ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 546/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 546/2018

Asupra cauzei

de față, în condițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 2

octombrie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.

și C., să se constate intervenită simulația contractului de

vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de

1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul

București, sector 1, compus din teren în suprafață de 450 mp

și construcție formată din subsol, etaj I și II, pod mansardă;

să se constate intervenită simulația privind presupusul împrumut

acordat de către B., de 15.000.000 lei și revenirea la situația

anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină

proprietate și posesie reclamantului.

Prin

sentința nr. 1489 din 2 decembrie 2015, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția

autorității de lucru judecat, excepția prescripției

dreptului material la acțiune și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei C. A respins, ca

nefondată, acțiunea reclamantului.

Apelul declarat

de reclamantul A. împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

nr. 76 din 2 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susținut nelegalitatea

soluției sub următoarele aspecte:

-

Instanța a încălcat regulile de procedură a căror

nerespectare atrage sancțiunea nulității (motiv de recurs

prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

Aceasta,

întrucât în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt

și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv argumentele

pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel.

Astfel, nu

s-a răspuns susținerilor referitoare la încălcarea, de

către prima instanță, a principiilor fundamentale ale

desfășurării procesului, prevăzute de art. 6, 7, 12, 20

și 22 C. proc. civ., cu „trimitere directă la art. 22, care impunea

obligația instanței să analizeze toate circumstanțele

cauzei, inclusiv cerințele echității și

bunei-credințe”.

Dimpotrivă,

instanța se limitează la a aprecia că cererea de abținere a

judecătorului, căruia i-a fost repartizată cauza, nu

reprezintă vreo recunoaștere a lipsei de imparțialitate,

deși formularea acesteia constituia o dovadă a faptului că

magistratul a avut o temere în privința independenței și

imparțialității sale determinată de relațiile de

vecinătate cu pârâții, neînlăturate prin respingerea cererii,

context în care și o eventuală cerere de recuzare era neavenită,

reclamantul neavând posibilitatea să facă cercetări în

legătură cu relațiile dintre magistrat și intimați.

Prin

această abordare a instanței de apel, hotărârea este

afectată de viciul nemotivării, ceea ce aduce atingere dreptului la

un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, inclusiv a jurisprudenței dezvoltate de instanța

europeană și de cele naționale sub acest aspect.

În realitate,

instanța a soluționat litigiul reținând că operează

autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, fără a proceda la

o analiză a argumentelor și solicitărilor reclamantului, contravenind

în felul acesta și jurisprudenței Curții europene (cauza Albina,

cauza Lungoci, cauza Caracaș), care a sancționat, din punct de vedere

al nesocotirii art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

faptul că „nu a fost analizată de instanțe cea de-a doua

acțiune, pe motiv că ar opera autoritatea de lucru judecat”.

-

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și

totodată, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art.

488 pct. 6 C. proc. civ.).

Sub acest

aspect, s-a arătat că, într-o motivare contradictorie, instanța

de apel apreciază că în ceea ce privește contra înscrisul

„acesta este simultan cu contractul de vânzare-cumpărare sub

semnătură privată încheiat între părți”, ceea ce de

drept justifică natura simulată a actului, pentru ca apoi să

aprecieze, în mod contrar, că respectivul înscris nu mai poate fi luat în

considerare întrucât a fost pronunțată ulterior sentința

civilă nr. 5745 din 17 mai 1996 a Judecătoriei sector 1 având ca

obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

act de vânzare-cumpărare.

Aprecierea

făcută de instanța de apel, în sensul că prin continuarea

procesului de către pârât în Dosarul nr. x/1995 al Judecătoriei

sector 1 (cel în care s-a pronunțat sentința menționată

anterior) au fost înlăturate efectele actului secret, excede cadrului

judecății, având în vedere mențiunea expresă din contra înscris,

conform căreia „actul de vânzare-cumpărare este fictiv chiar în

situația în care se va pronunța o hotărâre care să

țină loc de act de vânzare-cumpărare”.

Instanța

nu a respectat principiul disponibilității, întrucât a fost

învestită să constate simulația actului de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01 februarie 1996,

pronunțându-se, în schimb, pe excepția puterii de lucru judecat,

urmare a hotărârii pronunțate în Dosarul nr. x/1996 al

Judecătoriei sector 1.

-

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Ambele

instanțe de fond au nesocotit, prin soluțiile adoptate, voința

reală a părților de la momentul încheierii actelor juridice, cea

care atesta, fără dubiu, existența simulației sub forma

caracterului fictiv al contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul

din, sector 1 și al contractului de împrumut, fiind întrunite

condițiile art. 1289 și art. 1175 C. civ., rezultate în mod evident

din cronologia faptelor și acțiunilor.

