ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2562/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Deliberând, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin primar general, Primăria Municipiului București, prin primar general, și Consiliul General al Municipiului București la demararea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, respectiv să emită decizia de expropriere și hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, București.

Au solicitat, de asemenea, să se constate că reclamanții sunt expropriați în fapt de terenul în suprafață de 6.075 mp din str. x - 69, București fără a se urma procedura de expropriere și fără o justă și prealabilă despăgubire potrivit art. 1 și art. 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) noul C. civ.).

Primul ciclu procesual

Prin încheierea din 11 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului București și Municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 49 din 16 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Prin decizia civilă nr. 458 A din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanții A. și B..

A anulat, în parte, sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, în ceea ce privește constatarea unei exproprieri de fapt, în contradictoriu cu ambii pârâți, respectiv Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub dosar nr. x/2014.

În ședința din 14 decembrie 2016, reclamanții au formulat cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, solicitând obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 6.075 mp, situat în București, str. x - 69, București, constând în 321.314 euro, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință calculată începând cu anul 2011 și până la momentul efectuării expertizei – 1 septembrie 2016, plus dobânda legală, 5.905 euro/lună, reprezentând daune - interese viitoare, până la momentul încetării ingerinței în dreptul de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 330 din 6 martie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, și Consiliul General al Municipiului București.

A obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanți a sumei de 321.314 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6.075 mp, situat în București, str. x - 69, aferentă perioadei 2011- ianuarie 2014 și până la 1 septembrie 2016, precum și la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, respectiv 5.905 euro/lună, cu începere de la data pronunțării hotărârii pe toată durata menținerii regimului juridic al imobilului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Completare dispozitiv:

Prin sentința civilă nr. 373 din 23 februarie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. și a dispus completarea sentinței civile nr. 330 din 6 martie 2017, astfel:

A obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanți a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6.075 mp, situat în București, str. x - 69, respectiv 5.905 euro/lună, în intervalul 1 septembrie 2016 – 6 martie 2017 și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Prin decizia nr. 1168A din 17 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr. 330 din 6 martie 2017 și a sentinței civile nr. 373 din 23 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București. A schimbat sentințele apelate, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

A respins, ca inadmisibil, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 330 din 6 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 1243 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1168A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâtul Municipiul București, prin primar general.

A menținut restul dispozițiilor deciziei civile atacate cu privire la soluția dată apelului formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 330 din 6 martie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 476 A din 24 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile formulate de pârâtul Municipiul București, prin primarul genera,l împotriva sentinței civile nr. 330 din 6 martie 2017 și a sentinței civile nr. 373 din 23 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat hotărârile apelate, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosința terenului de 6075 mp situat în București, str. x.

După pronunțarea deciziei civile nr. 476 A din 24 martie 2021, reclamanții A. și B., în calitate de vânzători, și C. și D., în calitate de cumpărători, au încheiat contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x din 3 august 2021 de Biroul Individual Notarial E. având ca obiect vânzarea drepturilor litigioase din dosarul nr. x/2014.

Împotriva deciziei civile nr. 476A din 24 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanții-succesori cu titlu particular (cumpărători ai drepturilor litigioase) C. și D. au declarat recurs.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții C. și D. au învederat că decizia recurată nu este motivată și nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., formulând următoarele critici:

Instanța de apel s-a raportat la dispozițiile legale, arătând că încadrarea terenului în zona V a spațiilor verzi, subzona VI a fost realizată în anul 2000, cu doi ani anterior reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanților, care s-a realizat în anul 2002. Se arată în esență că reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut de către autoritatea publică cu o mare întârziere, de cele mai multe ori fiind nevoie de intervenția instanței de judecată pentru a se putea realiza emiterea titlului și punerea în posesie. Întârzierea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi opusă reclamanților, care nu sunt ținuți a răspunde de atitudinea nelegală, pasivă a autorității publice locale.

Interesul public local trebuie probat de autoritatea publică locală, nu se poate impune unui reclamant să facă proba că nu există un interes public local. Astfel, aprecierile instanței de apel sunt eronate. Reclamanții nu au pus în discuție dreptul autorității publice de a stabili elementele de interes local, ci modalitatea în care acestea se realizează și normele juridice care trebuie să devină incidente în cauză. Pasivitatea autorității locale se prelungește până în prezent și, chiar dacă pentru aproape 2 ani au fost suspendate PUZ-urile de sector, autoritatea locală a rămas incapabilă să își actualizeze planul urbanistic general. Statul are posibilitatea de a-și atinge obiectivele de politici publice, fără a afecta dreptul de proprietate privată, iar dacă politica nu se poate face decât prin limitarea/restrângerea limitelor proprietății, al dreptului de dispoziție sau folosință, există remedii legale prin care să despăgubească just pe cel care suferă o vătămare.

