ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 935/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate intervenită simulația contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, două etaje, mansardă și pod și să se constate intervenită simulația privind împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.

Prin sentința nr. 1489 din 2 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.. A respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 76 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 2 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 205A/12 februarie 2019, în complet de divergență, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B..

A schimbat, în parte, sentința civilă apelată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a admis cererea de declarare a simulației actului de vânzare-cumpărare din data de 1 februarie 1996.

A constatat fictiv actul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant și pârâtul B. la data de 01 februarie 1996 cu privire ia imobilul situat în București, str. x.

A dispus repunerea părților în situația anterioară actului de vânzare-cumpărare în sensul că i-a obligat pe pârâți să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. x.

A păstrat soluția de respingere a cererii de declarare a simulației contractului de împrumut.

I-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumei de 18.989,80 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la judecata în fond și a compensat cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat efectuate la judecata în primă instanță.

A înlăturat din sentința apelată dispoziția privind obligarea reclamantului la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A păstrat dispozițiile din sentință privind respingerea excepțiilor.

A dispus obligarea intimaților-pârâți la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în apel și recurs (18.989,80 RON taxă judiciară de timbru și 3.000 RON onorariu avocațial).

Împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâții B. și C. au formulat recurs.

Prin decizia nr. 400 din 3 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Al treilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1489 din 2 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., B. și D. (moștenitori ai defunctului B.).

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea.

A constatat caracterul fictiv al promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate la data de 1.02.1996.

A înlăturat obligația reclamantului de plată a cheltuielilor de judecată către parați.

A menținut în rest dispozițiile sentinței.

A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimaților-pârâți suma de 16.709 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, apel și recurs.

Împotriva deciziei civie nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs recurentul-reclamant A. și pârâții C., E. și D..

Recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., face referire la faptul că instanța de apel nu s-a conformat exigențelor art. 501 C. proc. civ., apreciind că prevalează sentința civilă nr. 5445 din 17 mai 1996, contrar aspectelor dezlegate prin decizia nr. 546 din 21 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că înscrisul public nu are menirea decât a oferi opozabilitate față de terți, fără nicio repercusiune asupra actului întocmit la 1 februarie 1996, ce atestă că vânzarea este fictivă.

Or, instanța de apel nu a avut în vedere decât argumentele statuate prin decizia nr. 400 din 3 martie 2021 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că a reținut acordul simulatorul, dar cu privire la revenirea la situația anterioară s-a apreciat că trebuia ca instanța sa fie sesizată și cu o cerere privind simulația procesului care s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 5445 din 17 mai 1996, înlăturând în acest mod efectele simulației, cu toate că relațiile reale dintre părți sunt guvernate de actul secret și nu de actul public.

Având în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită reanalizarea cuantumului onorariilor avocaților intimaților, iar în măsura în care instanța de recurs va aprecia caracterul disproporționat al acestora, să dispună diminuarea cheltuielilor de judecată privind plata de către reclamant a onorariilor avocațiale achitate de pârâți.

A doua critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează existența unor contradicții între aspectele consemnate în paragraful 7 de al fila x a deciziei recurate și faptul că instanța dă prioritate actului public, apreciind că sentința civilă nr. 5745 din 17 mai 1996 este constitutivă de drepturi, recurentul-reclamant arătând că, procedând astfel, instanța de apel a apreciat asupra temeiniciei acțiunii. în contradicție cu propriile aprecieri asupra efectelor obligatorii ale actului secret, instanța de apel a reținut că prin hotărâre judecătorească s-a consolidat titlul intimatului, cu toate că s-a recunoscut că înscrisul public are menirea de a asigura numai opozabilitatea față de terți fără a afecta raporturile reale între părți, consfințite prin acordul simulatoriu.

Conform art. 478 C. proc. civ. instanța de apel, cu toate că a efectuat o nouă cercetare în fond a acțiunii, raportat la probele administrate, s-a pronunțat asupra unor aspecte străine de natura pricinii, urmare a unui titlu asupra imobilului în litigiu reprezentând o hotărâre judecătorească, cu toate că nu a fost sesizată cu o astfel de cerere, iar intimații nu au formulat o cerere reconvențională conform art. 209 C. proc. civ.

