi valorificată pentru stabilirea situației de fapt, lipsind, în consecință, orice evaluare proprie a instanței de apel asupra apărărilor formulate în cauză fiind întrunite, în consecință, cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va proceda la verificarea susținerilor în lumina motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. -ului 7, încadrare dată de recurenți, întrucât nu se pretinde a fi operantă funcția negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, ci încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 49/16 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanți, împotriva acestei sentințe, a fost admis, prin decizia nr. 458/07.10.2015, Curtea de Apel București, secția a III a civilă dispunând anularea, în parte, a sentinței civile nr. 49/16 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalului București și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Învestită fiind cu cercetarea criticii care viza omisiunea analizării de către instanța de fond a cererii reclamanților care tindea la constatarea unei exproprieri de fapt a terenului în suprafață de 6075 mp, din str. x, București, ca efect al imposibilității acestora de a schimba regimul juridic al terenului deținut și ca urmare a impunerii folosirii acestuia ca spațiu public, cu interdicția de a construi, instanța de apel a reținut temeinicia criticii formulate. S-a avut în vedere că instanța de fond nu a analizat susținerea reclamanților care viza privarea acestora de dreptul de a folosi terenul și de a beneficia de fructele acestuia, ca urmare a stabilirii regimului de V1a, a impunerii utilizării terenului ca un "spațiu public cu acces nelimitat" și interdicției de a schimba destinația acestuia. Sub acest aspect, s-a apreciat că Tribunalul a omis a analiza "dacă, în raport de regimul juridic al terenului de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate - pășune, intravilan - impunerea prin acte normative adoptate ulterior punerii autorului acestora în posesie a regimului V1a...este sau nu de natură a produce reclamanților un prejudiciu, de natură a conduce sau nu la concluzia că aceștia sunt supuși unei exproprieri de fapt și, prin urmare, sunt sau nu îndreptățiți la despăgubiri."

Având în vedere limitele trasate de instanța de trimitere, în rejudecare, Tribunalul București, secția V-a civilă, prin sentința civilă nr. 330/06.03.2017, admitând acțiunea reclamanților, a constatat existența unei privări de proprietate, calificată drept expropriere de fapt și existența unei ingerințe în dreptul de proprietate al reclamanților ce rezultată din impunerea unui regim juridic ce îngrădește exercițiul atributelor dreptului de proprietate. Instanța de fond a apreciat că respectarea criteriului proporționalității ar fi respectat doar printr-o compensare rezonabilă, sens în care a dispus obligarea Municipiului București la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul formulat de Municipiul București și, schimbând hotărârea primei instanțe, a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată, apreciind că nu este îndeplinită condiția săvârșirii de către pârâți a unor fapte cu caracter ilicit. Considerând că ingerința în dreptul acestora de proprietate nu ar putea fi imputată pârâților, instanța de apel a apreciat a fi "inutil a se mai analiza scopul și legalitatea ingerinței sau existenta justului echilibru sau disproporției sarcinii impuse reclamanților prin regimul juridic al unor terenuri instituit prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007."

Procedând astfel, instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat decizia Curții de Apel București nr. 458/2015, obligatorie potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește obligația stabilită, prin această hotărâre, în sarcina instanței de rejudecare, respectiv cea de a analiza dacă reclamanții au fost supuși unei exproprieri de fapt și, în funcție de concluzia desprinsă în privința acestei probleme de drept, dacă sunt sau nu îndreptățiți la despăgubiri.

Cum prin decizia recurată s-a produs o vătămare a recurenților ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, verificările dispuse de instanța de trimitere din primul ciclu procesual neputându-se efectua de prezenta instanță, întrucât, într-un asemenea caz, s-ar ajunge la încălcarea dublului grad de jurisdicție, de care recurenții, ca și celelalte părți din proces, trebuie să beneficieze în soluționarea litigiului.

În ceea ce privește criticile de fond ale recurenților, subsumate motivului de recurs care vizează aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept substanțial, acestea nu pot fi cercetate de prezenta instanță, față de soluția de trimitere a cauzei, spre rejudecare, în baza considerentelor arătate.

Drept urmare, reținând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. care determină, în mod necesar, casarea hotărârii și rejudecarea cauzei, cu respectarea ansamblului garanțiilor procesuale ce conturează dreptul la un proces echitabil al părților, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A. și B., va dispune casarea deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primar General. Va menține restul dispozițiilor deciziei civile atacate cu privire la soluția dată apelului formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul municipiul București, prin Primar General.