Fără să motiveze, instanța se opune de fapt jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia ne aflăm în fața unei exproprieri în fapt de fiecare dată când diverse măsuri ale administrației au ca rezultat lipsirea titularului de posibilitatea exercitării totale sau parțiale a oricăruia dintre atributele dreptului de proprietate. În mod similar, curtea se opune și tendințelor doctrinare care consideră că prin planurile urbanistice se realizează veritabile exproprieri în fapt (pagina 16 din decizia recurată).

Motivarea este extrem de generală, fără abordări punctuale, practice, de analiză a susținerilor părților. Dincolo de faptul ca acest aspect reflectă o interpretare profund greșită a art. 998 C. civ. de la 1864, se impune remarcat faptul că prin întâmpinarea la apel au indicat că art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul impunea în sarcina intimaților-pârâți obligația de a actualiza planurile urbanistice la intervale regulate de timp (5 -10 ani), obligație pe care intimații-pârâți au încălcat-o și care a creat premisele ingerinței în dreptul reclamanților.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, indicând dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la pct. 7, recurenții fac referire la faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și aspectelor dezlegate de instanța de trimitere prin decizia nr. 458/2015.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost prezentate următoarele critici:

Instanța de trimitere a restrâns limitele rejudecării strict la acest aspecte, considerând că judecătorii fondului trebuie să analizeze (i) dacă reclamanții au fost supuși unei exproprieri în fapt care îi prejudiciază și, în funcție de răspunsul la această chestiune, (ii) dacă reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri.

În rejudecare, prima instanța a respectat întocmai îndrumările instanței de trimitere, reținând că: (i) există o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere în fapt, care îi obligă pe reclamanți să suporte o sarcină disproporționată, (ii) ceea ce presupune luarea în considerare a modalităților de compensare a prejudiciului.

Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire elementele reținute de către instanța de recurs în paginile 13-14 din decizia de casare.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat interpretarea greșită a art. 998 din C. civ. de la 1864, cu încălcarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aplicarea greșită a prevederilor art. 5-7 din Legea nr. 33/1994, a prevederilor art. 480 din C. civ., art. 44 alin. (2) din Constituție, prin prisma art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, precum și a art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007, formulând următoarele critici:

Fapta ilicită există și este imputabilă intimaților-pârâți, constând în refuzul autorităților de a permite utilizarea terenului conform destinației, pe motiv ca ar fi afectat unei utilități publice (spațiu verde), fără a emite însă decizie de expropriere, și fără a oferi despăgubire pentru lipsa de folosință.

Analizând existența faptei ilicite, instanța de apel a reținut însă că faptele invocate «fie nu au fost "săvârșite" de pârâți, fie nu au caracter ilicit» considerând că:

- pe de o parte, intimaților-pârâți nu li s-ar putea imputa adoptarea actului normativ care interzice schimbarea destinației terenurilor care figurează în planurile de urbanism în categoria zonelor verzi;

- pe de altă parte, nu ar exista obligația pârâților de a proceda la exproprierea terenurilor care fac parte din zonele verzi și nu sunt în proprietatea unității administrativ teritoriale și prin urmare intimaților-pârâți nu li s-ar putea imputa o astfel de faptă omisivă;

- fie, deși fapta există, nu produce o vătămare care să determine o despăgubire;

- fie, deși fapta există, modul în care ne-am raportat la prejudiciu este maximalist, cu mult peste valoarea terenului în cauză.

Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, reclamanții nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului de proprietate - fiind lipsiți integral, în mod nelegal, de folosința bunului, situație perpetuată prin fapta ilicită a Municipiului București, care menține în mod abuziv caracterul de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanșat procedura de expropriere. Totodată, Municipiul București este cel care a făcut posibilă ingerința, ca urmare a faptului ca nu a actualizat documentația urbanistică într-un context în care acest demers era imperativ.

Astfel, deși raționamentul instanței de apel este corect în ceea ce privește faptul ca adoptarea propriu-zisa a O.U.G. nr. 114/2007 nu ar putea fi imputată intimaților-pârâți, ci doar aplicarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, respectiv a obligațiilor care derivă din conduita pasivă a pârâților - el este fundamental greșit în ceea ce privește inexistența unei fapte ilicite imputabile intimaților-pârâți având în vedere că:

Nu este necesar ca legislația internă să prevadă în sarcina intimaților-pârâți obligația expresă de a proceda la exproprierea terenului reclamanților, interpretarea oferită de instanța de apel prevederilor art. 998 din C. civ. de la 1864 fiind dată cu încălcarea regulii ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Menținerea afectațiunii publice care face imposibilă exercitarea atributelor dreptului de proprietate al reclamanților fără o despăgubire reprezintă un abuz de drept, în special în contextul în care ingerința își are premisele în comportamentul nediligent al intimaților-pârâți