Astfel,

contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată s-a

încheiat la 01 februarie 1996, la sediul executorului judecătoresc, la

aceeași dată încheindu-se și contra înscrisul în conținutul

căruia B. recunoaște că vânzarea este fictivă, că nu a

plătit niciun preț și că va rămâne astfel, indiferent

de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic.

Îndeplinirea

condițiilor simulației era demonstrată, de asemenea, și de

celelalte înscrisuri, respectiv: „dovada” prin care B. recunoaște că A.

nu îi datorează nicio sumă de bani și „declarația” conform

căreia B. recunoaște că imobilul din str. x, care constituie

obiectul litigiului cu A. aparține acestuia din urmă, obligându-se

să facă toate actele de transfer a dreptului de proprietate asupra

bunului în termen de 6 luni de la data la care îi va reveni formal

proprietatea.

În ce

privește caracterul fictiv al împrumutului, acesta rezultă din

chitanțele redactate și semnate tot de către intimat, prin care

acesta arată că, la rândul său, a împrumutat suma de 15 milioane

lei de la numitul D. (chitanță datată la 01 august 1991) și

ulterior, suma de 30 milioane lei (chitanță datată 10 aprilie

1994).

Așadar,

s-a arătat că actul de vânzare-cumpărare sub semnătură

privată încheiat la 01 februarie 1996, în fața executorului

judecătoresc, constituie actul public de natură a crea o

situație juridică aparentă, în timp ce contra înscrisul este

actul secret și atestă adevărata manifestare de voință

a părților, iar statuarea în sens contrar a instanței de apel

nesocotește dispozițiile art. 1175 C. civ. referitoare la

simulație.

Analizând

aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Critica,

referitoare la nesocotirea principiilor desfășurării procesului,

are caracter nefondat.

Formulată

în mod confuz, susținerea privind incidența art. 488 pct. 5 C. proc.

civ., se bazează pe o enumerare a regulilor înscrise în art. 6, 7, 12, 20

și 22 C. proc. civ., vizând procedura echitabilă, legalitatea,

buna-credință, rolul activ al judecătorului în aflarea

adevărului, fără să arate în mod punctual în ce fel

modalitatea de desfășurare a judecății ar fi adus atingere

acestor principii.

În realitate,

obiecția părții, care a putut fi identificată în

legătură cu regulile fundamentale menționate anterior, a vizat felul

în care a fost soluționat litigiul, dându-se eficiență efectelor

autorității de lucru judecat ale unei hotărâri

judecătorești, fără a se mai analiza, cum pretinde

recurentul, circumstanțele cauzei.

De aici,

concluzia a fost aceea a nesocotirii procedurii echitabile, a

legalității și bunei-credințe, inclusiv a principiului

rolului activ al judecătorului, cu referire inclusiv la jurisprudența

instanței europene identificată de parte.

În fapt,

toate aceste aspecte concretizează nemulțumirea părții în

legătură cu modalitatea de rezolvare a raportului juridic litigios,

fără a releva însă, încălcări ale principiilor

desfășurării procesului civil, apte să fie încadrate în

motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În

privința consecințelor formulării cererii de abținere de

către judecătorul cauzei la instanța de fond, acestea nu

constau, cum eronat pretinde recurentul, într-o prezumție de lipsă de

imparțialitate, care nu a fost înlăturată prin respingerea

cererii.

Contrar

susținerii recurentului, instanța de apel reține corect că

judecătorul aflat în situația formulării unei cereri de

abținere nu recunoaște, în mod implicit, că ar fi lipsit de

imparțialitate, ci doar că ar putea fi incidente în ce-l

privește, cazuri de incompatibilitate din cele enumerate de art. 42 C.

proc. civ.

Tocmai de

aceea, nu este suficientă, pentru a se retrage de la judecată, simpla

formulare a cererii de abținere, ci este necesar ca ea să fie

judecată de un alt complet (art. 50, 51 C. proc. civ.) care poate aprecia

în sens contrar.

Cum în

cauză soluția pronunțată a fost de respingere a cererii de

abținere, completul căruia i-a fost repartizată cauza a

rămas legal învestit.

Instanța

de apel a reținut corect că, în situația în care ar fi avut

propria îndoială legată de obiectivitatea judecătorului,

reclamantul putea să recurgă la instituția recuzării

și să fundamenteze cererea pe propriile argumente.

- Criticile

referitoare la motivarea hotărârii din apel au caracter fondat, în primul

rând, în partea referitoare la contrarietatea considerentelor.

