ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, în data de 26 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplina proprietate și posesie apartamentul nr. x, situat în București, Calea x, Corp A, compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc și casa scării, în suprafață utilă de 69,39 mp, reprezentând o cota de 16,58% din imobil, precum și evacuarea pârâților din imobil. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 555 și următoarele din C. civ., art. 274 și art. 277 din C. proc. civ., precum și art. 44 din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 2640 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă, având în vedere faptul că prezenta cauză privește un litigiu civil al cărui obiect depășește suma de 200.0000 RON, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94, pct. 1, lit. j) C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 13 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 507 din 15 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., D. și E. și a obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, Corp A, apartament 2.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 360 A din 18 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C., D. și E..

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 939 din 22 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C., D. și E., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în data de 9 iunie 2021 2021, sub nr. x/2017*.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 1125 A din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C., D. și E..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1125 A din 13 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții C., D. și E.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în sensul admiterii apelului, schimbării, în parte, a sentinței pronunțate de prima instanță instanță, cu consecința respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată. Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia atacată este nemotivată, întrucât nu analizează, în întregime, criteriile de preferabilitate stabilite prin Decizia de îndrumare nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că instanța de apel a omis să analizeze și implicit să aplice toate criteriile de preferabilitate stabilite prin decizia de îndrumare a Înaltei Curți, respectiv nu a analizat deloc dacă se respectă sau se încalcă, prin admiterea acțiunii în revendicare, principiul securității raporturilor juridice. Pe de altă parte, instanța de apel a făcut o analiză lacunară și contradictorie asupra unui alt criteriu de preferabilitate, respectiv acela al neafectării unui alt drept prin admiterea cererii de revendicare imobiliară. Astfel, deși instanța de apel a reținut că se produce încălcarea dreptului recurenților de proprietate, prin privarea de un bun actual, prin admiterea revendicării, aceasta a pronunțat o hotărâre bazată pe argumente contradictorii. În ceea ce privește buna-credință invocată prin motivele de apel, în decizia recurată se reține greșit și în contra practicii CEDO, că nu ar reprezenta vreo relevanță în materia revendicării imobiliare. Astfel, decizia este contradictorie Totodată, au arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie, având în vedere că instanța de apel a reținut aplicabilitatea directă a hotărârilor CEDO, Pincova și Pine vs. Republica Cehia și Raicu vs. România, hotărâri prin care, în esență, se statuează că dobânditorii cu bună- credință ai bunurilor imobile trecute în proprietatea statului comunist nu trebuie să fie aduși în situația de a suporta consecințele acțiunilor ilegale ale statului care a preluat aceste bunuri. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurenți în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au criticat încălcarea deciziei de casare nr. 939 din 22 aprilie 2021, deși aceasta este obligatorie pentru instanțele de fond, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că atât aceștia, cât și reclamanta, dețin bunuri actuale, în sensul Primului Protocol și, de asemenea, s-a dispus compararea celor două titluri opuse, prin utilizarea criteriilor de preferabilitate, aceste criterii fiind indicate expres, principiul securității raporturilor juridice și neafectarea unui alt drept. Astfel cum s-a menționat la primul motiv de recurs, instanța de apel nu a analizat principiul securității raporturilor juridice, iar, în ceea ce privește cel de al doilea criteriu, neafectarea unui alt drept, instanța de apel l-a analizat pur formal și doar pentru a lăsa impresia că respectă și aplică decizia de casare. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană. În acest sens, recurenții au arătat că, în cazul în care instanța de apel ar fi procedat efectiv la analizarea criteriului securității raporturilor juridice, ar fi constatat că titlul acestora este preferabil titlului de proprietate al reclamantei, întrucât este valabil și anterior hotărârii judecătorești invocate de reclamantă. Totodată, instanța de apel s-a aflat în eroare când a apreciat că restituirea bunului ar fi singura măsură reparatorie posibilă, reclamanta având, la rândul său, acces la dispozițiile legii speciale care defineau și alte posibilități de restituire și chiar a formulat notificare în acest sens, în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu instituie un drept de opțiune, așa cum greșit a reținut instanța de apel, ci reglementează situația actelor juridice de înstrăinare ale bunurilor imobile ce fac obiectul legii și definește un termen special de prescripție de un an pentru exercitarea acțiunilor judiciare în constatarea nulității acestora. Recurenții au mai susținut că hotărârea recurată încalcă art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție având în vedere că sunt lipsiți de un bun actual, fără existența vreunei cauze de utilitate publică și cu încălcarea legii și a principiilor de drept internațional și intern.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că instanța de apel a comparat titlurile de proprietate, aplicând criteriile de preferabilitate stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și utilizând reperele de analiză fixate prin decizia de casare, instanța acordând preferință dreptului de proprietate al reclamantei, în calitate de succesoare în drepturi a proprietarului inițial, în detrimentul pârâților, care au dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâții C., D. și E. împotriva deciziei nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă. II.1. Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității-art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Circumscris acestui motiv de recurs, recurenții afirmă nelegalitatea hotărârii recurate în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, nesocotind caracterul obligatoriu ce caracterizează decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual(Decizia ICCJ nr. 939 din 22 aprilie 2021), omite din analiza criteriilor de preferabilitate principiul securității raporturilor juridice, iar principiul neafectării unui alt drept în cazul admiterii unei acțiuni în revendicare este analizat "pur formal". Critica nu poate fi primită. Indiscutabil, potrivit normei procesuale invocate de recurenți-art. 501 (alin.)1 C. proc. civ.- statuările în drept ale instanței de recurs sunt obligatorii cu ocazia rejudecării fondului de către instanța de trimitere, funcția recursului fiind tocmai aceea de a dezlega cu putere obligatorie problemele de drept incidente în speță. Se observă că instanța de apel, pornind de la dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, cele referitoare la compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante prin aplicarea criteriilor de preferabilitate stabilite prin Decizia in interesul legii nr. 33/2008, a efectuat propria analiză, din perspectiva acestei decizii, precum și a jurisprudenței CEDO, invocată în mod expres. În realitate, criticile recurenților nu au nicio legătură cu încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, decizie care a trasat anumite limite ale rejudecării, fără să asigure însă un anume rezultat, favorabil pârâților în proces. Analiza pe care instanța de apel a realizat-o a avut în vedere toate criteriile de preferabilitate, inclusiv acela al securității raporturilor juridice, pe care instanța de casare nu l-a invocat în favoarea uneia sau alteia dintre părțile aflate în litigiu, statuând doar că el trebuie avut în vedere din perspectiva imposibilității rediscutării unei soluții definitive date unui litigiu anterior. Or, în acest sens, cu respectarea deciziei de casare, instanța de apel a avut în vedere hotărârea judecătorească anterior pronunțată în favoarea reclamantei, care a consfințit irevocabil în patrimoniul acesteia dreptul de proprietate asupra imobilului și care este opozabilă pârâților din prezentul proces. Prin urmare, criteriile de preferabilitate invocate prin decizia de casare, chiar și acela al securității, au fost analizate, prin raportare la conținutul lor specific, instanța de apel, ca instanță de trimitere, respectând în rejudecare statuările obligatorii. Cât privește raționamentul instanței de apel, cel care nemulțumește, practic, recurenții, acesta urmează a fi verificat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În consecință, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 501 (alin.)1 C. proc. civ., și, implicit, nici întrunirea cerințelor motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea statuărilor în drept obligatorii ale anterioarei decizii de casare. II.