Instanța de apel a considerat ca fapta intimaților-pârâți de a menține afectațiunea publică a unui teren proprietate privată nu ar prezenta caracter ilicit, întrucât nu ar exista o obligație [propriu-zisă] în sarcina acestora de a proceda la exproprierea terenului. Aceasta reprezintă însă o interpretare nepermisă a legii, care intră în contradicție nu doar cu litera, ci și cu spiritul prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, astfel cum au fost acestea reflectate la nivelul art. 1.349 alin. (1) C. civ.

Practic, instanța de apel a adăugat o condiție pe care nici C. civ. din 1864 (aplicabil) și nici actualul C. civ. nu o reglementează. Printr-o analogie nepermisă a considerat că o faptă omisivă ar putea fi considerată ilicită numai în măsura în care legea prevede o anumită obligație de a face care să fi fost încălcată. Totodată, prejudicierea este dată nu de faptă, ci de întinderea și gravitatea pagubei suferite. O asemenea concluzie e imposibil de acceptat într-un sistem de drept. Instanța avea posibilitatea ca, reținând existența unei fapte ilicite, să cenzureze eventual pretențiile reclamanților, nu să le considere neîntemeiate.

Legiuitorul nu a prevăzut că, pentru a avea caracter ilicit, fapta omisivă ar fi în vreun fel condiționată de existența unei obligații legale de a acționa, pe care subiectul de drept să o fi încălcat (ca în materie penală, spre exemplu). Dimpotrivă, intenția legiuitorului clarificata prin art. 1.349 C. civ. a fost aceea de a împiedica prejudicierea drepturilor unei persoane indiferent, dacă acest lucru s-ar produce prin încălcarea unor obligații onerative, prohibitive sau printr-un abuz de drept. Singura condiție pentru a se reține caracterul ilicit al unei fapte, fie aceasta și omisiva, este ca prin inacțiune să se aducă atingere drepturilor altor persoane. De altfel, în acest sens se constituie și considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 1416/2008, care au reprezentat motorul acțiunii și cărora instanța de apel a refuzat să le acorde relevanță.

Curtea Constituțională a oferit inclusiv îndrumări exprese cu privire la entitățile care sunt ținute să repare o astfel de pagubă, considerând că prevederile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 114/2007, sunt constituționale întrucât «nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților administrației publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispozițiilor dreptului comun.»

În mod greșit, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu ar exista o faptă ilicită imputabilă intimaților-pârâți. Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, Municipiul București avea obligația de a proceda (i) fie la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privata asupra acestuia în temeiul Legii de reparație nr. 18/1991, (ii) fie de a proceda la declanșarea procedurii de expropriere.

Inacțiunea intimaților-pârâți, atât în ceea ce privește demararea procedurii de actualizare a P.U.G. al Municipiului București, cât și în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită.

Mai mult decât atât, contrar susținerilor instanței de apel prima faptă omisivă imputabilă Municipiului București este în mod suficient circumstanțiată de lege. Astfel, în anul 2000, atunci când terenul a fost încadrat prin PUG în categoria de spațiu verde public, acesta se afla în domeniul public - doar asupra acestei categorii de terenuri putându-se dispune reconstituirea în condițiile Legii nr. 18/1991. La 20 decembrie 2002, acesta a fost reconstituit în patrimoniul autorului reclamanților, intrând astfel în circuitul civil ca teren proprietate privată. Așadar, de la aceasta dată, terenul a dobândit un regim juridic sui-generis, fiind afectat în continuare unei utilități publice, deși se află în proprietatea privată a reclamanților. Totodată, în acest context, autoritatea publică locală avea obligația de a remedia astfel de incongruențe prin raportare la prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului.

Menținând utilitatea publică de spațiu verde pentru un teren proprietate privată până la 22 octombrie 2007, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 114/2007, Municipiul București a generat o ingerința în dreptul de proprietate, creând premisa încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicției privind schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi. În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte prin decizia nr. 512/2019, pronunțată la 7 martie 2019, într-o speță identică sub aspect factual, fiind respins recursul declarat de Municipiului București.