Printr-un ultim motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 969 vechiul C. civ., convenția părților avea putere de lege între părți, recunoscându-se astfel Activitatea înstrăinării, astfel încât rămâne valid titlul de proprietate al reclamantului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.01.1995.

În valorificarea principiului restabilirii situației anterioare, instanța trebuia să admită și capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 563 C. civ., având în vedere că drept efect al simulației vânzării, pârâții nu mai dețin niciun drept asupra imobilului din litigiu.

Având în vedere că instanța a constatat simulația în ceea ce privește vânzarea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat în fața executorului judecătoresc, raționamentul ulterior privind faptul că sentința nr. 5745 din 17 mai 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 ar reprezenta titlul pârâților, cu omiterea faptului că titlul reclamantului este consfințit de un act autentic, iar sentința civilă anterior menționată, după cum a reținut și instanța de apel, nu are ca efect decât opozabilitatea față de terți, fără niciun efect asupra părților care au convenit la întocmirea unui act fictiv. Concluzionând, apeciază că instanța de apel nu a justificat respingerea capătului de cerere privind revenirea la situația anterioară, ignorând dispozițiile art. 962 C. civ.

Recursul declarat de D.

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, în rejudecare, nu a analizat consecințele ce decurg din faptul că între părți a existat un împrumut ce nu a fost restituit, reclamantul fiind obligat la restituirea acestuia prin sentința nr. 8159 din 28 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sector 3.

Curtea de apel nu a analizat contraînscrisul prin prisma condițiilor de valabilitate ale acestuia, respectiv condițiile de fond și de formă pentru a-i da eficiența juridică cerută de legislația în vigoare.

Recursul formulat de pârâții C., E. și D.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-pârâți dezvoltă critici cu privire la soluția de admitere a capătului de cerere privind constatarea caracterului fictiv al promisiunii de vânzare încheiate la data de 1 februarie 1996, apreciind că decizia recurată nu răspunde apărărilor formulate cu privire la inexistența simulației contractului de vânzare-cumpărare, fiind insuficient motivată și cuprinzând motive contradictorii, fără a fi respectate instrucțiunile instanței de casare, ceea ce atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu a analizat motivul invocat de pârâți, în sensul că nu există voința de a simula deoarece lipsește cauza simulației contractului de vânzare-cumpărare în condițiile unei pretinse simulații complexe, unitare și indivizibile intervenită între părți, începută cu acordarea împrumutului, care s-a stabilit că a fost real. Prin decizi recurată, instanța de apel nu a răspuns apărării principale formulată de pârâți - că nu a existat voința internă de a simula, câtă vreme premisa simulației s-a constatat că nu există, atâta vreme cât contractul de împrumut a fost real.

Instanța de apel era obligată să răspundă apărărilor pârâților și prin raportare la instrucțiunile trasate de instanța supremă prin cea de-a doua decizie de casare, fapt ce determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea instanței de apel este și contradictorie, având în vedere că pe de o parte a reținut caracterul real al împrumutului, iar pe de altă parte, nu a acordat relevanța cuvenită acestei constatări cu privire la caracterul real al datoriei - de vreme ce datoria este reala și contractul de vânzare care a operat de fapt ca o dare în plată nu poate avea decât caracter real.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat și motivul invocat de pârâți conform căruia nu există un acord simulator al părților, condiție esențială pentru existența simulației.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat nici motivul pârâților conform căruia dacă părțile ar fi decis să simuleze operațiunea de vânzare, consimțământul d-nei Slăvescu era esențial.

Concluzionând, recurenții-pârâți arată că decizia recurată este insuficient motivată, având în vedere că instanța de apel nu a răspuns motivelor și argumentelor prin care au arătat că sunt îndeplinite condițiile promisiunii de vânzare.

Un alt motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit regulile de drept cu privire la admisibilitatea probelor în materia simulației - acordul simulatoriu trebuie să fie probat potrivit regulilor de drept comun în materia actelor juridice civile.

Aplicând în mod greșit regulile de drept privind modalitatea de administrare a probelor în materia simulației, instanța de apel a reținut că proba acordului simulației se poate face inclusiv pe bază de prezumții și în lipsa unui acord simulatoriu bilateral între părți.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit regula prevăzută de art. 329 C. proc. civ. și art. 309 alin. (2) teza I C. proc. civ. privind admisibilitatea probei cu prezumții, considerând că poate fi probat și prin prezumții acordul simulatoriu.

