ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 446/2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 4 octombrie 2013, sub nr. 32413/3/2013, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. și S. C. civ. C. SRL a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună:

Prin Sentința civilă nr. 2078/2014 de la 25 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. și SC C. SRL, ca lipsită de interes.

Prin Decizia civilă nr. 533A/2015 de la 1 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a admis apelul declarat de apelantă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin Decizia nr. 1404 de la 20 septembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta B., casând decizia curții de apel și trimițând cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta E. împotriva Sentinței civile nr. 2078/2014 din data de 25 aprilie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimatele B. și SC C. SRL, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, în aplicarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., se impune în prealabil, constatarea că a devenit obligatorie modalitatea în care instanța supremă a soluționat problema de drept în discuție, în sensul că dreptul creditorului în speță este condiționat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligației comune.

În cauză, sarcina de a dovedi îndeplinirea condiției menționate revenea reclamantei, conform regulii generale prevăzute de art. 249 C. proc. civ.

Din examinarea materialului probator administrat în dosar rezultă că instanța de fond a reținut în mod corect că, pentru asigurarea restituirii împrumutului, au fost constituite garanții asupra unor bunuri comune ale soților (garanție reală mobiliară pe sumele de bani aflate în conturile debitorilor), precum și că există alte bunuri comune ce pot fi urmărite pentru acoperirea datoriei comune.

De altfel, se constată că apelanta nu a invocat, prin cererea de apel, caracterul insuficient al bunurilor comune urmărite și nu a contestat explicit, sub acest aspect, situația de fapt reținută pe baza probelor de către prima instanță. Ea a criticat sentința tribunalului în principal considerând că cerința interesului nu ar fi trebuit raportată la ordinea de urmărire a bunurilor comune sau proprii, astfel cum a motivat judecătorul fondului. Însă, așa cum s-a arătat mai sus, această problemă de drept a fost tranșată definitiv prin decizia de recurs.

Apelanta a criticat, prin cererea de apel, puterea probatorie a probelor administrate în fața tribunalului, susținând că acestea nu erau apte a dovedi existența unor bunuri mobile comune ale soților. Cu toate acestea, apelanta arată că a identificat ea însăși un imobil în București, unul în Predeal, precum și terenuri în localitatea Snagov, asupra cărora a început executarea silită în cadrul mai multor dosare de executare. Or, în lumina celor statuate de Înalta Curte în decizia de recurs, pretinsa tergiversare a executării în aceste dosare nu constituie un argument suficient în sensul interesului reclamantei de a promova acțiunea soluționată prin sentința apelată, în lipsa dovezii că bunurile astfel urmărite sunt insuficiente pentru a acoperi valoarea totală a creanței.

Reclamanta E. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, motivele recursului fiind, în esență, următoarele:

Decizia recurată ignoră îndrumările și dezlegările de drept date anterior de instanța de casare, art. 501 din noul C. proc. civ. statuând că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, în cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, fiind admisibile orice probe prevăzute de lege.

Deși instanța de casare a stabilit că, raportat la situația din prezenta cauză, dreptul creditorului este condiționat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligației comune, iar o asemenea probă implică evaluarea stadiului executării și a situației bunurilor comune urmărite, asemenea verificări nu au constituit obiectul analizei instanței de apel, care a înțeles să se rezume doar la examinarea materialului probator administrat, ignorând astfel cerințele art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

Manifestarea rolului activ pentru aflarea adevărului de către instanța de apel trebuie privit din perspectiva indicațiilor date anterior de către instanța de casare, care a stabilit în mod clar care sunt aspectele care trebuie lămurite pentru pronunțarea unei soluții temeinice și legale. Prin rolul eminamente pasiv, care nu doar că este contrar dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., dar nici nu respectă indicațiile instanței de casare, instanța de apel, în mod greșit, a soluționat cauza fără a mai administra probele pertinente necesare în vederea stabilirii caracterului neîndestulător al bunurilor comune.

Dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. decurg atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, în cadrul căruia instanța de recurs are obligația de a verifica, în limitele legii și ale cererii de învestire, activitatea de judecată a instanțelor inferioare cu privire la interpretarea, aplicarea și respectarea legii și de a restabili legalitatea. Termenii în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desființarea hotărârii pronunțate.

Prin Decizia de casare nr. 1404 din 20 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul formulat de către pârâta B., s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În considerentele deciziei menționate anterior s-a statuat, în mod clar, că instanța de apel a analizat insuficient interesul acțiunii, aceasta făcând abstracție de contextul cauzal în care acțiunea a fost demarată.

Așadar, instanța de casare a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca instanța de apel: (i) să evalueze stadiul actual al executării, precum și (ii) să analizeze situația bunurilor comune urmărite.

Cele două aspecte care ar fi trebuit lămurite anterior pronunțării unei decizii se află în strânsă legătură, având în vedere că evaluarea stadiului executării presupune implicit și o cunoaștere a situației bunurilor comune urmărite, aceste informații fiind cuprinse în cele două dosare de executare care se află în prezent pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc F.

Practic, instanța de casare a apreciat că interesul recurentei în formularea acțiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta B. a înstrăinat imobilul situat în București, sector 1 ar trebui determinat în funcție de valoarea bunurilor mobile/imobile comune care pot fi valorificate în cadrul celor două dosare de executare silite, precum și de stadiul acestor imobile în cadrul dosarului de executare.