Condiția prevăzută de art. 5 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia «exproprierea poate fi inițiată doar pentru realizarea de lucrări» nu este aplicabilă în ipoteza exproprierii în fapt, o interpretare contrară fiind aptă a lăsa loc arbitrariului autorității publice locale, care astfel ar putea să indisponibilizeze un bun privat (fără plata unei despăgubiri) printr-un factor pur volitiv: intenția sau lipsa intenției de a realiza lucrări asupra unui bun care are deja o afectațiune publică. Or, o astfel de interpretare și aplicarea a acestui text de lege nu este doar contrară modului în care jurisprudența CEDO. a definit și circumstanțiat exproprierea în fapt și modalitățile de reparație indicate în această situație, ci înfrânge și o serie de prevederi din legislația internă care ocrotesc dreptul de proprietate privata (art. 44 și 136 din Constituție și art. 480 C. civ. de la 1864).

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Municipiul București, prin primar general, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în materia exproprierii singura cale de atac permisă de normele de procedură civilă este apelul, și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți C. și D. au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimatul-pârât, iar pe fond, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 februarie 2023, completul de filtru a respins excepția inadmisibilității și excepția nulității recursului, invocate de intimatul-pârât.

Recursul declarat de reclamanții D. și C. împotriva deciziei nr. 476 A din 24 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost admis în principiu și a fost fixat termen la 8 iunie 2023 în vederea soluționării recursului, când a fost introdus în cauză F., în calitate de recurent, judecarea cauzei fiind amânată la 9 noiembrie 2023.

Prin încheierea din 23 octombrie 2023, termenul de judecată din 9 noiembrie 2023 a fost preschimbat, din oficiu, la 15 noiembrie 2023.

Reclamanții inițiali, A. și B., au vândut drepturile litigioase care formează obiectul prezentului dosar recurenților C. și D., potrivit contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/3.08.2021 la BNP E.. Totodată, prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/3.08.2021 la BNP E., recurenții Erhan au cumpărat dreptul de proprietate asupra terenului.

Ulterior, recurenții C. și D. au vândut dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. x, împreună cu drepturile litigioase care formează obiectul prezentului dosar, cumpărătorului F., prin contractele autentificate sub nr. x și y/29.12.2022 la BNP E..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru justa soluționare a criticilor formulate pe calea recursului, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate cadrul procesual prin cererea introductivă de instanță, respectiv prin modificările ulterioare.

Cererea introductivă de instanță a avut ca obiect constatarea exproprierii de fapt a terenului din str. x, în suprafață de 6.075 mp și obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General la exproprierea respectivului teren pentru cauză de utilitate publică.

În esență, pretențiile reclamanților inițiali se întemeiază pe împrejurarea că autoarea lor a obținut reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului amintit, în temeiul legilor fondului funciar; că în anul 2007 a obținut un certificat de urbanism care atesta aplicabilitatea regimului urbanistic V1a, care restrânge posibilitatea proprietarilor terenului de a construi; că același certificat menționa propunerea de edificare a unui imobil P plus 10 etaje, de unde reclamanții concluzionează că la data amintită, schimbarea regimului juridic era posibilă; că ulterior modificarea regimului juridic amintit nu a mai fost posibilă, ca urmare a O.U.G. nr. 114/2007, ceea ce echivalează cu privarea de proprietate privată și cu o expropriere în fapt.

Suprafața de teren de 6075 mp a făcut parte dintr-o suprafață mult mai mare pentru care s-a obținut reconstituirea dreptului de proprietate eliberat în anul 2002 în condițiile Legii fondului funciar, aplicabilă terenurilor agricole; ulterior, prin dezmembrare și partaj voluntar între coindivizari, suprafața amintită a revenit în proprietate reclamanților inițiali, A. și B..

Potrivit mențiunilor titlului de proprietate, cele 13,7 ha teren agricol cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate aveau categoria de folosință pășuni.

Certificatul de urbanism emis la 20.03.2007 de către Primăria sectorului 3 București atestă, pentru parcela nedezmembrată de 13.700 mp (la acea dată cu adresa str. x 58-66) regimul urbanistic V1a, fără alte mențiuni referitoare la o posibilă categorie de folosință diferită.

Certificatul de urbanism emis la 20.11.2013 de către Primăria sectorului 3 București atestă ca regim juridic că terenul este situat în intravilanul municipiului București, având ca regim tehnico-economic categoria teren liber de construcții, iar potrivit Planului de Urbanism General al mun. București (PUG) are categoria de folosință V1a.

Potrivit acestui certificat, în zona V1a sunt admise funcțiuni de spațiu plantat public, constând în: spații plantate, circulații pietonale din care unele ocazional carosabile pentru întreținerea spațiilor plantate și accesul la activitățile permise (...) amenajări pentru sport, jocuri și odihnă; construcții pentru expoziții, activități culturale (spații pentru spectacole și biblioteci în aer liber, pavilioane cu utilizare flexibilă sau cu diferite tematici); activități sportive, alimentație publică și comerț; adăposturi, grupuri sanitare, spații pentru administrare și întreținere; parcaje.

