ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2538/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 25 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Municipiul București, prin Primarul General, și Consiliul General al Municipiului București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța: (i) să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. și faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafață de 86 mp, situat în București, str. x, și construcția edificată pe acesta; (ii) să se constate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, are calitate de unic moștenitor al acestuia; (iii) să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. și faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafață de 520 mp, situat în București, str. x, sector 2; (iv) să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, are calitate de unic moștenitor al acesteia; (v) să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin prescripție achizitivă și joncțiunea posesiilor asupra terenului situat în București, str. x, în suprafață de 606 mp (620 mp din măsurători), precum și a construcției edificate pe acesta (prin accesiune imobiliară), după cum urmează: suprafața de 86 mp, achiziționată de la C., conform chitanței de mână întocmită la 01 iunie 1973, și suprafața de 520 mp, achiziționată de la E., autorul defunctei D., conform chitanțelor de mână atașate cererii de chemare în judecată; obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 477, art. 645, art. 680, art. 1837, art. 1846 și următoarele, art. 1854, art. 1860, art. 1890 și următoarele din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 12459/17 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 22 septembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința nr. 671/27 mai 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 109F/18 august 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 871/04 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, dar și a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor) asupra imobilului - teren în suprafață de 762 mp situat în municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit și completat de expertul F. și avizat de O.C.P.I. - B.C.P.I. Sector 2, conform procesului-verbal de recepție nr. x/15 noiembrie 2107. A constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcție (locuință) în suprafață construită de 137 mp situat în municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcții întocmit de expert G., ca efect al accesiunii imobiliare, și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 871/04 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au declarat apel pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 11 iulie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 decembrie 2019, pronunțată de aceeași instanță, au fost admise apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 871/04 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a fost schimbată, în parte, sentința civilă nr. 871/04 mai 2018, în sensul că s-a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, str. x, în suprafață de 188 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-14-15-13-16 și asupra imobilului-teren situat în București, str. x, sector 2 în suprafață de 86 mp, delimitată prin puncte de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expert F.; a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului - construcție (locuință aflată în stadiu de ruină), în suprafață construită la sol de 85 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F.; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 945 A/10 iunie 2019 și a încheierilor de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 și 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.; împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 februarie 2019 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B.:

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei civile nr. 945A/10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și casarea în tot a încheierilor de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 și 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru a dispune respingerea apelurilor formulate de intimați și admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată, respectiv să se constate că au dobândit, ca efect al uzucapiunii și joncțiunii posesiilor, dreptul de proprietate și asupra suprafețelor de teren de 130 mp și 240 mp, situate în București, str. x, precum și, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra întregului imobil-construcție în suprafață construită la sol de 137 mp, situată în str. x, București.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a conduce la prescripția achizitivă, potrivit art. 1847 din C. civ. de la 1864, în sensul de a fi: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Au arătat recurenții-reclamanți că îndeplinirea condițiilor uzucapiunii nu este condiționată de dovada plății taxelor fiscale, existând la dosar alte probe care pot demonstra existența și durata posesiei.

Recurenții-reclamanți au învederat că, împreună cu autorul lor, au stăpânit în fapt imobilul timp de peste 40 de ani, astfel cum reiese din probatoriul administrat, terenul fiind dobândit astfel: 150 mp cu chitanță de mână nedatată, din anul 1977 (conform declarației lui H., înregistrată la autoritățile fiscale), 130 mp la data de 30 octombrie 1971 și 240 mp la 1 iunie 1973, conform chitanțelor de mână.

În ceea ce privește uzucapiunea asupra terenurilor în suprafață de 130 mp și 240 mp, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la uzucapiune, întrucât a reținut drept condiție esențială a exercitării posesiei utile asupra imobilului achitarea impozitelor și taxelor aferente acestuia. Relațiile referitoare la istoricul de rol fiscal comunicate de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 2 București au arătat că nici recurenții, nici autorul lor, nu s-au înregistrat ca plătitori de taxe și impozite pentru terenurile în suprafață de 130 mp și 240 mp; în aceste condiții, instanța de apel a reținut că reclamanții au exercitat o detenție precară asupra acestor două suprafețe de teren.

Chiar dacă autorul lor și, ulterior, aceștia nu au achitat impozitul aferent suprafețelor de teren arătate, în opinia recurenților-reclamanți, această împrejurare nu poate fi echivalată cu lipsa elementului intențional al posesiei, deoarece achitarea taxelor și impozitelor reprezintă una dintre modalitățile prin care se poate demonstra că deținerea materială a bunului se face sub nume de proprietar și reprezintă posesie utilă, nu detenție precară.