Greșit a aplicat și regula de drept care interzice proba existenței unui act juridic încheiat între părți sau împotriva unui act juridic constatat prin înscris, în orice alt mod decât prin înscris, precum și regulile privind proba simulației, apreciind că rezultă implicit acordul simulatoriu, pe baza unor declarații unilaterale a uneia dintre părți, fără a exista o manifestare de voință concordantă din partea celeilalte părți de a simula.

Totodată, instanța de apel a aplicat în mod greșit regulile de drept privind proba simulației atunci când a luat în considerare pentru actul secret declarația olografa, deoarece aceasta nu poate fi calificată ca înscris întrucât nu cuprinde un element important - data când a fost întocmită, respectiv a aplicat în mod greșit regulile cu privire la condițiile simulației.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea, ca nefondate, a recursurilor promovate de recurenții-pârâți.

Recurenții-pârâți au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant, ca fiind nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de recurenții-pârâți.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 13 decembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții C., E. și D. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția IV-a civilă.

A fixat termen la 19 martie 2024 complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale invocate, precum și prin raportare la statuările obligatorii din deciziile de casare pronunțate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul dedus judecații vizează acțiunea în constatarea simulației atât în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, două etaje, mansardă și pod, precum și în ce privește împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului. Cum motivele de recurs invocate de rrecuenți vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,din perspectiva dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că în cauză au fost pronunțate două decizii de casare și anume: Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, și Decizia nr. 400 din 3 martie 2021, pronunțate de Î.C.C.J. secția I civilă.

În litigiul pendinte în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 02 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, fiind statuate și dezlegate probleme de drept ce sunt obligatorii pentru instanțe în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat că "instanța de apel, după ce definește, în mod corect, simulația ca reprezentând operațiunea juridică bazată pe existența concomitentă a unor înscrisuri cu conținut juridic diferit (public și secret), analizând succesiunea actelor încheiate de părți, instanța de apel constată îndeplinită această simultaneitate, care consemnează totodată realități juridice diferite, în privința contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996 și a contraînscrisului din aceeași dată, care afirmă că vânzarea este fictivă și va rămâne astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare".

S-a statuat astfel, de instanța de casare că,"cu toate acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de "contraînscris" a actului olograf din 01.02.1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării consemnate în chitanța sub semnătură privată din aceeași dată, instanța de apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la simulație, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri menționate s-a pronunțat o hotărâre judecătorească (sentința nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voința părților a fost consolidată în acest sens.

Opunând, în continuare, efectul autorității de lucru judecat al sentinței menționate, instanța de apel a arătat că părțile nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea rezultată din hotărârea respectivă.

Raționamentul instanței este eronat, bazându-se pe o contradicție intrinsecă, ce neagă însuși mecanismul simulației, ca operațiune juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre părți.

Astfel, ceea ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului public, (cum s-a invocat în speță) este existența unui act aparent în care voința părților este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistența, în realitate, a convenției publice.

Această operațiune juridică este distinctă de situația în care părțile încheie mai întâi un act public și ulterior, perfectează un contract secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta, ambele contracte corespund voinței reale a părților, așa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.

Or, în speță, instanța de apel a considerat încetate efectele simulației pentru că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de convenția publică a părților, de vânzare-cumpărare.

În felul acesta, termenii simulației nu s-au modificat însă, întrucât actul secret ("contraînscrisul" din 01.02.1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părți și producător de efecte juridice.

Contrar propriei statuări în legătură cu valoarea de "contraînscris" a actului olograf, instanța de apel consideră că voința juridică și raporturile dintre părți s-au schimbat urmare a pronunțării sentinței nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, întrucât "a fost consolidată voința acestora, în sensul vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat vreun impediment în el proces".

De fapt, ceea ce s-a consolidat prin pronunțarea respectivei hotărâri a fost doar voința din actul public al părților (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia față de terți (cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înțelegerea secretă.

