ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 565/2024

Ședința publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., Municipiul București prin Primarul General și Primăria Sector 6, prin Consiliul Local Sector 6, au solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul de proprietate al reclamanților pentru imobilul compus din teren de 480 mp și construcție paiantă compusă din două camere, bucătărie, hol, baie, situate în București, str. x, ca efect al uzucapiunii lungi de 30 ani.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1837, 1847 C. civ. de la 1864 și art. 1049-1052 C. proc. civ.

La 15 martie 2018, reclamanții au formulat note scrise prin care și-au modificat acțiunea, menționând că solicită constatarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 480 mp și construcție compusă din două camere, bucătărie, baie, hol situate în București ca efect al uzucapiunii de 30 de ani și al accesiunii imobiliare.

Prin sentința civilă nr. 2101/15.03.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă sub nr. unic 10598/3/2018.

Prin sentința civilă nr. 1592 din 23 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și D., în contradictoriu cu pârâții C. și Municipiul București prin Primar General; a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 481 mp situat în str. x, sector 6 București, identificat conform raportului de expertiză topografică, având următoarele vecinătăți: la nord, str. x, pe o lungime de 15,72 m; la sud, imobilul din strada x nr. 62, NC. 228443, pe o lungime de 15,92 m; la est, imobilul din str. x, NC 215746, pe o lungime de 30,33 m; la vest, imobilul din str. x, NC 206817, pe o lungime de 30,46 m.

A constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcție cu destinație de locuință în suprafață construită de 76 mp, situat pe terenul din str. x sector 6 București, prin accesiunea imobiliară și a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 234 A din 24 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general împotriva sentinței civile nr. 1592 din 23 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu intimații-reclamanți A., E., F. și G. (în calitate de moștenitor ai defunctei D.) și intimata-pârâtă C..

Împotriva deciziei civile nr. 234 A din 24 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Municipiul București, prin primar general a susținut, în esență, că la pronunțarea hotărârii atacate, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, reprezentate de art. 477, art. 492, art. 680, art. 1846, art. 1847 și art. 1890 C. civ. de la 1864, precum și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, reținând că, întrucât în cauză nu există nicio persoană care să exhibe un titlu de proprietate valabil încheiat asupra imobilului în litigiu, nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale.

Or, în opinia recurentului, concluzia instanței de apel este greșită, având în vedere că imobilul în litigiu a fost în mod succesiv în proprietatea privată, încă din anul 1954.

Drept urmare, în opinia recurentului, pentru a opera prezumția că terenul în litigiu este bun fără stăpân, fiind astfel incidente dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1998 și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum și dispozițiile art. 477, art. 646 și 680 C. civ., în cauză trebuia să se stabilească, fără echivoc, faptul că acest imobil, care a constituit obiectul unor acte succesive de înstrăinare în perioada 1954-1987, este efectiv un bun fără stăpân, justificându-se astfel, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului București în cauză.

În cadrul apelului, instanța avea obligația, în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, să dispună administrarea unui probatoriu amplu și adecvat. Acesta ar fi trebuit să includă, printre altele, obținerea unui istoric al rolului fiscal al imobilului în cauză, pentru perioada 1954 până în prezent, în vederea stabilirii fără echivoc a statutului terenului în suprafață de 481 mp, situat în strada x nr. 12, și a determinării dacă acesta este într-adevăr un bun fără stăpân, în raport cu actele normative aplicabile.

Această clarificare era cu atât mai necesară cu cât, alături de Municipiul București, figurează ca intimată-pârâtă C.. În considerentele cauzei sunt menționate un act autentic de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. x/13.12.1984), prin care H. a transmis lui I. o cotă de 1/2 din construcția existentă pe teren, precum și un certificat de moștenitor suplimentar nr. 1156/1980, care include imobilul litigios. De asemenea, C. apare în chitanța încheiată la data de 5 februarie 1987 în calitate de vânzător, fiind fiica defunctei I..

