ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 506/2020

Ședința publică din data de 3 martie 2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 4 octombrie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. și C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public D. sub nr. x/17.02.2012, încheiat între B., în calitate de vânzătoare, și S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, asupra imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 310 mp cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353) și construcția existentă pe acest teren, compusă din S+P+lE+pod, cu suprafață construită la sol de 188 mp, cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353), întregul imobil fiind intabulat în Cartea Funciară nr. x a Municipiului București, (provenită din conversia de pe hârtie a Cărții Funciare nr. x a Municipiului București, sector 1);

- nulitatea oricărui act subsecvent de înstrăinare sau grevare, repunerea părților în situația anterioară, în sensul rectificării cărții funciare nr. x a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 1 București, prin reînscrierea pârâtei B. ca proprietar al imobilului situat în București, str. x, compus din teren în suprafață de 310 mp cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353) și construcția existentă pe acest teren, compusă din S+P+lE+pod, cu suprafață construită la sol de 188 mp, cu nr. cadastral x (nr. cadastral vechi 24353).

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235-1239, art. 1246 și urm., art. 1289-1294 din C. civ., art. 95 pct. 1 raportat la art. 94 lit. j), art. 101 alin. (2), art. 148-151, art. 194-199, 254-255, 258, 265 și urm., 293, 351-358 din C. proc. civ.

Cauza a parcurs două cicluri procesuale.

Prin sentința civilă nr. 265 din 24 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și s-a respins acțiunea reclamantei A..

Împotriva sentinței civile nr. 265 din 24 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2013, la 3 aprilie 2014.

Prin decizia civilă nr. 993 din 29 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta A. S.A. și a fost anulată sentinta civilă nr. 265 din 24 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se necesitatea unirii cu fondul cauzei a excepției lipsei de interes și administrării de probe suplimentare pentru soluționarea excepției lipsei de interes.

Împotriva deciziei civile nr. 993 din 29 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâta B., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2013.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 11 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 993 din 29 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În al doilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2013, la 2 octombrie 2015.

Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a societății E., în calitate de reclamantă, avându-se în vedere faptul că reclamanta A. S.A. a cesionat acestei societăți, la 15.10.2014, creanța în cuantum de 3.444.408,67 euro.

Prin sentința civilă nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă excepția lipsei de interes, fiind respinsă ca lipsită de interes cererea de chemare în judecat formulată de reclamanta E..

Împotriva sentinței civile nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta E., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017 și în cadrul căruia au fost formulate două critici.

O primă critică s-a referit la faptul că prima instanță nu a analizat condiția interesului prin raportare la natura și obiectul cererii de chemare în judecată, precum și la clauzele contractelor de credit, iar ordinea de urmărire a bunurilor prevăzută de art. 34 din Codul familiei nu este relevantă atât timp cât acțiunea în nulitatea actului juridic nu poate fi calificată drept o urmărire de bunuri.

Cea de-a doua critică a vizat aplicarea art. 34 din Codul Familiei, susținându-se că exista o imposibilitate obiectivă de urmărire a bunurilor comune, întrucât acestea nu puteau fi executate silit întrucât erau puse sub sechestru penal.

Prin decizia civilă nr. 1147 A din 4 iunie 201, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta E. împotriva sentinței civile nr. 2162 din 30 mai 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În fundamentarea acestei soluții instanța de apel a reținut, cu privire la prima critică, faptul că dreptul de creanță pe care recurenta-reclamantă îl are împotriva intimatei-pârâte B. nu îi conferă apelantei posibilitatea de a introduce o acțiune în nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun propriu al debitorului făcând abstracție de natura datoriei.

S-a apreciat că nici clauzele contractuale, nici dispozițiile legale în vigoare la data încheierii celor doua contracte de credit nu permit o asemenea interpretare.

În ce privește clauzele contractuale care prevăd dreptul băncii de a cere împrumutaților constituirea de garanții suplimentare (art. 9.3.5 din contractul nr. x/17.08.2008 și art. 9.1 din contractul nr. x/04.12.2008), Curtea a apreciat că acestea nu au relevanță în cauză, de vreme ce banca, până la momentul intervenirii scadenței creditelor, nu și-a exercitat acest drept, nefiind făcută dovada că banca a solicitat debitorilor să constituie garanții reale inclusiv asupra bunurilor imobile proprii.

Cu privire la cea de-a doua critică instanța de apel a reținut că asupra imobilelor -bunuri comune s-a instituit sechestru asigurator de către DIICOT în dosarul nr. x/2013, ce are ca obiect tocmai asigurarea recuperării prejudiciului cauzat A. prin creditele acordate în favoarea directă sau indirectă a debitorului F. (Ordonanța din 12.06.2015- f 114, dosar CAB), precum și de către PÎCCJ-DNA Brașov, în dosarul nr. x/2015 (extrasele CF-f 82-109, dosar CAB).

