ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1451/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 07.09.2015 sub nr. x/303/2015, reclamantul A i-a chemat în judecată pe pârâții B, C, D, E, Primăria Sector 6 București prin Primar și Municipiul București prin Primarul General, solicitând să se constate că este proprietarul cotei de 12/64 din imobilul teren în suprafață de 290 mp și construcție cu 3 camere și 2 bucătării, situat în București, str. (...), prin prescripția achizitivă împlinită prin joncțiunea posesiilor autorului F și a reclamantului, în temeiul art. 1837 C. civ., 1846, art. 1860 C. civ. 1864, precum și să se constatate că este proprietarul terenului în suprafața de 960 mp situat în București, str. (...), sector 6, prin prescripția achizitivă împlinită prin joncțiunea posesiilor autorului F și a reclamantului, în temeiul art. 1837 C. civ., art. 1846 C. civ., art. 1860 C. civ., art. 1864, raportat la art. 1890 C. civ., art. 1890 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6032 din 30 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 6 București - Secția civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, excepție invocată din oficiu, și a declinat competența materială de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 395 din 21 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/3/2016, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B, C, D și E și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâții B, C, D, E și Municipiul București prin Primarul General.

Împotriva sentinței civile nr. 395 din 21 februarie 2018 a Tribunalului București -Secția a IV-a civilă a declarat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 1847A din 17 decembrie 2021, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A împotriva sentinței civile nr. 395/21.02.2018 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2016, în contradictoriu cu intimații-pârâți B, C, D, E și Municipiul București prin Primarul General.

Împotriva deciziei civile nr. 1847A din 17 decembrie 2021 a Curții de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A.

Prin cererea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a analizat două ipoteze contradictorii și a ajuns la concluzii diferite, iar motivarea hotărârii a fost făcută pentru fiecare ipoteză în parte, pe bază de prezumții, și nu pe probele de la dosar, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

De asemenea, a susținut și faptul că motivele pe care se sprijină hotărârea pronunțată sunt contradictorii.

În ceea ce privește primul motiv de apel, prin care partea a susținut și argumentat în baza probelor aflate la dosar faptul că în mod greșit prima instanță a reținut preluarea de către statul român a întregii suprafețe de teren de 5000 mp deținută de autorii-bunici G și H, incluzând în această suprafață și terenul în suprafață de 2500 mp situat în str. (...) ce face obiectul prezentei cauze, instanța de apel a reținut următoarele: „(...) în măsura în care terenul de 2500 mp - din care aproximativ l/2 face obiectul prezentei cauze - a fost în mod neîntrerupt în proprietatea familiei apelantului (...), așa cum acesta însuși susține, dobândirea unui titlu de proprietate exclusivă asupra suprafeței deținute în fapt s-ar realiza pe calea partajului, iar nu ca efect al prescripției achizitive” (pag. 14, paragraf 8); „Chiar în optica apelantului privind motivul de apel analizat, terenul (cu excepția suprafeței de 125 mp ...) nefăcând obiectul unei aproprieri de către statul român, pentru că nu există formal un titlu de preluare, coroborat cu împrejurarea că autorii apelantului au rămas în stăpânirea faptică a terenului, rezultă că pentru obținerea unui titlu de proprietate exclusivă cu privire la imobil în configurația de la fața locului, partea avea la dispoziție operațiunea partajului.” (pag. 15, paragraf 4); „In ipoteza în care terenul a fost preluat de stat, concluzie ce se sprijină pe toate faptele conexe deduse din interpretarea probatoriului, atunci apelantul, la fel ca si intimații, avea la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, iar stăpânirea exercitată asupra terenului nu prezintă caracteristicile unei posesii, conform art. 1846 C. civ., ci a unei detenții, în accepțiunea art. 1853 alin. (2) C. civ.” (pag. 15, paragraf 3); „în niciuna dintre ipoteze, critica apelantului nu poate conduce la schimbarea sentinței primei instanțe.” (pag. 15, paragraf 3); „Cu referire la diferența de teren, deși apelantul a susținut că acesta nu a fost preluat de stat niciodată deoarece, așa cum și probele o demonstrează, a fost stăpânit în fapt de familia sa, Curtea constată că nici Tribunalul nu a negat faptul folosinței imobilului, ci a reținut că titlul cu care aceasta era exercitată era altul, iar nu pentru sine.” (pag. 15, paragraf 1).