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 noiembrie 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 29 februarie 2024.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Pentru examinarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care recurentul pârât și-a întemeiat memoriul de recurs - aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios - Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei reținute de instanțele de fond.

Prin demersul lor judiciar, intimații reclamanți au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului compus din teren de 480 mp și construcție paianta compusă din două camere, bucătărie, hol, baie, situate în București, str. x, ca efect al uzucapiunii lungi de 30 ani.

Potrivit situație de fapt, reținută de instanțele de fond, în baza probatoriului administrat, numita I. (care și-a schimbat ulterior divorțului numele în I.) a dobândit la nivelul anului 1954 împreună cu soțul său de la acea dată - J., prin chitanță sub semnătură privată, bunul imobil situat în str. x. Urmare a divorțului și în lipsa altor mențiuni, numita I. a rămas cu o cotă de 1/2 din imobilul anterior menționat, conform dispozițiilor art. 30 din Codul familiei. Urmare a decesului numitului J. din 30.05.1980, a rămas ca moștenitoare numita H. cu o cotă de 1/2 din imobilul din str. x sector 6. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.12.1984, numita H. a vândut numitei I. "pentru reîntregirea proprietății sale" cota indiviză de 1/2 din construcția situată în str. x sector 6, fiind menționat "cota parte indiviză de 1/2 din suprafața totală a terenului pe care este construit întregul imobil a trecut în proprietatea statului, conform art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974, prin certificatul de moștenitor nr. x/1980".

Prin "chitanța" sub semnătură privată încheiată la data de 05.02.1987 cu C., fiica defunctei I., intimatul-reclamant A. a dobândit imobilul situat în București, str. x, format din teren și construcție.

Reținând că, la nivelul anului 1954, era necesară forma autentică a actelor juridice pentru înstrăinarea imobilelor teren, prima instanță a constatat că înscrisul sub semnătură privată încheiat de soții J. și I. nu a fost apt să conducă la transmiterea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra terenului situat în București, str. x, care să fie transmis ulterior, pe cale succesorală, moștenitorilor celor doi soți, respectiv preluat de stat în baza art. 30 din Legea58/1974.

Totodată, față de dispozițiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 58/1974, precum și cele ale art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum și cele pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului construcție prin efectul accesiunii.

Prin decizia recurată, instanța de apel a confirmat soluția pronunțată de prima instanță.

Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul București, prin primar general, se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., întrucât vizează calitatea procesuală pasivă a acestuia (lipsa calității de proprietar nediligent), fiind învederată aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646, art. 680, art. 1847 și art. 1890 din C. civ. de la 1864, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998.

Înalta Curte constată că motivul de recurs este nefondat, instanța de apel făcând o interpretare și o aplicare corectă a dispozițiilor legale de drept procesual și material.

Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înțelege existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea pârâtului, obligație ce își are temeiul în art. 194 lit. c) și d) din C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică și îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.

Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este și o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acțiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparține, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situația în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existența dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul.

Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"80. Verificând practica instanțelor de la nivelul întregii țări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudență consistentă, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 și art. 1847 din C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul C. proc. civ. 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudența la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…)

Ca atare, este admis, în jurisprudența consolidată a instanțelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă și "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenței bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeași lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.

Drept urmare, instanța de apel a reținut, în mod corect, că neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân și că a intrat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. și ale art. 26 din Legea nr. 213/1998.

În prezenta cauză, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu probatoriu, relevă că situația terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce privește terenul ca bun fără stăpân, neexistând nicio persoană fizică sau juridică care să exhibe un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situații de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială.

În condițiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulțumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimaților-reclamanți sau instanței de judecată lipsa de diligență în identificarea proprietarului și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân".

Contrar susținerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanța de apel a realizat cuvenita și necesara interpretare corelată a dispozițiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 "În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz" și art. 4 "Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată".

Așadar, întrucât în evidențele oficiale ale recurentului-pârât și ale celorlalte instituții nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a acestuia.

Altminteri, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei civile nr. 234 A din 24 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 februarie 2024.