Curtea a remarcat faptul ca aceste sechestre au fost instituite în iunie 2015, respectiv martie 2016, fiind înscrise în cărțile funciare al imobilelor, însă executarea silită în ambele dosare de executare (nr 1/2012 și 263/2012), declanșată de A. (autoarea apelantei) și continuată de apelantă, a fost începută în noiembrie 2012, iar somația de înștiințare în legătură cu începerea executării a fost înscrisa în Cartea Funciară a tuturor imobilelor comune sau proprii ale debitorului F. în noiembrie 2012.

Astfel, la data introducerii acțiunii (04.10.2013), creditoarea avea dreptul, dar și posibilitatea concretă de a iniția executarea silită asupra bunurilor comune ale G., neexistând vreun impediment (dosarul penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind înregistrat abia în 2015, iar în dosarul penal al DIICOT, deși format în anul 2013, urmărirea penală împotriva debitorilor a fost începută la 07.05.2015, astfel cum rezultă din preambulul Ordonanței din 12.06.2015-f 114, dosar CAB), astfel încât este evident ca reclamanta nu avea interes să formuleze prezenta acțiune, opunându-se art. 34 din Codul Familiei, care impunea creditorului să epuizeze mai întâi executarea bunurilor comune.

În raport de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instanța de apel a luat în considerare efectele puterii de lucru judecat ale deciziei nr. 1404 din 20 septembrie 2016 a ÎCCJ, secția a II a civilă prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acțiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu a debitorului este condiționată de probarea caracterului îndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate.

Curtea a mai apreciat ca apelanta nu justifică un interes în legătură cu acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.02.2012 și prin prisma faptului ca reclamanta avea la îndemână o acțiune revocatorie prevăzută de art. 1562 C. civ., acțiune care presupune doar declararea actului juridic ca inopozabil doar față de creditor (iar nu nul), acesta putând fi plătit din prețul bunului.

Împotriva deciziei civile nr. 1147 A din 4 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta E., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate.

Recurenta și-a subsumat criticile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea vizând modul în care instanța de apel, menținând soluția instanței de fond, a statuat asupra excepției lipsei de interes a recurentei-reclamante în promovarea acțiunii.

O primă critică a vizat faptul că instanța de apel, în mod greșit, a statuat asupra faptului că existența unui drept de creanță nu justifică interesul reclamantei pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare, neputându-se face abstracție de natura datoriei, în considerarea art. 32 și 34 din Codul familiei.

Recurenta a considerat că, față de faptul că acțiunea în nulitate implică analiza unor cerințe de legalitate a actului juridic de la momentul încheierii sale, neavând relevanță acțiunile sau împrejurările ulterioare, ar fi fost suficient, pentru justificarea interesului în promovarea unei asemenea acțiuni, ca reclamanta să dovedească existența unui drept de creanță față de intimata-pârâtă B., precum și faptul că actul atacat vatămă drepturile recurentei.

În continuare, recurenta-reclamantă a prezentat aspecte de ordin teoretic cu privire la interes ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, arătând că în speță nu se pune problema executării bunului propriu al intimatei-pârâte B., dat fiind faptul că litigiul privește cercetarea valabilității unui act juridic încheiat de către aceasta, care are efecte prejudiciabile pentru recurenta-reclamantă, caz în care instanța de apel era datoare să aprecieze interesul prin raportare la mijlocul procesual concret exercitat.

S-a arătat că invocarea prevederilor art. 32 și 34 din Codul familiei de către instanța de apel ridică problema ordinii de urmărire a bunurilor soților, regula de bază fiind aceea că creditorii comuni vor putea urmări și bunurile proprii ale soților, însă numai după urmărirea bunurilor comune. Or, s-a arătat, nulitatea unui act juridic nu se poate afla în relație de dependență față de împrejurări ulterioare încheierii actului juridic, cum ar fi urmărirea bunurilor comune ale soților și rezultatul acestui proces.

A considerat recurenta că aspectul esențial în analiza condiției interesului pentru promovarea cererii în nulitate îl constituie calitatea de creditor deținător al unui drept de creanță actual împotriva intimatei-pârâte B., precum și faptul că actul atacat era susceptibil să vatăme drepturile creditorului. Natura datoriei nu are relevanță, câtă vreme nu se pune problema urmăririi bunului.

A precizat recurenta că acele clauze contractuale care prevăd dreptul creditorului de a solicita debitorilor constituirea de garanții suplimentare au relevanță în aprecierea interesului, câtă vreme recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita codebitorilor, în orice moment, constituirea unor asemenea garanții.

S-a arătat că, în al doilea ciclu procesual, prima instanță nu a avut în vedere statuările din decizia anterior menționată, motiv pentru care aceste aspecte au fost reiterate la judecata apelului, fiind însă respinse de instanța de apel ca neavând relevanță în speță.