Potrivit art. 1890 din C. civ. de la 1864, condiția necesară și suficientă pentru a uzucapa este exercitarea unei posesii utile timp de 30 de ani, fie acesta chiar de rea-credință și fără just titlu.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel nu trebuia să reducă îndeplinirea condițiilor uzucapiunii privind posesia la îndeplinirea unor obligații fiscale a căror nerespectare determină sancțiuni de ordin fiscal.

În continuare, recurenții-reclamanți au învederat că intenția de a stăpâni pentru sine (animus) rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, astfel că, atât reclamanții, cât și autorul lor, au exercitat sub nume de proprietar o posesie utilă de peste 40 ani, asupra întregului teren, acest lucru fiind cunoscut în mod public, însă instanța de apel nu a precizat de ce probele administrate nu sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Recurenții-reclamanți au prezentat pe larg aspecte cu privire la fondul litigiului și la modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat probele administrate în cauză.

Au arătat că instanța de apel a nesocotit probatoriul administrat în cauză, iar inconsecvența instanței reiese din încheierile de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018, 25 martie 2019 și 22 aprilie 2019.

Astfel, la termenul din 31 octombrie 2018, instanța a acordat părților cuvântul pe fond, rămânând în pronunțare; după ce a amânat pronunțarea de două ori, a repus cauza pe rol, prin încheierea din 14 noiembrie 2018.

La termenul din data de 05 decembrie 2018, instanța de apel a pus în discuție necesitatea suplimentării raportului de expertiză topografică și a raportului de expertiză în construcții, fără să explice părților rațiunea acestei suplimentări, punându-le în vedere să achite onorariul pentru ambele expertize.

La termenul din data de 25 martie 2019, expertiza topografică a fost depusă la dosar; instanța a pus în discuție necesitatea suplimentării raportului de expertiză în construcții, iar după achitarea onorariului a apreciat că nu se mai impune suplimentarea raportului; au arătat recurenții-reclamanți că au depus concluzii în favoarea suplimentării întrucât au considerat util să administreze o probă în plus.

La termenul din data de 22 aprilie 2019, expertul în construcții a trimis o cerere de înlocuire, fiind implicat în multe dosare, iar instanța a revenit asupra acestei probe, apreciind că nu mai este necesară.

Ulterior, instanța a reținut cauza spre soluționare și a amânat pronunțarea succesiv, inconsecvența instanței fiind vădită; în plus, modul cum a fost instrumentat dosarul a condus la pronunțarea unei soluții eronate prin: (i) neanalizarea probatoriului existent la dosar; (ii) încuviințarea unor probe propuse din oficiu și apoi revenirea asupra lor, tot din oficiu; (iii) instituirea unei noi condiții de operare a uzucapiunii; (iv) insinuarea de noțiuni de drept fiscal în noțiuni de drept civil pur și (v) interpretarea legislației în mod eronat.

Recurenții-reclamanți au arătat că solicită administrarea de probe noi în recurs constând în înscrisuri care atestă dovada achitării impozitelor, retroactiv, până la zi, pentru întregul imobil, cu această probă înțelegând să demonstreze existența animus domini și faptul că stăpânesc bunul în mod public, sub nume de proprietar.

În ceea ce privește accesiunea cu privire la construcția de 137 mp situată în str. x, București, recurenții-reclamanți au arătat că în mod greșit instanța de apel a admis accesiunea imobiliară artificială pentru 85 mp din totalul de 137 mp, întrucât accesiunea operează pentru întreaga clădire, care este un tot unitar, așa cum și terenul se impune a fi uzucapat integral făcând parte dintr-o curte comună și având aceleași limite de proprietate de la achiziționare și până în prezent.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București:

Recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), întrucât cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a motivat respingerea primelor patru capete de cerere formulate de reclamanți în sensul că aceștia nu au făcut dovada calității defuncților C. și D. de proprietari ai terenurilor în litigiu, ceea ce conduce la concluzia că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Astfel, recurentul-pârât a învederat că atâta timp cât s-a constatat că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis în patrimoniul statului, nu se putea da o hotărâre de constatare a uzucapiunii imobilului, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Atât la fondul cauzei, cât și în apel, instanța a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că defuncții C. și D. au fost proprietarii terenurilor în litigiu; în această situație, nefăcându-se dovada că defuncții C. și D. au fost proprietarii bunului a cărui uzucapiune se solicită, indiferent dacă se constată succesiunea vacantă a moștenirii, Statul Român nu poate pretinde un drept legitim în legătură cu imobilul în discuție.