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii- art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În esență, recurenții susțin că decizia atacată este nemotivată, întrucât omite din analiză criteriul de preferabilitate al respectării principiului securității raporturilor juridice. Totodată, hotărârea se bazează pe argumente contradictorii, deoarece se reține că prin admiterea acțiunii în revendicare se produce o încălcare a dreptului de proprietate al recurenților asupra unui bun actual, în sensul Convenției, și, cu toate acestea, este păstrată soluția primei instanțe a fondului, nesocotindu-se astfel un alt criteriu de preferabilitate, acela al neafectării unui alt drept prin admiterea revendicării imobiliare. Având în vedere cele enunțate cu prilejul analizei precedentului motiv de casare susținut de recurenți, instanța de recurs consideră că aceste critici nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate care sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, într-o manieră care să poată fi echivalată unei necercetări a fondului și să atragă consecința casării deciziei atacate. Ceea ce se critică, de fapt, este rezultatul la care a ajuns instanța de apel în privința problemelor de drept deduse judecății, preferința acordată unuia sau altuia dintre criteriile obligatorii în procesul de cercetare comparativă a titlurilor de proprietate prevalate de părțile în proces. Or, un astfel de control de legalitate urmează a fi realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Examinarea hotărârii judecătorești care face obiectul prezentului recurs pune în evidență, cu suficientă claritate, că ea are o bază legală suficientă, fiind enunțat cu precizie raționamentul instanței de apel, modul în care a înțeles să aplice legea unei situații de fapt bine conturate și necontestată de părțile în proces, așa încât nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, implicit, nici întrunirea cerințelor motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru carențe grave în motivare. II.2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv Decizia in interesul legii nr. 33/2008 și art. 1 din Primul protocol la Convenția europeană - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Circumscris acestui motiv de recurs, recurenții susțin, în esență, că în virtutea principiului securității raporturilor juridice titlul lor de proprietate este preferabil, întrucât este valabil(prin împlinirea termenului de prescripție reglementat de art. 46 din Legea nr. 10/2001, în care acesta putea fi atacat în justiție) și este obținut anterior hotărârii judecătorești opuse de reclamantă. Totodată, se arată că prin admiterea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă au fost privați de un bun actual, fără cauză legitimă și în condițiile în care reclamanta are acces și la alte măsuri reparatorii, potrivit legii speciale (Legea nr. 10/2001); mai mult, buna-credință a cumpărătorilor, omisă din analiza instanței de apel, are relevanță într-o acțiune în revendicare imobiliară, conform jurisprudenței CEDO fiind inacceptabil ca dobânditorii de bună-credință ai bunurilor imobile trecute în proprietatea statului comunist să fie aduși în situația de a suporta consecințele acțiunilor ilegale ale statului care a preluat aceste bunuri (în acest sens, Pincova și Pine c/Republica Cehia și Raicu c/Roumanie) Toate aceste critici sunt nefondate. Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în acest proces, astfel cum au fost ele stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile celor două instanțe ale fondului, Înalta Curte reține că reclamanta a promovat prezenta acțiune în revendicare de drept comun în contradictoriu cu particulari, la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la un bun care intră sub incidența acestei legi speciale reparatorii. Reclamanta invocă în favoarea sa un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului apartament nr. x, situat în București, Calea x, Corp A, etaj1, dobândit prin cumpărare, în anul 1940, de bunicul său, doctorul F., preluat ulterior de stat prin naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, de la soția supraviețuitoare, F. Elena, și vândut de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâților, care au folosit acest imobil în calitate de chiriași. Prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 a Curții de Apel București, secția a III-a, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curți de Casație și Justiție(dosar nr. x/2000), dreptul de proprietate al reclamantei a fost confirmat, fiind admisă acțiunea în revendicare exercitată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și obligat pârâtul să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, întreg imobilul situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, compus din teren în suprafață de 360 mp și un corp de casă având la subsol 4 camere și dependințe, la parter 5 prăvălii, 5 camere și dependințe, la etaj 5 camere, 2 săli și dependințe. Se reține că proprietar tabular al acestui imobil, la data naționalizării, a fost bunica reclamanților, iar bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil întrucât F. Elena făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950. De asemenea, relativ la titlul reclamantei, s-a avut în vedere și tranzacția autentificată sub nr. x/19.12.2002, încheiată între reclamantă și fratele acesteia, H., prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină în exclusivitate reclamantei. Dezlegarea dată problemei de drept referitoare la calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului din București, Calea x, nr. 76/78, preluat de stat fără titlu valabil de la antecesoarea în drepturi a reclamantei, se impune cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazisă, de vreme ce, în litigiul anterior, C. și B. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Consiliului General al Municipiului București, cerere respinsă irevocabil, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior evocată. Pârâții, la rândul lor, au invocat un drept de proprietate valabil constituit asupra aceluiași imobil revendicat de reclamantă în cadrul prezentului proces, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1996, încheiat cu autoritățile statului în baza Legii nr. 112/1995. Totodată, se reține că reclamanta nu a contestat valabilitatea titlului de proprietate al pârâților înăuntrul termenului special de prescripție reglementat prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că, prin împlinirea acestui termen, titlul pârâților beneficiază de prezumția de legalitate. Pe parcursul prezentului proces, pârâții au promovat o acțiune civilă în justiție, solicitând despăgubiri constând în restituirea prețului de piață al imobilului revendicat de reclamantă, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 2658A/25.11.2019, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, acțiunea a fost admisă în primă instanță, fiind obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 58.300 euro, in echivalent in RON la cursul BNR la data plații, reprezentând prețul de piața al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. x/31.03.1997. În primul ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 939 din 22 aprilie 2021 a Înaltei Curți, instanța de casare a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conferă reclamantei calitatea de titulară a unui "bun actual" în sensul Convenției, în ceea ce privește imobilul care formează obiectul prezentului litigiu, situație în care aceasta poate pretinde protecția dreptului său de proprietate inclusiv prin intermediul acțiunii în revendicare de față. În același timp, și pârâții au în patrimoniul lor un "bun" în sensul sensul art. 1 din primul Protocol adițional, de vreme ce imobilul revendicat a fost cumpărat de aceștia în condițiile Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în justiție, în termenul legal special de prescripție. Astfel fiind, se reține cu forță obligatorie că ambele părți litigante se bucură de existența în patrimoniul lor a unui "bun actual" în sensul Convenției și au opus un titlu de proprietate pentru unul și același imobil. În acest context, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea uneia sau alteia dintre părțile care își dispută acest drept urmează a se realiza în cadrul acțiunii în revendicare care face obiectul cauzei de față, prin compararea titlurilor exhibate, din perspectiva criteriilor enunțate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată în soluționarea recursului în interesul legii, scopul acestei operațiuni fiind acela de a se stabili dacă și în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare - s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Așadar, într-o primă concluzie, se pot reține ca fiind elemente specifice acestui caz următoarele: - reclamanta are calitatea de moștenitor legal exclusiv, prin succesiuni succesive, a celui care a fost proprietar tabular al bunului imobil în litigiu, dobândit prin cumpărare în anul 1940, așadar, deținător al titlului originar; - în anul 2000, înainte de adoptarea legii speciale reparatorii(Legea nr. 10/2001), reclamanta a promovat o acțiune în revendicare de drept comun în contradictoriu cu autoritățile statului, soluționată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care recunoaște calitatea reclamantei de proprietar al bunului imobil naționalizat, titlul statului fiind nul absolut, și obligă expres Consiliul General al Municipiului București la restituire în deplină proprietate și posesie; - această hotărâre judecătorească se opune pârâților cu autoritate de lucru judecat, întrucât aceștia au participat la procesul anterior, în calitate de intervenienți; - înainte ca reclamanta să fi introdus acțiunea în revendicare, autoritățile statale au înstrăinat imobilul, încheind cu proprii chiriași-pârâții din proces- un contract de vânzare-cumpărare, în condițiile Legii nr. 112/1995(conform art. 45 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora"); - reclamanta nu a promovat o acțiune în constatarea nulității actului de vânzare, înăuntrul termenului special de prescripție, prezumându-se, așadar, atât valabilitatea acestuia, cât și buna-credință a cumpărătorilor, la data vânzării; - prin decizia de casare pronunțată într-un ciclu procesual anterior, s-a statuat cu forță obligatorie în sensul admisibilității prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, ambele părți litigante având în patrimoniul propriu un "bun actual", în sensul Convenției, opunând un titlu de proprietate valabil constituit cu privire la unul și același imobil; - pe parcursul procesului, pârâții au promovat o acțiune în despăgubiri, fiindu-le recunoscut dreptul la o reparație echitabilă constând în prețul de piață