Același regim juridic urbanistic permite următoarele utilizări cu condiționări: se admit construcții pentru expoziții, activități culturale, spații pentru spectacole și bilioteci în aer liber...), activități sportive, alimentație publică și comerț limitate la arealele inițiale conform proiectului inițial și care funcționează în acest scop; se admit noi clădiri pentru cultură, sport, recreere și anexe, cu condiția ca suprafața acestora însumată la suprafața construită existentă și menținută, la cea a circulațiilor (...) și platformelor (...) să nu depășească 15 % din suprafața totală a parcului; clădirile și amenajările pentru diferite activități din parcurile și grădinile publice se admit cu condiția de a nu avea separări fizice care să impună interdicția liberei circulații, procentul de ocupare a terenului (POT) cu construcții, platforme și circulații carosabile și pietonale fiind de maxim 15 %.

Același certificat de urbanism cuprinde mențiunea propunere: construire imobil locuințe colective 2 S plus P plus 10 etaje.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construire, în forma aplicabilă la data emiterii certificatelor de urbanism menționate,

(1) Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autoritățile prevăzute la art. 4, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii, fac cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării și stabilesc cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, precum și lista cuprinzând avizele și acordurile legale, necesare în vederea autorizării.

(2) Certificatul de urbanism se emite de autoritățile prevăzute la art. 4, abilitate să autorizeze lucrările de construcții, și se eliberează solicitantului în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, menționându-se în mod obligatoriu scopul emiterii acestuia.

(3) Certificatul de urbanism se semnează de către președintele consiliului județean sau de primar, după caz, de secretar și de arhitectul-șef sau de către persoana cu responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului și urbanismului din aparatul propriu al autorității administrației publice emitente, responsabilitatea emiterii acestuia revenind semnatarilor, potrivit atribuțiilor stabilite conform legii.

(4) În vederea eliberării certificatului de urbanism solicitantul - orice persoană fizică sau juridică interesată - se va adresa autorităților prevăzute la art. 4 cu o cerere care va cuprinde atât elementele de identificare a imobilului pentru care se solicită certificatul de urbanism, cât și elementele care definesc scopul solicitării.

(5) Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții.

(6) Certificatul de urbanism se emite, potrivit legii, și în vederea concesionării de terenuri, a adjudecării prin licitație a proiectării lucrărilor publice în faza "Studiu de fezabilitate" și pentru cereri în justiție și operațiuni notariale privind circulația imobiliară atunci când operațiunile respective au ca obiect împărțeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de lucrări de construcții, precum și constituirea unei servituți de trecere cu privire la un imobil. Operațiunile juridice menționate se efectuează numai în baza certificatului de urbanism, iar nerespectarea acestor prevederi se sancționează cu nulitatea actului.

În raport de prevederile limpezi ale art. 6 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, mențiunea, cuprinsă în certificatul de urbanism emis la 20.11.2013 de către Primăria sectorului 3 București, potrivit căruia s-a formulat "propunere: construire imobile birouri, spații comerciale și locuințe în regim P plus 10" nu are altă mențiune decât de a releva scopul urmărit de solicitant, nu însă de a releva vreun acord fie și de principiu al autorității locale cu privire la acest scop prefigurat. În ambele certificate de urbanism emise succesiv se arată limpede că regimul juridic al terenului constă în categoria de folosință V1a.

Așadar, recurenții nu se pot prevala cu succes de vreun drept constituit în favoarea lor în urma emiterii acestui certificat și nici măcar de vreun interes legitim referitor la edificarea unei construcții cu regimul de înălțime arătat (P plus 10). Dacă la data redobândirii în proprietate a terenului, acesta se afla în extravilanul agricol, ulterior, prin efectul trecerii în intravilan (perimetrul construibil al orașului), categoria de folosință urbanistică pe care terenul a avut-o de la început și o are și în prezent este V1a, terenul în discuție neavând niciodată regimul urbanistic al unui teren construibil conform scopului prefigurat de recurenți (locuințe colective cu regim mare de înălțime).

Cu atât mai mult, cum se va arăta, recurenții nu-și pot alege discreționar regimul de înălțime dorit, chiar în măsura în care terenul ar fi construibil, reglementarea condițiilor de construire fiind de resortul planurilor de urbanism adoptate în condițiile legii.

După cum s-a arătat anterior, reclamanții au învestit instanța cu o cerere în constatarea exproprierii de fapt și în obligarea unității administrativ-teritoriale la exproprierea efectivă, juridică a imobilului; reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere în plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

În pofida dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., care limitează obiectul judecății la ceea ce s-a cerut, reclamanții au propus, iar tribunalul a încuviințat un obiectiv de expertiză care se referă la calculul contravalorii lipsei de folosință, prin raportare la un regim de folosință P plus 10; expertiza întocmită inițial s-a raportat în mod eronat la acest petit inexistent, însă a stabilit că în raport de categoria de folosință pășune, nu se constată imposibilitatea folosirii terenurilor, nefiind întrunită astfel premisa calculării unor daune interese pentru lipsa folosinței.