A precizat recurenta că înstrăinarea în mod fraudulos a imobilului din averea intimatei-pârâte B. a fost de natură să aducă atingere drepturilor creditorului decurgând din contractele de credit, prin transferul fraudulos al proprietății fiind eludate o serie de drepturi ale creditoarei.

Recurenta a considerat că prin încheierea contractului de vânzare s-a adus atingere și dreptului creditorului care decurge din clauza contractuală privind constituirea garanției reale mobiliare asupra sumelor de bani din conturile debitorilor, aceasta fiind clară, nesusceptibilă de interpretări contradictorii.

În plus, a arătat recurenta că garanția nu se putea executa în mâinile oricui s-ar găsi, în conformitate cu prevederile din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, întrucât obiectul garanției era constituit din sumele de bani prezente și viitoare, care erau sau care urmau să se găsească în conturile bancare ale debitorilor.

Recurenta a considerat că prețul bunului vândut prin contractul de vânzare contestat era o asemenea sumă care ar fi trebuit să intre în contul intimatei-pârâte B., însă, în urma conivenței frauduloase dintre părțile actului, prețul nu a fost plătit niciodată de către cealaltă intimată-pârâtă.

Recurenta a apreciat ca nefondate considerentele instanței de apel potrivit cărora creditoarea a stat în pasivitate și nu a solicitat realizarea niciunui act de executare silită asupra bunurilor comune, considerente ce au condus la aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 34 din Codul familiei, raportat la faptul că nu s-a avut în vedere începerea executării silite asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorilor încă din anul 2012, efectuarea unor acte de executare silită în acest interval de timp, bunurile nefiind executate în totalitate din motive independente de A. sau de recurenta-reclamantă.

O altă critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea fi ținută de efectele lucrului judecat care decurg din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în cauză, nefiind îndeplinite condițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., pentru a se putea reține puterea de lucru judecat.

Sub acest aspect recurenta a arătat că între cele două dosare există deosebiri în ceea ce privește problemele care au fost soluționate de instanțe și care au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât nu se poate reține automat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Intimata-pârâtă B., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că recurenta-reclamantă nu a indicat ce temei de drept ar fi fost încălcat de către instanța de apel și nici în ce modalitate, iar simpla interpretare greșită a actului juridic dedus judecății nu mai constituie motiv de casare.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, întrucât în mod corect a stabilit instanța de apel că existența unui drept de creanță nu justifică interesul recurentei pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare, față de incidența art. 34 din Codul familiei.

Recurenta-reclamantă E. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte B., prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia, precum și respingerea excepției nulității recursului.

Prin încheierea din data de 17 septembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea către părțile cauzei a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului invocată de intimații B. și C. S.R.L. a admis în principiu recursul declarat de reclamanta E., împotriva deciziei civile nr. 1147A din 4 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă;a stabilit termen de judecată la data de 3 martie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin criticile formulate recurenta invocă, în esență, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în dezlegarea dată excepției lipsei de interes a recurentei în promovarea acțiunii.

Nulitatea absolută poate fi invocată, atât pe cale de acțiune cât și pe cale de excepție, de orice persoană care justifică un interes - legitim, născut și actual, personal și direct - în legătură cu cauza de nulitate, ceea ce înseamnă că în categoria "oricărei persoane interesate" nu pot fi incluse persoanele străine de actul juridic încheiat și care, prin promovarea acțiunii, nu ar urmări un folos practic.

Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat ori situația juridică pentru a cărei realizare calea procesuală aleasă este obligatorie.

Interesul trebuie să fie născut și actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acțiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate și nu ar recurge în acel moment la acțiune.

Interesul, ca și condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, din perspectiva legitimității sale, a fost corect analizat de instanță atât din perspectiva folosului practic, material și moral urmărit de recurentă prin promovarea acțiunii cât și prin raportare la dreptul obiectiv aplicabil speței.

Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului și vizează, în principal, momentul inițierii demersului judiciar.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii acțiunii.

Instanța de apel a avut în vedere, în mod judicios, în analiză următoarele determinări: natura obligației asumată de intimata-pârâtă prin contractul de credit; caracterul de bun propriu al imobilului ce formează obiectul contractului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată prin acțiune; particularitățile pe care le prezintă răspunderea soților cu bunurile comune, atât din punctul de vedere al conținutului cât și din acela al întinderii acestui tip de răspundere; actualitatea interesului recurentei față de caracterul de bun propriu al imobilului în cauză și, nu în ultimul rând, demersurile concrete pe care recurenta le-a întreprins în vederea valorificării drepturilor conferite de art. 1516 din C. civ.