Recurentul-pârât a mai arătat că instanța de judecată este obligată, în virtutea principiului rolului activ, să verifice chiar din oficiu calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea acestor reguli procesuale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

A mai arătat acest recurent că, într-o astfel de acțiune, calitate procesuală pasivă are numai proprietarul, întrucât uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietății, reprezintă sancțiunea îndreptată împotriva adevăratului proprietar care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun, permițând ca acesta să intre în posesia altei persoane.

În speță, reclamanții nu au făcut dovada că ultimul proprietar al terenului situat în București, str. x, în suprafață de 188 mp și 86 mp, este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nejustificând astfel calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Recurentul-pârât a susținut că, în cauză, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nici din perspectiva existenței unei succesiuni vacante (deși aceasta nu a fost constatată de notarul public printr-un certificat sau de instanța de judecată printr-o hotărâre judecătorească), având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, care dispun în sensul că:

"în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale regionale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale".

Prin urmare, față de dispozițiile invocate, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante Statul Român este reprezentat de direcțiile generale regionale ale finanțelor publice județene, în speță, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, iar nu de Ministerul Finanțelor Publice.

Concluzionând, recurentul-pârât a susținut că, pe de o parte, instanța nu putea să pronunțe decizia prin care să constatate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu și a construcției aferente, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe de altă parte, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat.

Cu referire la criticile privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, au arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu a criticat soluția instanței de apel pe fondul cauzei, ci a adus critici numai cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, susține că instanțele de fond și apel au respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, însă prezența în litigiu a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, se impune pentru opozabilitate întrucât această instituție ar putea ridica pretenții cu privire la bunurile în litigiu.

În cererea de chemare în judecată s-a arătat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impune a fi introdus în cauză în vederea constatării de către instanță a vacanței succesorale de pe urma defunctului C. și pentru ca hotărârea ce urmează a fi pronunțată în ceea ce privește constatarea uzucapiunii și accesiunii să îi fie opozabilă, aceasta deoarece nu a fost identificat vreun moștenitor al defunctului și nici nu s-a constatat vacanța succesorală. Astfel, în mod corect instanțele de fond și apel au stabilit că se justifică calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în litigiu.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că, potrivit art. 435 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară"; articolul 435 alin. (2) din același act normativ reglementează opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți, și anume ca mijloc de probă până la dovada contrară.

Opozabilitatea unui act jurisdicțional, în speță hotărârea judecătorească, nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terților, chiar dacă terții trebuie să respecte ordinea juridică modificată prin hotărârea pronunțată.

Constatarea instanței se impune părților ca prezumție irefragabilă de adevăr, însă terții au posibilitatea să conteste valoarea lucrului judecat și să respingă constatările anterioare ce le sunt opuse, întrucât, sub raport probatoriu, pentru ei hotărârea are valoarea unei prezumții relative, conform art. 328 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Prin urmare, față de terți, hotărârea judecătorească nu este decât un mijloc de probă și, ca atare, li se opune cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de proba contrară.

Acest lucru se justifică prin faptul că terții sunt străini de acel proces, nu au participat la judecată și nu și-au putut prezenta, în condiții de contra-dictorialitate, propria poziție față de situația juridică litigioasă soluționată prin hotărârea judecătorească cu care sunt confruntați.

De altfel, instanțele au stabilit că bunul în litigiu face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale. Conform legii, Statul Român poate, prin hotărâre, să dispună trecerea bunului din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public sau poate ridica orice tip de pretenții cu privire la bunurile în litigiu.

În cazul moștenirii vacante, Statul Român ar putea prezenta interes în valorificarea imobilelor în cauză dacă bunul ar fi de interes național astfel că citarea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este corectă.

Recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și au susținut că bunul care aparține unei moșteniri vacante intră în patrimoniul statului, el făcând parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale în care este situat, în speță al Municipiului București; atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și Municipiul București, prin Primarul General al Municipiului București, în calitatea lor de autorități/persoane interesate în soluționarea acestei cauze, raportat la posibilitatea de a invoca drepturi cu privire la construcțiile și terenurile în litigiu, au calitate procesuală pasivă în speță.