Menține restul dispozițiilor deciziei civile atacate, cu privire la soluția dată apelului formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Este nefondat motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține că decizia atacată nu este motivată.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenții au susținut în esență că instanța de apel nu ar fi analizat anumite argumente formulate de aceștia, în special în apel, determinante pentru pronunțarea hotărârii atacate, și anume:

- autorităților publice locale le este imputabilă în special pasivitatea lor, care echivalează cu un abuz (de drept) - concept care exclude ca premisă existența unei obligații de a face în sarcina subiectului de drept, prin care s-ar fi combătut cele reținute de instanța de apel în sensul că "intimaților nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi, motiv pentru care a considerat că «nu există obligația pârâților să procedeze la exproprierea terenurilor»"

- prin întâmpinarea la apel au indicat instanței existenta unei «obligații legale» de a face pe care intimații-pârâți au încălcat-o și care a creat premisele ingerinței în dreptul lor, și anume art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul care ar fi impus în sarcina intimaților-pârâți obligația de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5-10 ani), prin care s-ar fi combătut cele reținute de instanța de apel în sensul că «pentru ca o faptă omisivă, de felul celei pe care reclamanții o impută pârâților, să aibă caracter ilicit, este necesar să existe o obligație de a acționa într-un anumit mod, iar cel ținut de această obligație să rămână în pasivitate sau să refuze explicit sa execute acțiunea la care era obligat»;

- faptul că sunt supuși unei exproprieri de fapt.

Referitor la aceste susțineri sunt de reținut următoarele.

Prin decizia nr. 1168 8A din 17 octombrie 2018, atacată prin prezentul recurs, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 și a sentinței civile nr. 373/23.02.2018 ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a schimbat sentințele apelate și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin aceeași decizie a fost respins ca inadmisibil apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 330/06.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, soluție care nu face obiectul recursului.

Prin sentința civilă nr. 330/06.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția V-a civilă, în rejudecare, a fost admisă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de A., și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Consiliul General al Municipiului București, a fost obligat pârâtul Municipiul București, prin Primar General, la plata către reclamanți a sumei în cuantum de 321.314 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6075 mp, situat în București, str. x - 69, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014 și până la data de 01.09.2016, precum și la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, respectiv 5905 euro/lună, cu începere de la data pronunțării prezentei hotărâri pe toată durata menținerii regimului juridic actual al imobilului, a admis în parte, cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C., la suma de 3000 de RON, au fost obligați reclamanții la plata sumei în cuantum de 2000 de RON, reprezentând diferența de onorariu de expert, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 9.500 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru și onorarii de expert și s-a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 373/23.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost completată sentința civilă nr. 330/06.03.2017, în sensul obligării pârâtului la despăgubiri și pentru 01.09.2016 - 06.03.2017.

Din motivarea sentinței civile nr. 330/06.03.2017 rezultă că în rejudecare tribunalul a analizat fapta ilicită, pretins a fi săvârșită de către pârât, doar din perspectiva încălcării dreptului de proprietate al reclamanților prin reglementarea legală vizând interzicerea schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, așa cum a fost modificat prin art. I din O.U.G. nr. 114/2007 (paginile 25-27 din decizia atacată, respectiv dosarul tribunalului).

Reclamanții, recurenții de față, nu au formulat nici apel principal și nici apel incident împotriva considerentelor acestei sentințe, prin care să invoce faptul că nu le-ar fi fost analizate și alte fapte ilicite pretinse în sarcina pârâtului cum ar fi cele menționate în cadrul acestui motiv de recurs, și anume faptul că autorităților publice locale le-ar fi imputabilă în special pasivitatea lor, care echivalează cu un abuz (de drept), concept care ar exclude ca premisă existența unei obligații de a face în sarcina subiectului de drept, sau existenta unei «obligații legale» de a face pe care intimații-pârâți ar fi încălcat-o și care ar fi creat premisele ingerinței în dreptul lor, și anume art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul care ar fi impus în sarcina intimaților-pârâți obligația de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5-10 ani).

În consecință, ținând cont de limitele efectului devolutiv al apelului date de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ. nu se poate reține faptul că instanța de apel ar fi procedat în mod nelegal când nu ar fi analizat argumentele expuse anterior.

Pe de altă parte, limitele efectului devolutiv sunt date și de ceea ce s-a supus judecății în prima instanță, conform art. 478 C. proc. civ., în speță interesând prevederile din cadrul alin. (3) al acestui articol, și anume cele referitoare la interdicția schimbării în apel a cauzei cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic).

Prin cererea de chemare în judecată pretinsa faptă ilicită a constat, pe de o parte, în exproprierea de fapt intervenită ca urmare a aplicării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, așa cum a fost modificat pr