Astfel,

după ce definește, în mod corect, simulația ca reprezentând

operațiunea juridică bazată pe existența concomitentă

a unor înscrisuri cu conținut juridic diferit (public și secret),

analizând succesiunea actelor încheiate de părți, instanța de

apel constată îndeplinită această simultaneitate, care

consemnează totodată realități juridice diferite, în

privința contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură

privată din 01 februarie 1996 și a contra înscrisului din

aceeași dată, care afirmă că vânzarea este fictivă

și va rămâne astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Cu toate

acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de „contra înscris” a

actului olograf din 01 februarie 1996, care demonstrează fictivitatea

vânzării-cumpărării consemnate în chitanța sub

semnătură privată din aceeași dată, instanța de

apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la

simulație, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri

menționate s-a pronunțat o hotărâre judecătorească (sentința

nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat

contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voința

părților a fost consolidată în acest sens.

Opunând, în

continuare, efectul autorității de lucru judecat al sentinței

menționate, instanța de apel a arătat că părțile

nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea

rezultată din hotărârea respectivă.

Raționamentul

instanței este eronat, bazându-se pe o contradicție intrinsecă,

ce neagă însuși mecanismul simulației, ca operațiune

juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre

părți.

Astfel, ceea

ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului

public, (cum s-a invocat în speță) este existența unui act

aparent în care voința părților este disimulată în totalitate,

dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care

este consemnată inexistența, în realitate, a convenției publice.

Această

operațiune juridică este distinctă de situația în care

părțile încheie mai întâi un act public și ulterior,

perfectează un contract secret, prin care modifică sau

anihilează efectele primului. De data aceasta, ambele contracte corespund

voinței reale a părților, așa cum a existat ea la momentul

încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe

cel public.

Or, în

speță, instanța de apel a considerat încetate efectele

simulației pentru că a fost pronunțată o hotărâre

judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de

convenția publică a părților, de vânzare-cumpărare.

În felul

acesta, termenii simulației nu s-au modificat însă, întrucât actul

secret („contra înscrisul” din 01 februarie 1996 în care se arată că

vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre

părți și producător de efecte juridice.

Contrar

propriei statuări în legătură cu valoarea de „contra înscris” a

actului olograf, instanța de apel consideră că voința

juridică și raporturile dintre părți s-au schimbat urmare a

pronunțării sentinței nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector

1, întrucât „a fost consolidată voința acestora, în sensul

vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat

vreun impediment în el proces”.

De fapt, ceea

ce s-a consolidat prin pronunțarea respectivei hotărâri a fost doar

voința din actul public al părților (contractul de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01 februarie 1996),

dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia față de terți

(cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică

rezultată din actul secret), fără să fie afectată în

vreun fel înțelegerea secretă.

Faptul

că nu a existat, cum reține instanța de apel, niciun impediment

la pronunțarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din

prezentul proces nu s-a opus, din poziția de pârât în acel dosar,

admiterii acțiunii) nu poate avea semnificația reținută în

considerentele deciziei atacate, a modificării voinței

părților față de cea consemnată în înțelegerea

secretă a părților.

În realitate,

singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulației este

convenția secretă, un act public intervenit ulterior neavând

semnificația modificării înțelegerii inițiale, ci a

disimulării realității.

Or, potrivit

contra înscrisului, vânzarea era fictivă și rămânea astfel,

conform celor inserate în conținutul său, indiferent de

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic (ceea ce înseamnă că părțile anticipau la acel

moment și finalizarea judecății în Dosarul nr. x/1996 al

Judecătoriei sector 1).

Invocarea

„impedimentului” la pronunțarea hotărârii care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze

de actul secret, adică să devoaleze însăși operațiunea

simulației.

Așadar,

reținând că un act public al părților poate modifica actul

secret, instanța de apel folosește un argument greșit, care

contrazice însăși simulația, a cărei incidență o

constatase, prin referirea la contra înscrisul simultan cu convenția de

vânzare din 01 februarie 1996.

De asemenea,

este greșit raționamentul potrivit căruia, fiind

pronunțată, la solicitarea părților, o hotărâre ce

constată convenția lor de vânzare-cumpărare, înseamnă

că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând

pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice și nici

reevaluarea acestora.

Pe de o

parte, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o

hotărâre judecătorească trebuie să aibă ca fundament

verificări jurisdicționale proprii ale instanței, bazate pe

analiza probelor administrate și pe dezbaterile contradictorii ale

părților în cadrul procesului.

Or,

sentința menționată nu a făcut decât constate

existența unei convenții a părților și să dea

forma de act autentic acesteia (prin pronunțarea hotărârii care

să țină loc de act autentic), fiind o situație

similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei

tranzacții (și când reluarea litigiului nu este împiedicată de

exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae,

adică de efectul convenției consemnate în hotărârea

judecătorească).

Pe de

altă parte, o hotărâre exprimă adevărul și realitatea

raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate

habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate

judecății, fiind cunoscut că există și procese

simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între

părți.

Așadar,

este posibil ca anterior sesizării instanței părțile

să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele

(acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul

(actul public) să pună capăt în realitate, unei convenții simulate

a acestora.

Or, aceste

aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanța

de apel, având în vedere și faptul că intimatul nu a negat și nu

a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaște

caracterul fictiv al vânzării-cumpărării.

De asemenea,

tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale

cărora le-a pus capăt sentința civilă nr. 5745/1996 a

Judecătoriei sector 1, instanța de apel trebuia să analizeze

importanța și efectele declarației olografe date de pârât prin

care acesta recunoaște că „imobilul situat în București, str.

Paris nr. 61 aparține de fapt, familiei A.”

Deși

această declarație este nedatată, ea face referire la Dosarul de

executare silită nr. x/1995 și la sentința civilă nr. 5745

din 17 mai 1996 - ceea ce o situează din punct de vedere temporal,

ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare

prin hotărârea care să țină loc de act autentic,

afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului

aparține altcuiva).

În

consecință, potrivit celor expuse, se va constata caracterul

întemeiat al criticilor formulate, atât în privința caracterului

contradictoriu al considerentelor, cât și al nemotivării

soluției pe aspectele de fond ale simulației invocate, căreia

instanța îi opune în mod greșit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri,

susținând că nu se mai poate pretinde o reevaluare a raporturilor

juridice dintre părți decât cu încălcarea efectelor respectivei

hotărâri.

În

privința contrarietății considerentelor, s-a constatat că instanța

de apel identifică elementele simulației

vânzării-cumpărării, pentru ca ulterior să înlăture

efectele acesteia doar pe motiv că a intervenit o hotărâre

judecătorească în raporturile dintre părți, fără

să analizeze în concret, în acord cu exigențele și mecanismul

simulării, dacă un act secret poate fi modificat de un act public

(hotărârea judecătorească) ce nu face decât să dubleze

convenția publică a părților (dând formă

autentică vânzării-cumpărării).

Totodată,

opunând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 5745/1996,

instanța de apel oprește analiza și raționamentul juridic

cu privire la simulație, susținând că nicio reevaluare nu mai

este posibilă, fără să verifice susținerile

părții cu privire la disimularea acestor raporturi, care poate fi

extinsă și pe plan procesual, ignorând elemente probatorii care configurau

o anumită poziție a intimatului-pârât (chiar și după

finalizarea judecății prin hotărârea ale cărei efecte, de

autoritate de lucru judecat, le reține instanța).

Ca atare,

devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,

care, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., vor impune soluția de casare cu

trimitere.

La reluarea

judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept

dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată

cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare

la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public

ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea

simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel

încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui

veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul

autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde

tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre

părți.

În

privința simulației împrumutului, instanța de apel a

reținut că nu s-au depus dovezi care să valoreze contra înscrisuri,

față de datele menționate ca fiind cele ale intervenirii acestui

contrat (1 august 1991 și respectiv, 10 aprilie 1994).

Prin motivele

de recurs, reclamantul nu a combătut aceste constatări ale

instanței, ci doar a făcut referire la chitanțele „care sunt

semnate și redactate de către intimat”, unde acesta arată

că, la rândul lui, a împrumutat sumele de 15 milioane lei și

respectiv, 30 milioane lei”, arătând că din acestea ar rezulta

caracterul fictiv al operațiunii.

Or, nu s-a

arătat în raport cu ce act secret ar rezulta caracterul aparent (și

fictiv) al acestor chitanțe, act secret care să fi fost nesocotit de

către instanță și ca atare, operațiunea simulării

să fi rămas neidentificată în mod greșit, așa încât

criticile pe acest aspect au fost găsite nefondate.

Referitor la

cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul-reclamant,

ele urmează să fie avute în vedere de instanța de rejudecare și

să fie evaluate în funcție de soluția finală care se va da

litigiului, când se va analiza situația de parte căzută în

pretenții și culpa procesuală, ca temei al obligării la

plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul-reclamant

A., cu domiciliul în

București, sector 3 împotriva Deciziei nr. 76 din 2 februarie 2017 a

Curții de Apel București, secția a IV a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți

B.

și C. ambii cu domiciliul în București, sector 2.

Casează

deciz-a atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.