Sub un alt aspect, s-a arătat că dispozițiile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 prevăd că în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante Statul Român este reprezentat de direcțiile generale regionale ale finanțelor publice județene, în speță Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că judecata urmează a fi făcută în contradictoriu cu "Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București". Atât în citativ (și pe portalul instanțelor judecătorești), dar și în sentința instanței de fond se menționează că Ministerul Finanțelor Publice este reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Este real că, instanța de apel în dispozitivul deciziei a menționat că apelurile au fost declarate de "Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice", fără să mai menționeze și împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice este reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, însă acest aspect nu reprezintă motiv de recurs și nici nu poate determina lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice; cel mult, pârâtul putea formula o cerere de îndreptare a hotărârii date în apel.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2019 și a încheierilor din 14 noiembrie 2018, 5 decembrie 2018, 25 martie 2019 și 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 945 A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 25 noiembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, este fondat și urmează să fie admis pentru considerentele ce succed:

Recurentul-pârât a criticat hotărârea atacată, susținând, în esență, că, de vreme ce s-a constatat că dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis în patrimoniul statului, nu se putea da o hotărâre de constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii imobilului, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Critica este fondată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 871/04 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, cererea de chemare în judecată prin care reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să se constatate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 762 mp situat în municipiul București, str. x, ca efect al uzucapiunii, precum și dreptul de proprietate asupra imobilului - construcție (locuință) în suprafață construită de 137 mp situat în municipiul București, str. x, ca efect al accesiunii, a fost admisă, fiind respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat: (i) să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. și faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafață de 86 mp, situat în București, str. x, și construcția edificată pe acesta; (ii) să se constate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă, precum și faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, are calitatea de unic moștenitor al acestuia; (iii) să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. și faptul că din masa succesorală face parte imobilul - teren în suprafață de 520 mp, situat în București, str. x, sector 2 și (iv) să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, are calitate de unic moștenitor al acesteia.

Instanța de apel, învestită cu apelurile declarate de apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, a reținut în examinarea criticilor privitoare la legitimarea procesuală pasivă a apelantului-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, că acestea nu sunt fondate întrucât din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanții au înțeles să formuleze acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în privința primelor patru capete de cerere, arătând că, în ceea ce privește al cincilea capăt de cerere, acest pârât este chemat în judecată pentru opozabilitate.

A mai reținut instanța de apel că tribunalul a analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât doar din perspectiva acelor capete de cerere care au fost formulate în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă pe capetele de cerere privind constatarea deschiderii succesiunilor defuncților C. și D. și constatarea vacanței succesorale în privința celor două succesiuni, întrucât nu au fost identificate cereri de deschidere a procedurilor succesorale și nu au fost identificați moștenitori ai celor doi defuncți.

Pe fond, primele patru capete de cerere introduse în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost respinse ca neîntemeiate, deoarece reclamanții nu au dovedit calitatea de adevărați proprietari ai defuncților C. și D. asupra terenurilor în litigiu, fapt care conduce la concluzia că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu.

Față de raționamentul logico-judiciar expus de instanța de apel în sensul că cererea de constatare a dreptului de proprietate de către reclamanți, prin uzucapiune și accesiune, nu a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv că în patrimoniul statului nu a fost transmis, pe cale succesorală, dreptul de proprietate asupra bunului imobil în litigiu, în mod greșit au fost găsite nefondate criticile prin care acest pârât a susținut că nu justifică legitimare procesuală pasivă în cererea de constatate a dreptului de proprietate prin uzucapiune și accesiune asupra imobilului situat în municipiul București, str. x.

Cu referire la recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierilor de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 și 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că nu este fondat și urmează a fi respins.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2018, curtea de apel a repus cauza pe rol, pentru suplimentarea probatoriului, în sensul punerii în discuția părților a efectuării unui supliment la raportul de expertiză specialitatea topografie pentru identificarea, cu schiță cadastrală, a terenului în suprafață de 150 mp (achiziționat de la E. și D.) și a terenului în suprafață de 86 mp (achiziționat de la C.), situate în București, str. x, precum și a unui supliment la raportul de expertiză specialitatea construcții pentru identificarea construcției/construcțiilor edificate pe terenul obiect al suplimentului la raportul de expertiză topografică.

A pus în vedere intimaților-reclamanți să facă dovada deschiderii rolului fiscal și a achitării impozitelor pentru restul suprafețelor de teren, menționate în cererea de chemare în judecată ca fiind achiziționate de la E., în suprafață de 130 mp, respectiv de 240 mp, situate la aceeași adresă și a acordat termen la data de 05 decembrie 2018.

Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2018, curtea de apel a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în specialitatea topografie pentru identificarea, cu schiță cadastrală, a terenului în suprafață de 150 mp (achiziționat de la E. și D.) și a terenului în suprafață de 86 mp (achiziționat de la C.), situate în București, str. x, de către expertul F., care a efectuat expertiza în dosarul de fond, și efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în specialitatea construcții pentru identificarea construcției/construcțiilor edificate pe terenul obiect al suplimentului la raportul de expertiză topografie, de către expertul G., care a efectuat expertiza construcții în dosarul de fond. A stabilit cuantumul onorariilor provizorii, în sarcina intimaților-reclamanți, precum și ordinea de întocmire a suplimentelor dispuse și a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019.

La cererea reprezentantului convențional al recurenților-reclamanți privitoare la motivele pentru care instanța a apreciat necesar a suplimenta probatoriul, curtea de apel a arătat că "necesitatea suplimentării probatoriului a fost constatată din oficiu, instanța având în vedere motivele de apel și probele administrate în dosarul de fond, iar pentru a avea probele necesare pronunțării unei soluții în cauză consideră necesar a se efectua un supliment al raportului de expertiză specialitatea topografie și un supliment al raportului de expertiză specialitatea construcții cu obiectivele indicate în încheierea de ședință din 14 noiembrie 2018."

Prin încheierea de ședință din 25 martie 2019, instanța de apel a amânat cauza și a acordat termen la data de 22 aprilie 2019, dispunând emiterea unei adrese către expertul G., pentru a depune la dosar, în condiții procedurale, suplimentul raportului de expertiză având ca obiectiv: identificarea construcției/construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 150 mp (achiziționat de la numiții C. și D.) și pe terenul în suprafață de 86 mp (achiziționat de la numitul C.), situate în București, str. x, cu mențiunea de a preciza starea actuală a construcției/construcțiilor.

În cuprinsul acestei încheieri de ședință s-a consemnat că instanța de judecată a pus în discuția reprezentantului reclamanților utilitatea efectuării suplimentului la raportul de expertiză în specialitatea construcții, față de împrejurarea că raportul de expertiză în specialitatea topografie cuprinde și identificarea construcției C1, iar acesta a declarat că insistă în efectuarea suplimentului la raportul de expertiză în specialitatea construcții, pe de o parte, având în vedere că expertul în specialitatea topografie a identificat greșit suprafața de teren, iar, pe de altă parte, pentru că se impune identificarea clară a imobilului construcție fiind util soluționării cauzei raportat la obiectul acesteia. Amânarea judecății a fost întemeiată de instanța de judecată pe necesitatea respectării principiului disponibilității, fiind reținută poziția procesuală exprimată de reclamanți, prin avocat.

În raport de măsurile dispuse prin încheierile de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 și 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, și de considerentele expuse de instanța de judecată, Înalta Curte constată că nu poate primi criticile de nelegalitate formulate de recurenții-reclamanți, prin care s-a susținut că instanța de apel nu a explicat în mod cert rațiunea pentru care a apreciat că se impune suplimentarea probelor cu expertiză în specialitățile topografie și construcții.

Cu referire la recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată că este fondat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed:

Prin decizia care face obiectul controlului judiciar, curtea de apel a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 871/04 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, str. x, în suprafață de 188 mp delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-14-15-13-16 și asupra imobilului-teren situat în București, str. x, sector 2 în suprafață de 86 mp delimitată prin punctele de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F..

A constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție (locuință aflată în stadiu de ruină) în suprafață construită la sol de 85 mp delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F., păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Prin sentința civilă nr. 871/04 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă pronunțase o soluție de admitere a cererii prin care reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, și Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, să se constate că au dobândit, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață măsurată de 762 mp, situat în municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit de expertul F., iar ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate, asupra imobilului - construcție (locuință) în suprafață construită de 137 mp situat în Municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcții întocmit de expert G..

În argumentarea soluției de admitere a apelurilor sub aspectul întinderii dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu, curtea de apel a arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanții și autorul acestora nu au formulat cereri pentru deschiderea rolului fiscal și nu au achitat taxele și impozitele aferente suprafeței de 130 mp, care a făcut obiectul chitanței de mână încheiate la data de 30 octombrie 1971 între E. și H., și suprafeței de teren în suprafață de 240 mp, care a făcut obiectul chitanței de mână încheiate în data de 1 iunie 1973 între E. și H..