Prin urmare, potrivit deciziei recurate, în ipoteza în care terenul nu a fost niciodată preluat de stat, așa cum și probele demonstrează, a fost stăpânit în fapt de familia sa, Curtea constată că nici Tribunalul nu a negat faptul folosinței imobilului.

În ipoteza în care terenul în litigiu a fost preluat de statul român, întrucât apelantul nu oferă nicio explicație privitoare la faptul că după 1961 suprafața totală de 2500 mp, nu mai apare în niciun registru de evidență publică, că pentru aceasta nu s-a mai perceput si nici nu s-a mai plătit impozit până în 1986 și ulterior 1992 (...). în egală măsură, Curtea observă că rudele colaterale ale apelantului, intimații din prezenta cauză, au inițiat în baza Legii nr. 18/1991 o procedură de reconstituire a dreptului de proprietate ce vizează același imobil, evidențiat până în 1961 în registrul agricol pe numele bunicilor părților, G și H. (...) apelantul, la fel ca si intimații, avea la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 (pag. 15, paragrafele 2 și 3).

În ceea ce privește intervertirea posesiei dintr-una echivocă într-una neechivocă (art. 729 C. civ. 1864, teza finală), decizia de respingere a apelului cuprinde motive contradictorii.

Astfel, respingerea motivului 2 de apel (referitor la cota de 12/64 din terenul în suprafață de 310 mp și construcție) este motivată de instanța de apel, în sensul că o cotă ideală din dreptul de proprietate nu poate fi uzucapată, ci eventual o suprafață de teren clar delimitată, corespunzătoare unei cote dintr-o întindere mai mare, posesia fiind o stare de fapt, ce presupune corpus, adică un contact cu nemișcătorul, (pag. 15, paragraf 5).

Pe de altă parte, în motivarea celui de al treilea motiv de apel (referitor la constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1016 mp, prin prescripția achizitivă împlinită prin joncțiunea posesiilor), deși suprafața de teren este clar delimitată, instanța constată că apelantul nu a susținut și cu atât mai puțin nu a probat că a exercitat o coposesie pe întreaga suprafață de teren (incluzând-o și pe cea folosită de I și moștenitorii săi) (pag. 16, paragraf 3).

Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că prin decizia pronunțată instanța de apel a aplicat, în ipoteza în care terenul nu a fost preluat de stat, un act normativ care nu este incident în cauză (parțial), iar în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat a dat o interpretare greșită textelor de lege aplicabile (uzucapiunea, intervertirea posesiei comune - animus condomini în posesie exclusivă animus domini).

A mai susținut recurentul-reclamant că soluțiile instanțelor de fond sunt motivate pe prezumții și ipoteze, ceea ce conduce la concluzia că judecătorii nu și-au format o opinie clară privind situația de fapt și legea aplicabilă.

Or, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 5 C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, instanța are obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului și să dispună administrarea oricăror mijloace de probă pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri, iar în cazul în care pricina nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483, art. 488, art. 497 C. proc. civ.

În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Intimații-pârâți B, C, D, E și Municipiul București prin Primarul General nu au formulat întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 05 martie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 28 mai 2024, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că decizia atacată analizează ipoteze contradictorii și ajunge la concluzii diferite, analizând totodată cauza pe baza unor prezumții și nu pe baza probelor din dosar.

Aceste susțineri, ca și argumentele indicate în sprijinul lor, sunt nefondate.

Astfel, se poate observa din parcurgerea considerentelor Curții de apel, că aceasta a răspuns adecvat motivelor de apel formulate, iar ceea ce în optica reclamanților reprezintă o motivare contradictorie reprezintă în realitate demersul instanței de apel de a examina pricina prin prisma mai multor teze – inclusiv cele avansate de reclamant – pentru că s-a apreciat că și în situațiile de fapt pretinse de acesta se menținea concluzia netemeiniciei acțiunii.

Astfel, Curtea de apel a examinat cererea de a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune prin prisma ipotezei de fapt în care terenul în care este inclusă suprafața litigioasă a fost preluat de stat, apreciind corecte din această perspectivă constatările faptice ale primei instanțe (și confirmându-le printr-o nouă analiză a probelor în decizia din apel).