În primul ciclul procesual, Tribunalul București, secția a III-a civilă (sent.civ. nr. 49/16.01.2015) a respins acțiunea, ca neîntemeiată, arătând în esență că regimul juridic al terenului, din perspectiva regulilor de urbanism, nu s-a schimbat de la data reconstituirii dreptului de proprietate până în prezent, fiind în mod constant un spațiu plantat, deci un teren neconstruibil. S-a constatat astfel că nu există o ingerință a autorității publice susceptibilă de a fi calificată expropriere de fapt.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin dec.civ. nr. 458A/7.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, în limitele care se vor arăta.

Pe de-o parte, Curtea de Apel a respins apelul reclamanților în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea autorității publice pârâte să procedeze la expropriere, statuând în mod definitiv că inițierea exproprierii poate fi decisă doar de autoritatea publică, iar nu de cel expropriat.

Pe de altă parte, a fost trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii de fapt, arătându-se în esență că se impune a se analiza dacă impunerea regimului juridic de construire V1a constituie un prejudiciu echivalent unei exproprieri de fapt și dacă, în aceste coordonate, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri; de asemenea, urmează, potrivit Curții de Apel, să se analizeze în concret susținerile referitoare la ingerința în dreptul de proprietate determinată de adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 – prin care s-a interzis schimbarea destinației de spațiu verde – și la existența unui drept la despăgubire.

În rejudecare, a fost pronunțată sent. civ. nr. 330/6.03.2017 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general, și Consiliul General al Municipiului București.

A obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanți a sumei de 321.314 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 6.075 mp, situat în București, str. x - 69, aferentă perioadei 2011- ianuarie 2014 și până la 1 septembrie 2016, precum și la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, respectiv 5.905 euro/lună, cu începere de la data pronunțării hotărârii pe toată durata menținerii regimului juridic al imobilului.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Ulterior, s-a pronunțat o nouă hotărâre de completare a sentinței inițial, conform celor arătate la pct. I. 4 din prezenta decizie.

Tribunalul a luat în considerare notele explicative prin care s-a dimensionat prejudiciul inclusiv prin raportare la plata unei chirii (despăgubiri periodice), aceste note fiind urmate de precizări cu privire la cuantum .

Trimiterea spre rejudecare a privit în mod evident capătul de cerere în constatarea exproprierii de fapt, iar nu în plata contravalorii unei despăgubiri. În mod eronat s-a considerat învestită instanța de trimitere cu o astfel de cerere, însă această apreciere a instanțelor devolutive, care s-au considerat învestite cu o veritabilă cerere în plata unor despăgubiri, nu a făcut obiectul apelului și recursului și nu mai poate fi reevaluată în prezentul cadru procesual, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., precum și ale art. 481 cu referire la art. 494 C. proc. civ.

Trebuie observat că prin notele precizatoare depuse cu ocazia rejudecării în fața Tribunalului București, reclamanții de la acea dată au solicitat, între altele, plata unei chirii viitoare raportate la grila notarilor publici, fără să enunțe expres, ci doar subînțelegând că este vorba despre o construcție P plus 10 și, mai ales, fără să justifice în niciun fel de ce despăgubirea ar trebui raportată la o astfel de construcție (și nu, bunăoară, la nivelul unei locuințe individuale de tip P plus 1 ori alt regim similar, deci la regimul urbanistic imediat următor celui aplicabil spațiilor verzi) și fără să fie formulate alegații (susțineri) de fapt cu privire la modul în care acea construcție ar fi ajuns să fie edificată, respectiv cu privire la costurile acesteia.

Prima instanță a reținut în esență în al doilea ciclu procesual o privare de proprietate similară unei exproprieri de fapt, precum și obligația pârâților de a plăti despăgubiri, până la data modificării regimului juridic instituit prin O.U.G. nr. 114/2007.

În ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor, expertiza a calculat valoarea terenului – spațiu verde, precum și ipotetica chirie ce ar putea fi obținută de proprietarii ipoteticei, viitoarei construcții P plus 10 (al cărei cost total a fost estimat la aproximativ 10 milioane euro). Trebuie observat, cu privire la acest mod de calcul, că reclamanții nu au făcut nicio susținere referitoare la modalitatea de finanțare a unei asemenea construcții și nici cu privire la costurile finanțării, aceste chestiuni nefiind avute în vedere nici de expertiza efectuată în cauză. În această ordine de idei, apare cu evidență că edificarea unei construcții necesită resurse însemnate, iar aceste resurse, dacă nu există deja în patrimoniul celor interesați, urmează a fi procurate în condiții de piață, care presupun ele însele costuri ce trebuie deduse din presupusele venituri ce ar fi obținute din valorificarea presupusei construcții viitoare.