În temeiul probelor administrate cu referire la istoricul rolului fiscal, curtea de apel a conchis că posesia exercitată de autorul intimaților-reclamanți și de către intimații-reclamanți asupra acestor două suprafețe de teren nu este una utilă, nefiind exercitată sub nume de proprietar și aceasta deoarece lipsește elementul psihologic al posesiei, aceștia necomportându-se față de bun ca proprietari.

Cu referire la prezumțiile legale reglementate de art. 1854 și 1855 din C. civ. de la 1865, conform cărora posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, respectiv că, ori de câte ori o persoană a început a deține un lucru, nu ca posesor, ci ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar, până ce va face dovada contrară, instanța de apel a reținut că relațiile referitoare la istoricul de rol fiscal comunicate de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 2 București au răsturnat prezumția instituită prin art. 1854 C. civ., intimații-reclamanți și, respectiv, autorul acestora, exercitând o simplă detenție precară asupra suprafețelor de teren de 130 mp și 240 mp, în condițiile în care nu s-au înregistrat în evidențele fiscale ca plătitori de taxe și impozite pentru aceste suprafețe de teren.

Examinând criticile de nelegalitate subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, ca premisă, că cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul București, str. x, compus din teren și construcții, a fost admisă la judecata în primă instanță, tribunalul apreciind că reclamanții, împreună cu autorul lor, au stăpânit terenul în suprafață măsurată de 762 mp, situat în Municipiul București, str. x, sector 2 mai mult de 30 ani, exercitând o posesie continuă, neîntreruptă și netulburată, publică și sub nume de proprietar timp de peste 30 de ani, fiind îndeplinite condițiile pentru a opera uzucapiunea de lungă durată.

Curtea de apel a infirmat raționamentul primei instanțe cu referire la îndeplinirea condiției care impune exercitarea posesiei sub nume de proprietar, reținând că această condiție este îndeplinită numai pentru suprafețele de teren de 188 mp, respectiv 86 mp, pentru care a existat rol fiscal și au fost achitate impozitele.

În contextul particular al cauzei, care vizează un imobil identificat cu o adresă poștală unică, compus din mai multe parcele de teren dobândite, conform situației de fapt necontestate, reținută de instanțele de fond, de autorul reclamanților prin mai multe înscrisuri sub semnătură privată, imobil care reprezintă un tot unitar, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1846 C. civ., conform cărora prescripția achizitivă "este fondată pe faptul posesiunii", și ale art. 1854 din același act normativ care instituie prezumția că "posesorul posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul."

Având în vedere că posesia ca stare de fapt reunește elementul material (corpus) și elementul subiectiv (animus), în contextul particular al cauzei, Înalta Curte reține că modalitatea în care instanța de apel a făcut calificarea atitudinii subiective a reclamanților față de bunul individual determinat contravine dispozițiilor art. 1846 și ale art. 1854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei ca stare de fapt la achitarea taxelor și impozitelor aferente imobilului.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii de ședință din 22 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, care reprezintă încheierea de dezbateri, urmează a fi admis având în vedere că prin această încheiere cererea formulată de reclamanți, de a se solicita relații suplimentare cu referire la suprafața de teren pentru care s-a achitat impozit și persoanele care au efectuat plățile, a fost respinsă, apreciindu-se că nu este utilă soluționării cauzei, în condițiile în care, în analiza elementului subiectiv al posesiei, instanța de apel a apreciat că neachitarea impozitelor este de natură să conducă la concluzia că posesia exercitată de reclamanți și autorul acestora nu a fost exercitată sub nume de proprietar.

De altfel, la judecata în recurs recurenții-reclamanți au depus înscrisuri eliberate de Direcția de Venituri Buget Local Sector 2 București susținând că au făcut dovada achitării la zi a impozitelor datorate pentru imobilul aflat în litigiu.

Întrucât în cuprinsul acestora nu există nicio referire la suprafață, ci doar la adresa str. x, București, instanța de rejudecare urmează a verifica dacă, în concret, aceste plăți se referă la suprafețele la care s-au raportat recurenții-reclamanți.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 și 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019 și a încheierii de ședință din 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia atacată și încheierea de ședință din 22 aprilie 2019 și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019 și a încheierii de ședință din 22 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 945A din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și încheierea de ședință din 22 aprilie 2019 și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor de ședință din 14 noiembrie 2018, 05 decembrie 2018 și 25 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.