al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997, revendicat de fostul proprietar, respectiv 58.300 EUR în echivalent RON la data plății (sentința civilă nr. 2658 din 25 noiembrie 2019 a Tribunalului București). În aceste circumstanțe, reținând că deopotrivă reclamanta și pârâții în proces au drepturi patrimoniale ocrotite convențional, fiind titulari ai unui "bun actual", în mod corect instanța de apel a realizat o analiză comparativă a drepturilor înfățișate de părți, dintr-o dublă perspectivă, relevată prin raportare la normele convenționale și la jurisprudența instanței de contencios european, și anume: pe de o parte, reține că persoanele care au dobândit cu bună-credință bunuri preluate de stat nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri(cauza Pincova și Pinc c/Republicii Cehe; cauza Raicu c/Roumanie), iar pe de altă parte, reține că privarea în continuare de proprietate a proprietarului legitim, prin înstrăinarea bunului de către stat propriilor chiriași este o ingerință care poate fi admisă numai dacă este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză publică și nu afectează echilibrul obligatoriu între cerințele protejării unui interes general al comunității și acela al protejării dreptului fundamental al individului, prin acordarea unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat(art. 1 din Protocolul nr. 1). În raport cu specificul acestei cauze, valorificând criteriile impuse prin Decizia obligatorie a ICCJ nr. 33/2008, precum și jurisprudența europeană în materie, analizată în cuprinsul considerentelor decisive, instanța de apel a concluzionat corect în sensul că nu se verifică cerința referitoare la existența unui raport rezonabil de proporționalitate între necesitatea protejării interesului colectiv și acela individual, al proprietarului deposedat abuziv de stat și care până la această dată nu a beneficiat de o reparație echitabilă, de natură să stopeze această privare continuă de proprietate. Prin urmare, în aprecierea instanței de apel, corectivul situației este dat de recunoașterea preferabilității titlului reclamantei, care este moștenitoarea celui care a deținut titlul originar de proprietate asupra bunului imobil revendicat(în acest sens, se invocă hotărârile CEDO în cauza Străin c/Roumanie și Porțeanu c/Roumanie). Majoritatea membrilor completului de judecată învestit cu judecarea prezentului recurs al pârâților în proces, consideră că hotărârea instanței de apel este conformă textelor normative incidente, jurisprudenței obligatorii a Inaltei Curți, precum și reperelor jurisprudențiale convenționale, anterior evocate. Se reamintește că prin jurisprudența sa constantă dată în interpretarea art. 1 din primul Protocol adițional, Curtea Europeană a statuat în sensul că protecția Convenției se aplică cu privire la bunurile actuale, adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor. Din aceasta perspectivă, prin decizia de casare nr. 939 din 22 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte în prezentul dosar, a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că atât reclamanta, cât și pârâții au un bun actual. Calitatea de titular actual al dreptului de proprietate a fost recunoscută reclamantei printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care obligă, totodată, autoritățile statului la restituire, iar calitatea pârâților de titulari actuali ai dreptului de proprietate cu privire la același bun imobil rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu autoritățile statului, contract în favoarea căruia operează o prezumție legală de valabilitate, câtă vreme nu a fost atacată în justiție. Având în vedere aceste premise, concluzia care se impune este că atât reclamanta, cât și pârâții beneficiază de protecția Convenției. Apărarea pârâților a fost fundamentată, în esență, pe următoarele argumente:1) anterioritatea titlului lor de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat cu autoritățile statului, înainte ca reclamanta să fi promovat acțiunea în revendicare; 2) buna-credință la data încheierii vânzării, prezumată de lege;3) necesitatea respectării principiului securității raporturilor juridice-componentă fundamentală a preeminenței dreptului- criteriu avut în vedere, în situații similare, atât în jurisprudența națională obligatorie(a se vedea Decizia ICCJ în RIL nr. 33/2008), cât și în jurisprudența convențională (în acest sens, sunt menționate cauza Pincova și Pinc c/Republicii Cehe; cauza Raicu c/Roumanie). Toate aceste argumente ale apărării au fost luate în considerare de către instanța de apel, cu prilejul propriei analize comparative realizate, mai puțin criteriul bunei-credințe a pârâților, însă omisiunea nu este în măsură să afecteze concluzia de final, acesta nefiind determinat, în raport cu obiectul acțiunii. În același timp, reclamanta invocă în favoarea sa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă(opusă pârâților cu autoritate de lucru judecat), care a stabilit faptul că imobilul în litigiu a fost naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950 și, pe cale de consecință, a constatat, cu