Față de această situație de fapt, s-a arătat că la constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani se opunea împrejurarea că reclamantul nu a exercitat o posesie, ci o detenție precară: „Având în vedere aceste aspecte, în niciuna dintre ipoteze, critica apelantului nu poate conduce la schimbarea sentinței primei instanțe. În ipoteza în care terenul a fost preluat de stat, concluzie ce se sprijină pe toate faptele conexe deduse din interpretarea probatoriului, atunci apelantul, la fel ca si intimații, avea la îndemână procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, iar stăpânirea exercitată asupra terenului nu prezintă caracteristicile unei posesii, conform art. 1846 C. civ., ci a unei detenții, în accepțiunea art. 1853 alin. (2) C. civ.”

Consecutiv, instanța de apel a analizat și ipoteza în care terenul nu ar fi fost preluat de stat, statuând însă cu claritate că o atare împrejurare nu este susținută de probele cauzei și observând că nici în această situație cererea de constatare a uzucapiunii nu era fondată: „Chiar în optica apelantului privind motivul de apel analizat, terenul (cu excepția suprafeței de 125 mp mai sus menționate) nefăcând obiectul unei aproprieri de către statul român, pentru că nu există formal un titlu de preluare, coroborat cu împrejurarea că autorii apelantului au rămas în stăpânirea faptică a terenului, rezultă că pentru obținerea unui titlu de proprietate exclusivă cu privire la imobil în configurația de la fața locului, partea avea la dispoziție operațiunea partajului.”

De aceea, nu se poate reține critica în sensul contradictorialității argumentării instanței de apel; în realitate, observând în etapa devolutivă a apelului că la admiterea cererii reclamantului se opun mai multe categorii de argumente, Curtea de apel a răspuns acoperind și ipoteza avansată – dar nedovedită – a rămânerii imobilului în patrimoniul familiei reclamantului.

Desigur că, de principiu, hotărârea judecătorească cuprinde o aplicare a legii unei situații de fapt anterior reținute pe baza probelor administrate, dar procedeul folosit de instanța de apel – de a răspunde inclusiv din perspectiva aplicării legii și unei teze faptice pretinse de parte și neprobate – nu este în sine nelegal, cât timp chestiunile analizate fac parte din obiectul învestirii instanței – în cazul de față privind judecata din fond și motivele căii de atac declarate – și constituie un răspuns adecvat susținerilor părții.

Cu alte cuvinte, nu constituie motivare contradictorie analiza principală a situației de fapt apreciată ca atare de instanță împreună cu analiza subsidiară a ipotezei pe care partea o pretinde, dacă ambele raționamente juridice cuprind impedimente legale la admiterea cererii.

În cadrul aceluiași motiv de recurs (sub I.2) recurentul susține contradictorialitatea motivării instanței de apel prin prisma altor afirmații ale acesteia, dar Înalta Curte observă că nici această susținere nu este fondată.

Astfel, argumentul imposibilității uzucapării unei cote părți dintr-un teren a privit o parte a imobilului litigios (respectiv partea de teren aferentă construcției edificate de autorii părților, cu privire la care reclamantul a pretins a se constata că a dobândit cota de 12/64 din terenul de 310 mp), în timp ce chestiunea delimitării clare a terenului a privit suprafața de 1016 mp, o parte distinctă a imobilului la care se referă cererea de chemare în judecată.

În timp ce pentru terenul ocupat de construcție intervenirea uzucapiunii a fost împiedicată (alături de alte motive) și de construcția defectuoasă a raționamentului reclamantului (care tinde a uzucapa o cotă parte ideală dintr-un bun, împrejurare incompatibilă cu posesia, ce presupune o stăpânire materială a unui bun concret), în privința suprafeței de 1016 mp Curtea de apel a reținut că reclamantul nu a probat exercitarea unei posesii asupra întregului teren, acesta fiind motivul respingerii cererii.

Hotărârea judecătorească și motivarea sa trebuie să fie apreciate în întregul lor, cu observarea tuturor aspectelor relevate și nu izolat, deoarece scoaterea unui argument din contextul faptic și legal al cauzei (cum se procedează în argumentarea acestui motiv de recurs) nu poate să conducă la o concluzie de motivare contradictorie dacă întregul corp al considerentelor susține dispozitivul hotărârii și se referă la toate aspectele de fapt și de drept puse în discuție.

În dezvoltarea unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant arată că s-a apreciat greșit că nu poate să invoce uzucapiunea dacă terenul se află în proprietatea statului, pentru că în absența unei dispoziții legale exprese sau a unui titlu care să justifice proprietatea publică, bunul ar fi intrat în domeniul privat al statului și putea fi uzucapat.

Această critică pleacă însă de la contestarea apartenenței bunului la domeniul statului și este ea însăși în contradicție cu concluzia formulată.

În realitate, Curtea de apel a statuat un alt motiv pentru care uzucapiunea nu putea opera nici măcar în cazul susținut al nepreluării bunului de către stat, arătând că „În mod corect a reținut Tribunalul că, pentru a valorifica juridic această susținere, plecând de la faptul că imobilul ar fi rămas în patrimoniul autorilor apelantului, acesta trebuia să opună eventuala intervertire a posesiei tuturor moștenitorilor defuncților G și H, așadar și fratelui apelantului, A (în realitate J, n.red), în limita a ceea ce apelantul susține că a dobândit pe cale succesorală de la bunicii săi, prin părintele său, suplimentar mențiunilor din actele precizate în debutul prezentelor considerente (certificate de moștenitor si contract de donație).”

De asemenea, s-a mai arătat că „(…) apelantul nu a susținut si cu atât mai puțin nu a probat că a exercitat o coposesie pe întreaga suprafață de teren (incluzând-o si pe cea folosită de I si moștenitorii săi). Corespunzător coproprietății al cărei atribut este, coposesia poartă asupra fiecărei particule din bun, premisa fiind aceea că acesta nu este fracționat în urma unui partaj de folosință, caz în care starea de fapt se poate pune în acord în drept printr-o operațiune de împărțeală juridică.”

Pentru ipoteza preluării bunului de către stat, Curtea de apel a apreciat – răspunzând unui alt motiv de apel formulat de reclamant – că acesta nu a exercitat o posesie utilă, ci o detenție precară, a cărei intervertire în posesie utilă nu a fost dovedită.

Aceste aprecieri se bazează pe probele administrate în cauză și nu privesc legalitatea hotărârii atacate, astfel încât ele nu pot face obiectul controlului de legalitate în etapa recursului.

Prin urmare, nu se poate identifica o greșită aplicare sau interpretare a normelor de drept substanțial în hotărârea recurată, pentru că instanța de apel a răspuns adecvat criticilor formulate, arătând pe de-o parte că, dacă terenurile au rămas în patrimoniul familiei, reclamantul nu are la îndemână calea uzucapiunii (cu argumentele suplimentare că nu se poate uzucapa o cotă parte și că pentru suprafața de 1016 mp nu s-a dovedit nici o posesie exercitată asupra întregii suprafețe și nici intervertirea detenției precare față de coproprietari într-o posesie utilă).

Pe de altă parte, s-a arătat că dacă terenul a intrat în proprietatea statului în modalitățile arătate în hotărârile primelor instanțe, reclamantul a putut exercita numai o detenție precară și nu poate fi primită susținerea sa în sensul existenței unei posesii utile.

Absența unui titlu al autorilor săi – în sensul de act juridic translativ de proprietate care să poată sta la baza unui partaj – nu transformă ipoteza dedusă judecății într-un caz de uzucapiune dacă nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru intervenirea acestui mod de dobândire a proprietății, cum s-a constatat în cauză.

De aceea, și acest motiv de recurs este considerat nefondat.

În fine, nici susținerea că soluțiile pronunțate sunt bazate pe ipoteze și speculații nu poate fi primită, deoarece examinarea deciziei recurate a relevat că instanța de apel a procedat la analiza probelor administrate și la reținerea situației de fapt în cauză, iar împrejurarea că a fost dat un răspuns în drept și pentru teza reclamantului – apreciată nedovedită – nu constituie o nelegalitate, cum s-a argumentat deja sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei nr. 1847A din 17 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimații-pârâți E, D, C, B și Municipiul București prin Primarul General.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2024.