De altfel, tribunalul nu a acordat cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință decât chiria ce ar putea fi obținută pentru teren (iar nu și pt ipotetica construcție needificată, aspect neapelat), apreciind că aceasta ar constitui un prejudiciu cert, însă nu a motivat în niciun fel prin raportare la care categorie de folosință ar putea fi obținută această chirie (expertiza a avut în vedere categoria unui teren construibil, fără a se regăsi însă comparabile concrete, ci doar o estimare generală și neargumentată a unei chirii unitare calculate pe mp teren).

Prin decizia nr. 1168A/17.10.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În esență, Curtea a reținut că nici adoptarea O.U.G. nr. 114/2007, care a modificat art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, nici menținerea acestor dispoziții legale nu pot fi imputate vreunuia dintre pârâții din prezenta cauză, întrucât nu sunt emitenții actului normativ care a stabilit acest regim juridic pentru terenurile din categoria celui aflat în proprietatea reclamanților. Așa cum rezultă din certificatul de urbanism nr. x/20.03.2007, prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, terenul reclamanților, care figura în intravilan cu categoria de folosință pășune, a fost cuprins în PUG în zona V – zona spațiilor verzi, subzona V1a – spații verzi publice cu acces nelimitat – parcuri, grădini și scuaruri publice orășenești și fâșii plantate publice.

Or, pentru această categorie de terenuri, prevăzute ca spații verzi în documentațiile de urbanism, art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 a stabilit că schimbarea destinației este interzisă.

Prin urmare, de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007 schimbarea destinației terenului aparținând reclamanților nu a mai fost posibilă, iar aceștia susțin că prin aceasta li s-a adus atingere dreptului de proprietate întrucât ei doreau să schimbe destinația terenului astfel încât să poată construi pe acesta clădiri de locuințe.

Încadrarea terenului în zona V a spațiilor verzi, subzona V1a a fost realizată prin PUG aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, deci anterior reconstituirii dreptului de proprietate al reclamanților, care a avut loc în 2002. Prin urmare, nu se poate reține că prin încadrarea terenului în această categorie pârâtul ar fi adus atingere dreptului de proprietate al reclamanților, întrucât la momentul când autoarea reclamanților a devenit proprietara terenului prin reconstituirea dreptului în baza legilor fondului funciar, acesta era deja încadrat prin PUG în zona V1a, astfel că a intrat în patrimoniul acesteia cu acest regim juridic.

Mai mult, așa cum de altfel susțin și reclamanții, încadrarea terenului în zona V1a nu a constituit un impediment în exercitarea dreptului de proprietate decât de la momentul în care terenurilor din zona respectiva nu li s-a mai putut schimba destinația, ca urmare a interdicției instituite prin art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.

Ca atare, nu li se poate imputa pârâților din prezenta cauză faptul că prin art. 71 al O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, destinația terenurilor din zona V1a nu mai poate fi schimbată, pârâții neavând vreo atribuție în emiterea actului normativ care a instituit regimul restrictiv invocat de reclamanți ca reprezentând o atingere adusă dreptului lor de proprietate.

Au mai susținut reclamanții că are caracter ilicit și fapta autorităților locale care, deși s-a instituit acest regim restrictiv, nu au procedat la exproprierea terenului.

Cu privire la această susținere, Curtea a constatat că pârâții nu aveau nicio obligație legală de a proceda la exproprierea reclamanților. În plus, pârâții nu au trecut la amenajarea terenului sau la folosirea lui. Practic, schimbarea regimului terenului în baza actului normativ susmenționat a fost doar una virtuală, în sensul că acestuia nu îi mai putea fi schimbată în viitor destinația sau categoria de folosință. În concret însă, și înainte de O.U.G. nr. 114/2007 și după intrarea în vigoare a acestui act normativ, terenul era tot categoria pășune, intravilan, subzona V1a, așa cum fusese de la momentul reconstituirii dreptului de proprietate, folosința lui de către reclamanți putând fi exercitată în același mod și înainte și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost admis prin dec. civ. 1243/23.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în opinia majoritară fiind dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în esență reținându-se obligația instanței de apel de a reexamina cauza inclusiv prin raportare la culpa autorităților pârâte în ceea ce privește actualizarea periodică a documentațiilor de urbanism și la existența posibilă a unei exproprieri de fapt, prin raportare la gravitatea ingerinței în exercițiul dreptului de proprietate al reclamanților.