Dreptul de creanță invocat de recurentă prin acțiune izvorăște două contracte de credit încheiate între recurentă, în calitate de creditoare și G., în calitate de codebitori, astfel că datoria astfel contractată este o datorie comună a ambilor soți.

Potrivit art. 351 C. civ., soții răspund cu bunurile comune pentru: obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, obligațiile pe care le-au contractat împreună obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.

Art. 352 alin. (1) C. civ. prevede că, în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar cu bunurile proprii. Acest text de lege instituie, așadar, o răspundere subsidiară a soților cu bunurile personale, numai în măsura în care bunurile comune s-au dovedit insuficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.

Bunul imobil în discuție a fost dobândit de intimata-pârâtă înainte de căsătorie și este bun propriu al acesteia conform art. 340 lit. a) C. civ., fiind astfel incidente dispozițiile art. 352 alin. (1) C. civ., creditorul având, așadar, obligația de a urmări întâi bunurile comune și, numai în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, putându-se îndrepta și împotriva bunurilor personale ale soților.

Întrucât recurenta nu a făcut dovada protejării dreptului său de creanță în condițiile legale mai sus evocate, intimata și-a păstrat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului bun propriu și și-a exercitat dreptul legal de a face acte de dispoziție în legătură cu acesta.

Recurenta - reclamantă, în calitate de creditoare a intimatei a promovat o acțiune pentru asigurarea gajului general al creditorului, ca o măsură de protejare a unui drept personal din perspectiva art. 1558 C. civ., urmărind să-și valorifice dreptul de creanță prin conservarea unui bun propriu al unuia dintre soții debitori, cu ignorarea dispozițiilor privitoare la patrimoniul soților, datoriile comune ale soților și la dreptul de urmărire al creditorilor chirografari.

Așadar, existența în patrimoniul recurentei creditoare a unui drept de creanță nu era suficientă în a conferi acesteia posibilitatea de a iniția un demers judiciar având ca finalitate nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun al intimatei debitoare, cu neluarea în considerare a naturii datoriei.

Caracterul legitim și personal al interesului ar fi fost relevat numai în condițiile executării bunurilor comune ale soților și după dovedirea insuficienței acestora în acoperirea datoriei comune, pentru a se rezulta un eventual interes în promovarea acțiunii.

Întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în cauză, recurenta-reclamantă nu se poate considera vătămată prin înstrăinarea imobilului bun propriu al intimatei și nici nu poate justifica vreun interes în legătură cu acesta, născut și actual, în cauză neputându-se identifica, în ceea ce o privește, încălcarea vreunui "drept subiectiv amenințat"sau producerea unei "pagube iminente ce nu s-ar putea repara", în accepțiunea avută în vedere de art. 33 teza finală din C. proc. civ.

Aserțiunile recurentei privitoare la dreptul băncii de a solicita constituirea de garanții suplimentare au un evident caracter speculativ și irelevant în condițiile în care clauzele înscrise în art. 9.3.5 din contractul de credit nr. x/2008, în art. 9.1 și art. 11 din contractul de credit nr. x/2008 instituiau în favoarea băncii, dar numai în situația în care pe parcursul derulării creditului gradul de acoperire s-ar fi situat sub cel de la momentul contractării, dreptul de a solicita garanții suplimentare. Or aceste clauze vizează o situație pur ipotetică, astfel că nu pot fi avute în vedere, cu atât mai mult cu cât nu se justifică constituirea unor anume garanții care să privească în mod individual chiar imobilul ce a făcut obiectul actului juridic a cărui nulitate se solicită.

În plus aceste clauze au un pronunțat caracter de generalitate, nefiind relevante în analiză, întrucât nu precizează dacă garanția reală vizează sumele provenite din vânzare bunurilor proprii sau a bunurilor comune ale soților.

Critica prin care recurenta invocă faptul că indisponibilizarea bunurilor comune nu afectează ordinea de urmărire instituită de lege nu poate fi primită întrucât argumentația adusă în susținerea acestei critici este bazată, în mod covârșitor, pe aspecte de fapt și vizează demersurile pe care le-au întreprins recurenta și banca pentru urmărirea bunurilor comune ale G.. Pentru aceste motive aceste critici nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca și critici de nelegalitate, întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Ultima critică, cea referitoare la faptul că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut puterea de lucru judecat decurgând din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013, de asemenea, nefondată.

Principiul puterii de lucru judecat este consacrat de art. 1201 din C. civ. și are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, puterea de lucru judecat împiedicând contrazicerile între două hotărâri judecătorești în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau ca putere de lucru judecat, atunci când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie identitate de părți, cauză și obiect, această din urma ipoteză găsindu-și incidenta în speță.

Așadar, din perspectiva principiului puterii de lucru judecat, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acțiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu al debitorului este condiționat de probarea caracterului neîndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate, nu pot fi ignorate în raport de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E., împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 martie 2020.