Cu toate acestea, în rejudecare, instanța de apel a ignorat îndrumările date anterior de instanța de casare, neînțelegând să procedeze nici la evaluarea stadiului executării și nici la analiza situației bunurilor comune urmărite.

În concret, dezlegarea de drept dată de instanța superioară constă în modalitatea în care instanța de apel trebuia să stabilească dacă recurenta este îndreptățită să solicite anularea contractului de vânzare-cumpărare, dreptul recurentei fiind condiționat de proba caracterului îndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligației comune.

Instanța de apel s-a mărginit să preia situația expusă în documentele înaintate de Tribunalul București, fără a efectua o veritabilă cercetare judecătorească în prezenta cauză.

Așadar, prin decizia recurată, instanța de apel a înțeles să soluționeze problema interesului recurentei fără a cunoaște, în concret, care este situația din cele două dosare de executare silită și nici dacă există, cu adevărat, suficiente bunuri comune în patrimoniul soților B., care să poată fi valorificate, astfel încât anularea contractului de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei cauze să nu se mai justifice.

În situația în care instanța de apel ar fi administrat în mod corect probatoriul, ar fi putut constata că singura sumă încasată de la momentul deschiderii dosarelor de executare, în anul 2012, este suma în cuantum de 5.643,68 Euro, încasată ca urma a valorificării, la data de 19 octombrie 2016, a unui teren aflat în Snagov, cu precizarea că respectivul bun nu se afla în patrimoniul comun al soților B., ci era un bun deținut de către garantul ipotecar.

În ceea ce privește patrimoniul comun al soților, executorul judecătoresc a identificat numeroase bunuri imobile, toate acestea fiind indisponibilizate prin sechestre penale instituite de Parchet și de ANAF pentru potențiale prejudicii și creanțe ce depășesc 200.000.000 Euro, șansele de recuperare a vreunei sume fiind nule în momentul de față.

Manifestarea unui rol activ pentru aflarea adevărului a devenit obligatorie pentru instanța de apel odată cu îndrumările și dezlegările de drept date anterior de instanța de casare.

Dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc că instanța de judecată să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Instanța poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat în practica C.E.D.O., implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel nu avea doar un simplu rol activ pentru aflarea adevărului, astfel cum acesta este prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., ci era obligată să respecte instrucțiunile instanței de casare și să administreze probatoriul necesar cu ajutorul căruia să stabilească dacă bunurile comune care pot fi valorificate sunt suficiente pentru satisfacerea creanței recurentei.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că sarcina de a dovedi îndeplinirea condiției menționate revenea recurentei, conform regulii generale prevăzute de art. 249 din C. proc. civ.

Se invocă jurisprudență relevantă.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimata B. a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2017, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 21 februarie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Argumentele invocate de către recurentă în susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. constau în încălcarea art. 501 alin. (1) din același cod, în sensul că au fost ignorate dezlegările de drept date anterior de instanța de casare și în încălcarea rolului activ pentru aflarea adevărului, care a devenit obligatoriu pentru instanța de apel odată cu îndrumările și dezlegările de drept date anterior de instanța de casare.

Conform dispozițiilor art. 501 alin. (1) din noul C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Raportat la acest text de lege, instanța de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluționeze cauza în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) din noul C. proc. civ., cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât și din principiul ierarhiei instanțelor judecătorești. În măsura în care, la situația de fapt stabilită de instanța de fond, norma legală aplicabilă rămâne aceeași și instanța de casare a dat o anumită interpretare normei de drept respective, care se presupune a fi cea corectă, această interpretare se impune judecătorilor fondului.

Prin Decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs a statuat că interesul acțiunii deduse judecății, din perspectiva caracterului său determinat și actual, "implică evaluarea stadiului executării și a situației bunurilor comune urmărite. În lipsa unei asemenea evaluări, demersul reclamantei are doar un caracter preventiv, implicând o greșită evaluare a caracterului actual și determinat al interesului."

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în rejudecare, instanța de apel a efectuat această analiză, raportat la materialul probator administrat în cauză.

Conform dispozițiilor art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. "

Un prim aspect al rolului activ al judecătorului, constă în dreptul de a ordona dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți și, uneori, chiar împotriva susținerilor părților. În acest sens, art. 254 alin. (5) din C. proc. civ. statuează că: "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. "

Ordonarea unor probe din oficiu nu este obligatorie pentru judecător, ci o facultate, așa cum reiese din redactarea dispozitivă a textului legal mai sus enunțat, precum și din alin. (6) al art. 254 din C. proc. civ.: "Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii."

Înalta Curte constată că la rejudecarea apelului nu au fost solicitate probe noi, motiv pentru care, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel, cu respectarea cadrului stabilit prin decizia de casare, a procedat la analiza stadiului executării și a situației bunurilor comune urmărite raportat la probele administrate în cauză.

Trebuie subliniat că procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, părțile având interesul de a-și proba pretențiile și apărările și că reclamanta, în condițiile în care aprecia că probele administrate în cauză sunt insuficiente, avea nu numai dreptul, dar și obligația de a solicita în rejudecare administrarea de noi probe, raportat la dispozițiile art. 249 din C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva Deciziei civile nr. 197A/2017 din 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM