ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 18.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Primăria Municipiului București, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, pentru imobilul situat în București, str. x.

Prin Sentința civilă nr. 6183 din 21.09.2017, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a admis acțiunea reclamantei, astfel cum aceasta a fost modificată. A constatat vacanța succesiunii defunctului B., decedat la data de 28.01.2014, conform Actului de deces nr. 427, eliberat la data de 29.01.2014 de către Consiliul Local al Sectorului 2 București, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. A constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între reclamanta A., în calitate de cumpărătoare, și Primăria Municipiului București, în calitate de succesor al defunctului B., cu privire la imobilul situat în București, strada x, parter în suprafață totală de 45,14 m.p., astfel cum acesta a fost identificat de către expertul tehnic judiciar C. (anexa 5 la raportul de expertiză).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Primăria Municipiului București.

Prin Decizia civilă nr. 991A din 20 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au fost admise apelurile acestor părți. A fost schimbată, în tot, sentința apelată și, implicit, încheierea din data de 08.12.2016, prin care au fost soluționate excepțiile invocate de către apelanții-pârâți, în sensul că: a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin DGRFPMB, invocată de către acesta prin întâmpinare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român prin DGRFPMB, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului București, invocată de către aceasta prin întâmpinare și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Această ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs de către reclamanta A., înregistrat la Tribunalul București, la data de 20.06.2018.

Prin Decizia civilă nr. 547 din 26.10.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competenta materială de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10 decembrie 2018.

Prin rezoluția din 11 decembrie 2018, s-a fixat termen la 13 februarie 2019, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, nejustificându-se competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal, care are ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, pricină evaluabilă în bani sub pragul de 200.000 RON.

Prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în Dosarul nr. x/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 965 din 14 noiembrie 2018, s-a stabilit, că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, revine curților de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, respectiv 14 noiembrie 2018, impunându-se astfel cu caracter obligatoriu la momentul soluționării excepției de necompetență materială a Înaltei Curți.

Prin respectiva decizie, s-a constatat că dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

În interpretarea acestor dispoziții legale, s-a reținut, prin decizia menționată, că "textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Prin acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Astfel, prin decizia Înaltei Curți nr. 18/2018, s-a arătat că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții "trebuie să reiasă din decelerarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicarea scopului recursului".

S-a reținut că, în raport de prevederile art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau curți de apel.

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat astfel că Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei noi reguli de competență, care, în raport de dispozițiile art. 122 C. proc. civ., pot fi stabilite numai prin modificarea normelor acestui cod.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Referitor la efectele acestei decizii, prin decizia menționată, s-a constatat că, în viziunea instanței de contencios constituțional, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs și nu prin accesul la o anumită instanță.

În continuare, instanța supremă, constatând că nici dispozițiile art. 96 pct. 3 și nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, în favoarea curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, a apreciat că se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea acestora.

Față de principiul organizării judecătorești "în sistem ierarhic de tip piramidal a instanțelor judecătorești", ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 94 - 97 C. proc. civ. care "presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă", Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că revine curților de apel competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

Pentru toate aceste considerente, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 991A din 20 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC -NN