efect retroactiv, că reclamanta este proprietarul legitim, ca succesor al proprietarului originar deposedat abuziv, în prezent decedat. În considerarea caracterului declarativ ce caracterizează hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamantei în procesul de revendicare purtat cu autoritățile statului (prin această hotărâre se recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente), argumentul pârâților referitor la anterioritatea titlului lor de proprietate nu se poate impune ca decisiv, în sensul celor pretinse de aceste părți în proces. Reclamanta este cea care are în patrimoniul propriu un drept de proprietate asupra bunului imobil revendicat, dobândit prin moștenire de la cel care a deținut titlul originar de proprietate, iar constatarea nulității actului de naționalizare în privința acestui bun conduce la concluzia că dreptul de proprietate nu a fost nicicând transmis în mod valabil în patrimoniul statului, pârâții încheind actul de vânzare, cu prezumată buna-credință, însă cu un non proprietar. De altfel, Legea nr. 112/1995, cea care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, nu permitea statului să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, fiind reglementată doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului. Relativ la această hotărâre judecătorească opusă de reclamantă, prin care autoritățile statului sunt obligate expres la restituirea bunului, nu poate fi omis din analiză nici efectul ei executoriu, un efect cardinal, protejat atât prin legislația internă, cât și de normele convenționale. De altfel, Curtea Europeană a statuat, prin jurisprudența proprie, în sensul că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă să rămână inoperantă, o interpretare restrictivă a art. 6 din Convenție, care nu ar include și executarea, conducând la situații incompatibile cu principiile statului de drept(în acest sens, a se vedea ca reper cauza Hornsby c/Greciei) În aceste circumstanțe, preferabilitatea acordată titlului prevalat de pârâți ar afecta înseși puterea executorie a hotărârii judecătorești definitive și declarative de drepturi, pronunțate în favoarea reclamantei în procesul anterior de revendicare, lipsind-o, practic, de efectele esențiale urmărite, cele referitoare la consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul propriu și la obținerea posesiei și folosinței bunului imobil revendicat. Mai mult decât atât, în condițiile în care titlul de proprietate al pârâților subdobânditori nu a fost anulat, nici în procedura specială reglementată prin legile reparatorii reclamanta nu va putea beneficia de restituirea în natură a bunului, ci doar de măsuri reparatorii prin echivalent. Cert este că, până în prezent, astfel de măsuri nu au fost acordate reclamantei. Astfel fiind, în mod corect instanța de apel a apreciat că restituirea în natură a imobilului în favoarea reclamantei este măsura reparatorie necesară și obligatorie în acest caz, întrucât ea satisface cerința respectării unei situații consfințite în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească declarativă, opusă pârâților care au participat la proces cu autoritate de lucru judecat. De asemenea, nu se poate stabili nici încălcarea principiului securității raporturilor juridice, invocat de pârâții recurenți. Acesta a fost avut în vedere de către instanța de apel, prin conținutul său, însă în favoarea reclamantei și nu în favoarea pârâților. În esență, acest principiu-componentă fundamentală a preeminenței dreptului-presupune că nu se poate rediscuta ceea ce s-a tranșat printr-o hotărâre definitivă în legătură cu un drept sau interes legitim. Or, recurenții nu dețin o astfel de hotărâre, prin care să se fi statuat cu privire la valabilitatea titlului lor de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamantă, astfel că, în absența unui control de legalitate, exercitat de către o instanță de judecată, valabilitatea titlului lor poate fi doar prezumată. Este stabilit cu certitudine însă că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un non proprietar, în condițiile în care nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului a fost constatată printr-o hotărâre definitivă, pronunțată în favoarea reclamantei. Este adevărat că principiul securității raporturilor juridice poate fi analizat și dintr-o altă perspectivă, cea care implică favorizarea relațiilor juridice în legătură cu bunurile aflate în circuitul civil și protejarea participanților la acest circuit și care presupune, pentru a produce efectul de siguranță în raporturile juridice ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacționate să fie valabile. Or, prezumată fiind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, ei pot invoca acest principiu în favoarea lor, însă succesul unui astfel de demers este condiționat de asigurarea acelui just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, atâta timp cât ambele părți aflate în litigiu au drepturi patrimoniale care pot beneficia de protecția Convenției. În acest sens instanța de apel a realizat o judicioasă analiză, pentru a aprecia, în