Din această perspectivă instanța de casare a statuat că: "faptul că nu a existat, cum reține instanța de apel, niciun impediment la pronunțarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din prezentul proces nu s-a opus, din poziția de pârât în acel dosar, admiterii acțiunii) nu poate avea semnificația reținută în considerentele deciziei atacate, a modificării voinței părților față de cea consemnată în înțelegerea secretă a părților.

În realitate, singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulației este convenția secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificația modificării înțelegerii inițiale, ci a disimulării realității.

Or, potrivit contraînscrisului, vânzarea era fictivă și rămânea astfel, conform celor inserate în conținutul său, indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (ceea ce înseamnă că părțile anticipau la acel moment și finalizarea judecății în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1)".

Prin decizia de casare s-a mai statuat cu putere obligatorie că "invocarea "impedimentului" la pronunțarea hotărârii care să țină loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze de actul secret, adică să devoaleze însăși operațiunea simulație".

Așadar, reținând că un act public al părților poate modifica actul secret, instanța de apel folosește un argument greșit, care contrazice însăși simulația, a cărei incidență o constatase, prin referirea la contraînscrisul simultan cu convenția de vânzare din 01.02.1996."

Prin decizia de casare s-a mai statuat că "este greșit raționamentul potrivit căruia, fiind pronunțată, la solicitarea părților, o hotărâre ce constată convenția lor de vânzare-cumpărare, înseamnă că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice și nici reevaluarea acestora".

Pe de o parte, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre judecătorească trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicționale proprii ale instanței, bazate pe analiza probelor administrate și pe dezbaterile contradictorii ale părților în cadrul procesului.

Or, sentința menționată nu a făcut decât constate existența unei convenții a părților și să dea forma de act autentic acesteia (prin pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic), fiind o situație similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei tranzacții (și când reluarea litigiului nu este împiedicată de exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae, adică de efectul convenției consemnate în hotărârea judecătorească).

Pe de altă parte, o hotărâre exprimă adevărul și realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate judecății, fiind cunoscut că există și procese simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între părți.

Așadar, este posibil ca anterior sesizării instanței părțile să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele (acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să pună capăt în realitate, unei convenții simulate a acestora.

Or, aceste aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanța de apel, având în vedere și faptul că intimatul nu a negat și nu a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaște caracterul fictiv al vânzării-cumpărării"

Prin decizia de casare enunțată, s-a mai reținut că " tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale cărora le-a pus capăt sentința civilă nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, instanța de apel trebuia să analizeze importanța și efectele declarației olografe date de pârât prin care acesta recunoaște că "imobilul situat în București, str. x aparține de fapt, familiei A.".

Instanța de casare a mai statuat că "deși această declarație este nedatată, ea face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 și la sentința civilă nr. 5745/17.05.1996 – ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să țină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparține altcuiva)".

S-a mai reținut prin decizia de casare că "la reluarea judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în rejudecarea apelului după prima casare a fost pronunțată decizia civilă nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, hotărâre ce ulterior a fost casată de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 400 din 3 martie 2021 din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținându-se că: "față de motivele care conduc la admiterea recursului, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se impune, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ..". Prin urmare, cum prin decizia de casare nr. 400 din 3 martie 2021 pronunțată de ICCJ s-a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", fără a se statua sau dezlega probleme de drept, Înalta Curte reține că în aceste condiții procedurale, în rejudecare, instanța de apel în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. avea obligația legală de a se raporta la toate problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ce aveau și au în continuare putere obligatorie pentru instanțe.

Or, raportând problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018, la soluția și considerentele deciziei recurate în această fază procesuală, în condițiile în care în rejudecarea cauzei instanța de apel nu s-a raportat și nu a avut în vedere în analiza raporturilor juridice dintre părți statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia nr. 546/21 feb. 2018 a ICCJ, astfel cum acestea au fost dezvoltate și explicitate clar și concret de instanța de casare, deși dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondu", Înalta Curte reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 5 C. proc. civ., situație în care, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu se mai impune.

Din perspectiva celor expuse, a incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții D., E. și C. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere atât problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 pronuntată de Î.C.C.J., precum și statuările/recomandările și îndrumările din această decizie, ce sunt obligatorii potrivit art. 501 alin. (1). C. proc. civ., și care vizează raporturile juridice dintre părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții D., E. și C. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2024.