ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1776/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Primăria Municipiului București, să se constate vacanța succesorală de pe urma defunctei C., decedată în anul 2008, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 650 mp, situat în București și dreptul de proprietate asupra construcțiilor situate pe acest teren, prin accesiune imobiliară, fără cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 553, art. 562 și urm. C. civ., art. 35, art. 111 și urm. C. proc. civ. Prin întâmpinare, Primăria Municipiului București a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 5 București, față de art. 94 C. proc. civ., excepția lipsei calității de folosință a Primăriei Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, reclamanții nefăcând dovada că imobilul se află în proprietatea Primăriei Municipiului București, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea cererii, invocând excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că Legea nr. 36/1995 instituie o procedură specială pentru constatarea și declararea vacanței succesorale. La data de 29.11.2016, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, în sensul introducerii în cauză a pârâtului Municipiul București prin primar general, precum și răspuns la întâmpinare. Prin sentința nr. 4832/28.06.2017, Judecătoria Sector 5 București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 03.08.2017, sub nr. x/2017.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin încheierea de ședință din 17.11.2017, tribunalul a constatat ca rămase fără obiect excepția lipsei capacității procesuale de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de constatare a vacanței succesorale, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin sentința nr. 3152/20.12.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar general; a admis în parte acțiunea precizată; a constatat vacanța succesorală după defuncta C., decedată conform actului de deces nr. 1393/2008, înregistrat în Registrul Stării civile al Primăriei sectorului 5 București; a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă de 30 de ani asupra imobilului teren în suprafață de 729 mp, reieșită la măsurătoare, teren situat în București, str. x, identificat potrivit Planului de amplasament și delimitare Anexa 2 la raportul de expertiză întocmit de către expertul D.; a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară cu privire la construcțiile C1 și C2, identificate pe același plan.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 547A/13.04.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței nr. 3152/20.12.2019.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 547A/13.04.2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Recurentul a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra calității procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor în ce privește primul capăt de cerere, respectiv, constatarea succesiunii vacante de pe urma defunctei C.. Prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului statuează că "în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații și sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale". Referitor la constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în mod greșit instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă în cauză a recurentului în baza art. 26 din Legea nr. 18/1991. Această calitate aparține unității administrativ teritoriale, respectiv Municipiului București, prin Primar general, în considerarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, Legii nr. 215/2001 și a Codului administrativ. Referitor la condițiile uzucapiunii astfel cum sunt reglementate de art. 1890 C. civ., recurentul arată că în cauză acestea nu sunt îndeplinite, nefiind vorba de o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietar, reclamanții fiind doar detentori precari.

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că recursul este admisibil, criticile privind aplicarea/interpretarea eronată a dispozițiilor art. 680 C. civ., art. 1850 C. civ., art. 26 din Legea nr. 18/1991 fiind susceptibile de încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 mai 2023 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 25 octombrie 2023.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului și au arătat că hotărârile instanțelor de fond sunt temeinice și legale, soluțiile date având la bază un probatoriu riguros administrat, din care rezultă temeinicia pretențiilor reclamanților. În cauză nu este vorba de o interpretare sau aplicare greșită a legii, Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale, iar recurentul confundă procedura succesorală necontencioasă prevăzută de Normele metodologice aprobate de H.G. nr. 731/2007, desfășurată la notarul public, cu procedura contencioasă la instanța de judecată. Totodată, în cauză sunt îndeplinite condițiile legii pentru a uzucapa, respectiv posesia nu a fost și nu este viciată, a fost continuă, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 680 C. civ., în raport de prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/4.07.2007, sens în care susține că în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și nu de către Ministerul Finanțelor. Critica este nefondată. Potrivit art. 680 C. civ. (în forma în vigoare la data deschiderii succesiunii, anul 2008) "în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului." Din actele și lucrările dosarului reiese că tribunalul și, ulterior, curtea de apel, au reținut că succesiunea rămasă de pe urma defunctei C. este o succesiune vacantă, potrivit prevederilor art. 477 și art. 680 din C. civ. de la 1864, în considerarea intervalului îndelungat scurs de la data decesului promitentei vânzătoare și a faptului că nu există nicio dovadă din care să rezulte că vreun moștenitor legal sau testamentar ar fi acceptat moștenirea în termenul prevăzut de lege, aspecte rezultate din certificatul nr. x din 5 aprilie 2016 emis de Camera Notarilor Publici București. Ca atare, instanțele de fond au apreciat că se impune a fi reținută legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București întrucât proprietar al bunurilor provenite din succesiuni vacante este Statul, bunurile făcând parte din domeniul privat al acestuia. În acest context factual și juridic, Înalta Curte constată că sunt lipsite de fundament susținerile recurentului vizând pronunțarea hotărârii recurate cu aplicarea eronată a prevederilor art. 680 C. civ., în raport de prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/4.07.2007 întrucât pârâtul este cel care interpretează greșit dispozițiile legale menționate. Prevederile art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, invocate de recurent, reglementează tocmai faptul că Statul este subiectul de drepturi și obligații, iar Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice sunt (doar) reprezentante ale Statului, însă în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante în procedura notarială, necontencioasă. Or, în procedura contencioasă, respectiv în prezenta cauză, calitatea de reprezentant a Statului aparține Ministerului Finanțelor, în raport de prevederile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în forma în vigoare în anul 2008 (în reglementarea actuală, potrivit art. 223 C. civ.). Totodată, recurentul pretinde că instanța de apel a reținut eronat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 26 din Legea nr. 18/1991, sens în care invocă prevederile Legii nr. 213/1998, art. 123 alin. (1), art. 119 din Legea nr. 215/2001 și susține că Municipiului București, prin Primar ar justifica, în speță, calitate procesuală pasivă. Critica este lipsită de fundament în contextul în care instanța de apel a reținut întocmai, respectiv în acord cu cele afirmate de către recurent, calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin Primar, în baza art. 26 din Legea nr. 18/1991. Astfel, instanțele de fond au reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român, potrivit art. 680 C. civ., cu privire la primul capăt de cerere ce are ca obiect constatarea vacanței succesorale după defuncta C.. Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1890 C. civ.. În esență, recurentul pretinde că intimații nu au exercitat o posesie utilă, continuă și neîntreruptă. Critica formulată are, însă, un caracter lacunar, nefiind prezentate, în concret, argumente privind calitatea de detentori precari a intimaților. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplinește o funcție de clarificare a unor situații juridice deoarece, având ca efect nașterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparență îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert și indiscutabil. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-și producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiții: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă și neviciată, și posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Posesia reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosință, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.) și elementul psihologic, respectiv, intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar. Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale. Pentru elementul psihologic - care este mai greu de dovedit - C. civ. a instituit doua prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, reclamanții, ar deține pentru altul și nu pentru sine. Specificul detenție precare-invocată formal de către recurent- constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul și nu pentru sine. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speță, posesia exercitată de reclamanți asupra terenului în litigiu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.