ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1137/2020

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 2 martie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A, iar pentru opozabilitate pe C. S.A, D., E., F., G., H. și I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului înscris în cartea funciară nr. x a Municipiului București, situat la adresa din B-dul x nr. 8-10, compus din teren și construcție, rectificarea cărții funciare nr. x a Municipiului București, poziția B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. și al intabulării dreptului de proprietate în favoarea următorilor: A., D., E., F., G., H. și I.. Pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii, excepția necompetenței materiale, excepția lipsei calității procesuale active, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii. Prin sentința civilă nr. 11470/23.06.2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport de valoarea obiectului cererii. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016. La 18 aprilie 2016, pârâta B. S.A. a depus la dosar cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând obligarea chematei în garanție, în cazul în care imobilul revendicat va fi restituit în natură, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a fostului FPS, la plata către pârâtă, succesoare în drepturi și obligații a S.C. C. S.A., a sumei de 10.815.478,14 RON, valoarea imobilului revendicat înregistrată în contabilitate, reprezentând daune-interese care decurg din antrenarea răspunderii speciale instituite în sarcina chematei în garanției prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1999, cu cheltuieli de judecată. Valoarea contabilă a imobilului care face obiectul cererii de revendicare înregistrată în contabilitate conform balanței atașate este de 10.815.478,14 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72-74 C. proc. civ., art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 99/1999, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Prin sentința civilă nr. 1455 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, având în vedere recunoașterea de către pârâți a pretențiilor reclamantului pe capetele de cerere 1 și 2, a dispus, printre altele, următoarele: - în temeiul art. 436 alin. (2) noul C. proc. civ., admite capetele de cerere nr. x și 2, astfel cum au fost formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., D., F., E., H., I. și G.; - obligă pârâta S.C. B. S.A. să restituie reclamantului și pârâților G., J. de K., F., E., H., I., imobilul situat în București, respectiv: spațiul cu suprafața construită de 225,90 mp (din care suprafața utilă de 132,35 mp) situat la subsol și spațiul cu suprafața construită de 778,36 mp (din care suprafața utilă de 610,87 mp) situat la parter, precum și terenul situat sub aceste construcții, cu suprafața de 778,36 mp, identificat prin același raport de expertiză; - dispune rectificarea cărții funciare nr. x a mun. București, poziția B5, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei S.C. B. S.A. și intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului și pârâților G., J. de K., F., E., H., I., cu privire la imobilul având descrierea de mai sus; - ia act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; - admite în principiu cererea de chemare în garanție a AAAS; - disjunge cererea de chemare în garanție și formează dosar distinct cu termen la data de 17.01.2017.

Hotărârea pronunțată de prima instanță În dosarul nou format, nr. x/2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 598/26.04.2017 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a obligat pârâta AAAS la plata către reclamantă a sumei de 7.570.834,69 RON, reprezentând despăgubiri aferente cotei de 70% din pachetul de acțiuni achiziționat de reclamantă la S.C. C. S.A., din patrimoniul căreia făcea parte imobilul identificat prin sentința civilă nr. 1455/15.11.2016, evaluat la valoarea contabilă din momentul ieșirii din patrimoniul reclamantei; a respins cererea pentru acordarea despăgubirilor aferente cotei de 30% din pachetul de acțiuni, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.231,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru aferentă părții admise din cerere și a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta S.C. B. S.A. și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1402A din 14 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis în tot cererea, dispunând obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 10.815.478,14 RON reprezentând despăgubiri ca urmare a retrocedării imobilului identificat conform sentinței civile nr. 1455/15.11.2016. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 111.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond constând în taxa judiciară de timbru. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel - 25024 RON. A respins apelul formulat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Prin cererea de recurs au fost formulate mai multe critici: Instanța de apel nu a ținut seama de argumentele invocate de apelanta A.A.A.S. prin motivele de apel. Imobilul la care a făcut referire reclamanta nu a constituit obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate, deoarece prin aceste contracte s-au înstrăinat acțiuni și nu active. În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilității exercitării drepturilor transmise. De altfel, la art. 4.1 din contract se menționează "Dreptul de proprietate asupra acțiunilor vândute, este transferat de la vânzător la cumpărător împreună cu toate drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de legea română și de prezentul contract, la data creditării contului vânzătorului." Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice diferend ori litigiu cu privire la drepturile și obligațiile ce se nasc în legătură cu aceste bunuri privesc exclusive titularul dreptului de proprietate. Astfel cum a menționat, recurenta a vândut acțiuni și nu bunuri imobile ale societății, prin urmare, nu se poate vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile care aparțin societății privatizate. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu se specifică faptul că se vând activele la care pârâta face referire și nici nu ar fi putut face obiectul acestui contract, dat fiind faptul că A.A.A.S. nu are atribuția de a vinde activele societăților comerciale la care este acționar. Potrivit dispozițiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Or, cum s-a arătat, prin contract, A.A.A.S. în calitate de vânzător a transmis proprietatea asupra acțiunilor vândute libere de orice sarcini (art. 2 din contract). Prin "evicțiune" se înțelege pierderea dreptului de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate rezultând din valorificarea de către un terț a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, pentru a fi în prezența unei obligații de garanție a vânzătorului, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării. A învederat recurenta că prima condiție nu este justificată, obligația instituției în calitate de vânzător referindu-se doar la lucrul vândut, respectiv acțiunile deținute în numele statului la societatea comercială privatizată. Pretențiile S.C. C. S.A. sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate, aceasta constituind un motiv în plus în ceea ce privește inexistența unei obligații de garanție contra evicțiunii. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a putea fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune a recurentei față de pretențiile S.C. B. S.A.. Potrivit atribuțiilor pe care le are în domeniul privatizării societăților comerciale la care statul este acționar, atribuții stabilite prin O.U.G. nr. 88/1997, A.A.A.S. administrează acțiunile deținute de stat la societățile comerciale și nu activele care aparțin societății. Recurenta a făcut distincția între acțiuni și active, arătând că primele reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, iar activele constituie bunuri ce fac parte din patrimoniul societății comerciale și asupra cărora poate dispune numai societatea în cauză. A.A.A.S. are atribuția de a înstrăina acțiunile/părțile sociale deținute de stat la societățile comerciale aflate în portofoliu sau prin metodele prevăzute în O.U.G. nr. 88/1997 în temeiul prevederilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004. În concluzie, în cadrul activității și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, aceasta nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societății, ci doar aceea de acționar în numele statului la aceste societăți. Drept urmare, nu răspunde pentru mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. De altfel, nu a avut calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul S.C. C. S.A. și, deci, nu a transmis cumpărătorului, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Bunurile din patrimoniul societății au fost și au rămas în continuare în proprietatea acesteia. În susținerea acestui punct de vedere au fost invocate prevederile art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 15/1990. Întrucât recurenta a înstrăinat doar pachete de acțiuni și nu bunuri imobile, nu poate fi obligată la despăgubiri, cererea de chemare în garanție formulată de B. S.A. apărând ca neîntemeiată. S-a mai argumentat prin cererea de recurs că prejudiciul suferit de pârâtă urmare a restituirii în natură a bunului imobil trebuie limitat la valoarea contabilă a bunului, evidențiată în registrele contabile ale societății la data privatizării și nu la valoarea de piață. În caz contrar, societatea se va îmbogăți fără justă-cauză și va prejudicia statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile mult mai mare decât cea figurată în registrele contabile ale societății și pe care o reflectă situația patrimonială la data privativării. De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70%, deoarece prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al S.C. C. S.A., diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari ai societății. Este lipsită de fundament legal obligarea A.A.A.S. la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la S.C. C. S.A.. A considerat recurenta că repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al societății comerciale reclamante. De asemenea, efectele hotărârilor de retrocedare către foștii proprietari ai bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată, se reflectă și asupra celorlalți acționari ai S.C. C. S.A., acționari care trebuie să suporte și ei diminuarea patrimoniului acestei societăți la care sunt acționari. Este nedrept ca pentru tot prejudiciul pe care l-ar putea suferi S.C. C. S.A., recurenta să suporte în integralitate valoarea acestui prejudiciu. Potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acționarii răspund numai până la concurența capitalului social subscris, nicidecum mai mult. Rațiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituției publice la o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire, stabilit legal, și deci previzibil, este menținerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform principiului fixității capitalului social, al corespondenței lui cu bunurile înscrise în bilanț la activ. Prin urmare, obligația de reparare a respectivului prejudiciu este o obligație comercială, instituția implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, și societatea comercială reclamantă, obligația de plată nefiind nici fiscală, nici civilă. Este adevărat că obligația de despăgubire este una legală, dar legiuitorul a înțeles să confere acest drept de despăgubire societății în baza raportului comercial prin care instituția publică-comerciant garantează dreptul de proprietate al societății, care este de-asemenea comerciant, însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăți. Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporția între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social la care se va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la prețul încasat. Nici prevederile legale ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 29 din Legea nr. 137/2002 nu arată că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului. Aceste norme nu circumstanțiază nivelul despăgubirilor la procentul acțiunilor vândute, însă în ceea ce privește determinarea lor, se aplică regulile din C. civ., art. 1084-1086, care vizează repararea numai a prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului, așadar, prejudiciul cert în legătură cauzală cu faptul care l-a generat. Astfel, această reparare privește numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct în legătură cauzală cu faptul care l-a generat. Au fost amintite dispozițiile și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2003, potrivit cărora, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Pe cale de consecință, un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă-cauză. Chiar și în situația în care ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 sunt de imediată aplicabilitate în cauză, dreptul la prezenta acțiune a reclamantei născându-se după intrarea în vigoare a acestui act normativ. În ipoteza în care se va da eficiență dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, recurenta a solicitat instanței aplicarea statuărilor cuprinse în Decizia nr. 18/17.10.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv cuantificarea prejudiciului în raport de valoarea contabilă a imobilului în litigiu (și nu de valoarea de piață).