Unul din motivele de recurs formulate în cauză împotriva deciziei recurate constă în nerespectarea dezlegărilor obligatorii date de prima instanță de apel, prin decizia de admitere a apelului și de desființare a sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind invocată din această perspectivă încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ. cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, în partea sa relevantă, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Din această perspectivă, trebuie observat că, astfel cum s-a reliefat deja în considerentele ce preced, prin decizia nr. 458A/7.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în urma admiterii apelului, a fost trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect constatarea exproprierii de fapt, arătându-se, în esență, că se impune a se analiza dacă impunerea regimului juridic de construire V1a constituie un prejudiciu echivalent unei exproprieri de fapt și dacă, în aceste coordonate, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri; de asemenea, urmează, potrivit Curții de Apel, să se analizeze în concret susținerile referitoare la ingerința în dreptul de proprietate determinată de adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 – prin care s-a interzis schimbarea destinației de spațiu verde – și la existența unui drept la despăgubire.

Așadar, Curtea de Apel nu a dezlegat problemele de drept litigioase, nefiind statuat, spre exemplu, că regimul de expropriere V1a ar echivala cu o expropriere de fapt, ca apoi să traseze instanței de rejudecare misiunea de a stabili despăgubirile pentru o atare situație ipotetică. Este firesc că dacă aceasta ar fi fost soluția instanței de control judiciar și aceasta ar fi rămas definitivă, atunci respectiva problemă de drept, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, s-ar fi impus instanței de trimitere și celor subsecvente. Lectura deciziei invocate de recurenți relevă însă limpede că instanța nu a dezlegat chestiunile litigioase, ci a impus o reanalizare a chestiunilor invocate.

Este însă nefondată susținerea recurenților, potrivit căreia instanța de apel ar fi limitat rejudecarea la aceste chestiuni – care, de altfel, sunt în sine atât de largi încât implicau o reexaminare a întregii problematici litigioase. Atunci când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, este de principiu că se impune nu doar analiza chestiunilor specifice care au impus respectiva soluție, ci și reanalizarea tuturor pretențiilor, apărărilor și probelor, rejudecarea având caracter complet, mai ales în coordonatele unei decizii de anulare (ori casare) cu trimitere care a dat doar unele îndrumări cu privire la problemele de drept ce au a fi analizate, dar fără a oferi dezlegări finale și neechivoce cu privire la aceste probleme de drept.

În mod similar, prin a doua decizie de casare, de această dată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă (în majoritate) s-a reținut obligația instanței de apel de a reexamina cauza inclusiv prin raportare la culpa autorităților pârâte în ceea ce privește actualizarea periodică a documentațiilor de urbanism și la existența posibilă a unei exproprieri de fapt, prin raportare la gravitatea ingerinței în exercițiul dreptului de proprietate al reclamanților. Nici prin această decizie nu au fost date dezlegări în drept, obligatorii pentru instanța de trimitere, asupra problemelor de drept material aflate în litigiu, instanța de apel fiind ținută doar să reexamineze problemele litigioase din perspectiva obligațiilor procedurale stabilite de instanța de recurs.

Recurenții nu invocă explicit încălcarea celei de-a doua decizii de casare, ci doar a primei, însă finalitatea criticilor formulate tinde la invocarea nerespectării ambelor decizii. În raport de aspectele expuse în cele ce preced, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat și nici caracterul obligatoriu al celor două decizii de anulare, respectiv de casare cu trimitere, având în vedere că acestea nu au dezlegat problemele de drept – îndeosebi existența sau nu a exproprierii de fapt, respectiv a ingerinței nepermise în dreptul de proprietate – ci au trasat doar necesitatea reevaluării acestor chestiuni.

Din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3), art. 501 alin. (1) și a art. 430 C. proc. civ., motivele de casare invocate – art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ. – nefiind întemeiate.

Pe de altă parte, recurenții critică insuficienta motivare a deciziei recurate din perspectiva chestiunilor aflate în litigiu. Criticile referitoare la insuficienta motivare a instanței de apel sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât și jurisprudența sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotă­râri judecătorești trebuie să fie clară și completă. În acest sens, instanța are obligația de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită inter­­pretare, iar aceasta constituie o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desfiin­țarea hotărârii.

În același timp, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, între garanțiile dreptului la un proces echitabil se înscrie și obligația tribunalelor de a-și motiva deciziile lor. În jurisprudența dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenție, Curtea Europeană a formulat cerințe privitoare la desfășurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligației instanțelor de a-și motiva hotărâ­rile pronunțate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligația tribunalului de a pro­ceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanți, al argu­­mentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reamintește că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hot