final, în ce măsură privarea de proprietate a reclamantei, prin înstrăinarea bunului de către stat către chiriași, corespunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această "ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care reclamanta a fost deposedată. Referirile instanței de apel la jurisprudența Curții Europene sunt corecte și de natură să confirme soluția pronunțată în favoarea reclamantei. Astfel, în ipoteze relativ similare, Curtea a statuat, cu îndestulătoare claritate, în sensul că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsă totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Vânzarea unei părți din imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedică reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordată vreo despăgubire pentru această privare. Deși reclamanta a depus o cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru partea din imobil care a fost înstrăinată, până în acest moment nu a primit niciun răspuns (în acest sens, a se vedea: Străin c/României, Păduraru c/României, Porțeanu/. României). Tot astfel, în cauza I. și alții c/României, Curtea a reținut că în situația în care reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a fost impusă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceste statuări ale instanței de contencios european au condus, de altfel, la un reviriment de jurisprudență la nivelul instanțelor naționale, în soluționarea acțiunilor în revendicare de drept comun, procedându-se la analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale foștilor proprietari, care dețin o hotărâre judecătorească definitivă ce obligă la restituire și chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare- cumpărare nu au fost anulate. Într-o concluzie finală, având în vedere circumstanțele particulare ale prezentei cauze, precum și reperele jurisprudențiale enunțate, se poate considera că necesitatea respectării raportului de proporționalitate, corect invocat și apreciat prin hotărârea supusă prezentului control de legalitate, conduce la pronunțarea unei soluții favorabile reclamantei, prin repunerea acesteia în drepturi în modalitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat printr-un act de naționalizare nul absolut. Ambele părți aflate în litigiu au un bun actual în patrimoniul propriu, susceptibil de protecția Convenției. Dreptul patrimonial al reclamantei provine de la deținătorul titlului originar și a fost recunoscut, cu efect retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care obligă expres autoritățile statului la restituire în natură, această hotărâre fiind obligatorie și pentru pârâți, care au participat la procesul de revendicare în calitate de intervenienți. Dreptul patrimonial al pârâților, prezumați a fi fost de bună-credință, provine din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un non proprietar, iar cu privire la valabilitatea acestui act juridic translativ de proprietate nu a s-a statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ea fiind doar prezumată de lege. În sfârșit, procedura specială reglementată de legile reparatorii nu conferă reclamantei dreptul la o restituire în natură a bunului, câtă vreme acesta a fost vândut chiriașilor, iar în privința unei despăgubiri nu are nicio garanție cu privire la data la care o va putea primi, în timp ce, în favoarea cumpărătorului evins de adevăratul proprietar, legea specială a reglementat o cale efectivă și eficientă de a obține o reparație integrală pentru încălcarea dreptului de care a fost privat, respectiv dreptul la obținerea unor despăgubiri bănești constând în prețul de piață al bunului imobil, drept de care pârâții au și uzat, fiindu-le recunoscut dreptul la despăgubiri bănești, printr-o hotărâre judecătorească. În aceste circumstanțe, evident, sarcina care ar fi impusă reclamantei prin privarea de acest bun ar fi una disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietății, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte reține ca fiind relevantă și împrejurarea că, în privința apartamentelor aceluiași imobil naționalizat(execepția vizând unul din apartamente), situat în București, Calea x, colț cu Bd. x, compus din teren în suprafață de 360 mp. și un corp de casă având la subsol 4 camere și dependințe, la parter 5 prăvălii, 5 camere și dependințe, la etaj 5 camere, 2 săli și dependințe, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamantei, exercitată în contradictoriu cu cei care au cumpărat aceste apartamente în calitate de chiriași ai statului, situații de fapt și de drept similare obligând la soluționări unitare ale litigiilor. Prin urmare, nu se verifică niciunul din motivele de casare susținute de recurenți, hotărârea instanței de apel fiind conformă normelor de drept aplicabile cauzei, principiilor și reperelor jurisprudențiale naționale și convenționale obligatorii. În considerarea celor ce succedă, cu majoritatea membrilor completului de judecată, se va face aplicarea art. 398 alin. (2) rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și se va respinge recursul pârâților, ca nefondat.