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat, la 10 octombrie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recurenta are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că acesta este promovat în termen. Completul de filtru C4, la 8 mai 2019, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Apărările formulate în cauză Intimata S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului pentru nemotivare, iar, în subsidiar, netemeinicia căii de atac, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Nu au fost depuse puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului. Completul de filtru, prin încheierea pronunțată la 16 ianuarie 2020, a admis în principiu recursul pârâtei și a fixat termen pentru soluționarea acestuia pe fond. Totodată, a reținut, în privința excepției de nulitate ridicată de intimată, că parte din critici se pot încadra în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Așa cum rezultă din expunerea rezumată a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, în speță, a fost admisă acțiunea în revendicare inițiată de reclamantul A. și a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să restituie acestuia și pârâților G., J. de K., F., E., H. și I., imobilul situat în București, Bd. x, compus din clădirea x, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de dl. expert L. în dosarul nr. x/2003. La fondul cauzei, pârâta S.C. B. S.A. a formulat o cerere de chemare în garanție, ca în ipoteza în care imobilul va fi retrocedat în natură, chemata în garanție - Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (denumită în continuare A.A.A.S.) să acopere valoarea prejudiciului conform răspunderii instituite prin dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1999, prejudiciu evaluat la suma de 10.815.478,14 RON, reprezentând valoarea imobilului înregistrată în evidențele contabile. Prin motivele de recurs, recurenta, pe de o parte, neagă că ar avea o răspundere ce decurge din aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1999, iar, pe de altă parte, își limitează cuantificarea prejudiciului la valoarea imobilului rezultată din registrele contabile ale societății. Dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, stipulează:,,(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.’’ Norma instituie condiții în ce privește angajarea obligației de dezdăunare a instituțiilor publice implicate, cauza unei astfel de obligații fiind reprezentată de restituirea în natură a imobilului deținut de societate către foștii proprietari pe baza sau ca efect al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Nu pot fi primite susținerile vizând inexistența unui temei juridic pentru a putea fi obligată A.A.A.S. la plata despăgubirilor, din moment ce ea a înstrăinat acțiuni, iar nu bunuri imobile, din mai multe considerente. Sub un prim aspect, se reține că prin contractele de vânzare-cumpărare au fost înstrăinate acțiuni deținute în numele statului la S.C. C. S.A., însă bunul imobil, situat în Bd. x, format din construcție și teren aferent, a figurat în patrimoniul acestei societăți, fiind înscris în cartea funciară nr. x a Mun. București, în baza încheierii nr. 24797/6.12.2005 și, deci, a crescut valoarea acțiunilor din procesul de privatizare. În al doilea rând, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 consacră dreptul la repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, norma specială neimpunând ca aceste imobile să fi fost înstrăinate ca atare de stat sau reprezentanții săi, ci doar să fi făcut parte din patrimoniul societății comerciale, să fi fost retrocedate și să fi fost anterior preluate de stat și ulterior integrate de acesta în patrimoniul societății respective. Așa cum în mod corect au reținut instanțele fondului, S.C. C. S.A. a fost privatizată prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 298/20.06.1995, 936/27.08.1996, 4/21.06.1995 și contractul de schimb nr. x/12.05.1995, imobilul, la momentul privatizării, a făcut parte din patrimoniul S.C. C. S.A., iar instituția implicată în procesul de privatizare a fost Fondul Proprietății de Stat (actuala A.A.A.S.). Ulterior, S.C. C. S.A. a fost divizată parțial, societatea nou formată în urma acestui proces fiind S.C. B. S.A., în patrimoniul căreia a revenit imobilul în discuție. În raport de aceste aspecte și văzând că bunul a fost retrocedat către foștii proprietari, prin sentința civilă nr. 1455 din 15 noiembrie 2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată că, în mod corect, au fost valorificate în cauză prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, ce instituie o răspundere specială a instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare. Nu are importanță faptul că recurenta nu a avut un drept de proprietate asupra imobilului deținut în patrimoniu de societate, câtă vreme repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate prin restituirea imobilelor ce le dețin în patrimoniul foștilor proprietari, care incumbă instituției publice implicate, își are temeiul în lege. Se reține în acest sens că A.A.A.S. nu a fost chemată în proces, pe calea cererii de chemare în garanție, ca parte contractantă, succesor al F.P.S. în contractele de vânzare-cumpărare prin care s-au transmis acțiuni, ci în virtutea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Pentru aceste considerente, sunt privite ca neîntemeiate criticile recurentei pe lipsa de răspundere având ca fundament art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997. Parte din motive, care relevă inexistența obligației de garanție contra evicțiunii din partea A.A.A.S. din perspectiva neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 1337 C. civ. (să fie vorba de o tulburare de drept și cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării) nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, întrucât nu vizează considerentele instanței de apel (prin care nu s-a reținut contrariul). În speță, Curtea de Apel, analizând obligația de dezdăunare a chematei în garanție prin prisma dispozițiilor speciale ale art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, a înlăturat de la aplicare normele generale din C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, fără, a reține, deci, operantă răspunderea A.A.A.S. pentru evicțiune. O altă critică are în vedere împrejurarea că despăgubirile trebuie limitate la valoarea contabilă a imobilului astfel cum s-a reflectat în evidențele contabile, iar nu la valoarea de piață a acestuia. În această privință, instanța de apel a reținut că prejudiciul trebuie determinat în funcție de valoarea contabilă a bunurilor evidențiată în actele contabile, respectiv Balanța sintetică pe contul 2011, pentru terenuri și amenajări de teren din luna martie 2016 (2.421.677,65 RON) și Balanța sintetică pe contul 2012, pentru construcții din luna martie 2016 (8.393.800,49 RON), în total 10.815.478,14 RON, în virtutea caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 18/2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că "În aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii". Astfel, nu a fost luată în calcul o valoare de piață, care, în opinia recurentei, ar fi mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și care reflecta situația patrimonială a acesteia la momentul privatizării. Or, atare susțineri nu se constituie în argumente peste ceea ce a statuat Curtea de Apel, și, prin urmare, nu vor fi examinate de instanță. Nu este fondată nici afirmația potrivit căreia din valoarea contabilă a bunului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70%, întrucât prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni invocate de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut acțiuni reprezentând doar 70% din capitalul social al S.C. C. S.A. O.U.G. nr. 88/1997 nu prevede nicio limitare a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare, iar prin Decizia nr. 18/17.10.2011, pronunțată în recurs în interesul legii, nu au fost limitate despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, ci acestea au fost stabilite la valoarea contabilă a bunurilor imobile retrocedate. Se mai invocă nesocotirea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, recurenta învederând că nu poate fi obligată la o valoare mai mare de 50% din prețul încasat din vânzarea pachetului de acțiuni. Înalta Curte reține că limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii publicate în Monitorul Oficial nr. 215/28.03.2002. Potrivit alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii. În cauză, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în anii 1995 și 1996, prin urmare, prevederile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor, raționamentul Curții de Apel fiind corect pe acest aspect și în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 18/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, al cărui caracter este obligatoriu potrivit art. 330 7 din Codul de procedură de la 1865. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre cu aplicarea corectă a prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în privința cererii de chemare în garanție a A.A.A.S., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul exercitat de recurentă, ca nefondat. În raport de soluția pronunțată și văzând prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, formulată de intimata S.C. B. S.A., însă suma solicitată, în cuantum de 7.245 RON, conform dovezilor de la dosarul de recurs, este apreciată ca fiind exagerat de mare față de complexitatea litigiului, activitatea desfășurată de avocat și faptul că pricina a avut un singur termen de judecată la care cauza s-a soluționat în fond. În consecință, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariul de avocat urmează a fi redus la suma de 1.000 RON.