ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 973/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar general, B. și C., să se constate: 1.succesiunea vacantă cu privire la moștenirea defunctului D., pentru suprafața de teren de circa 200 mp, situată în București, str. x, sector 3; 2. dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului situat în București, str. x și nr. 16, în suprafață de circa 438 mp (sau cât va rezulta din măsurători) ca urmare a intervenirii prescripției achizitive, în principal, prin uzucapiune de 10 ani, iar în secundar, de 30 ani prin joncțiunea posesiilor și 3. dreptul de proprietate al reclamantului asupra construcției edificate pe întregul teren în suprafață totală de 647 mp, compusă din S+P+E1+M, situată în București, str. x, sau cât va rezulta din măsurători, prin accesiune imobiliară artificială.

Sentința Tribunalului București – secția a V- a civilă Prin sentința civilă nr. 326 din 4 martie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. și C. și a respins cererea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București prin Primar general; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiului București prin Primar general; a constatat vacantă succesiunea defunctului D., decedat conform actului nr. 1114/9.04.2002 și calitatea de moștenitor legal a Statului Român; a constatat că din masa succesorală face parte terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, str. x, sector 3; a constatat că reclamantul a dobândit, ca efect al uzucapiunii, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 464 mp situat în București, str. x, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar E., astfel cum a fost completat, în urma avizării de OCPI București și a respins, ca neîntemeiată, cererea prin care se solicita a se constata că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, prin accesiune imobiliară artificială. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. precum și pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar general.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 271 A din 2 martie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar general împotriva sentinței civile nr. 326/04.03.2021 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018 și a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea, a constatat că reclamantul a dobândit și dreptul de proprietate asupra construcției edificate pe terenul situat în București, str. x, parter cu suprafață utilă de 364,75 m.p., etaj cu suprafață utilă de 343,26 m.p. și mansardă cu suprafață utilă de 74,26 m.p., astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert ing. F., păstrând în rest sentința civilă apelată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 271 A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar general. 4.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor arată că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile legale aplicabile în speță cu privire la primul capăt de cerere, prin care se solicita să se constate succesiunea vacantă de pe urma defunctului D.. Invocă dispozițiile art. 680 C. civ., dar și pe ale art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731 din 4 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului și arată că, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice Județene, în speță de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și nu de către Ministerul Finanțelor. Arată că într-o cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune are calitate procesuală proprietarul care a stat în pasivitate, iar reclamantul nu a făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu este Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Invocă dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 119 din Legea nr. 215/2001 și arată că, în speța dedusă judecății, se regăsește situația de excepție în care calitate procesuală pasivă are unitatea administrativ teritorială, respectiv Municipiul București prin Primar general și nu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Referitor la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției edificate pe teren, învederează că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, în raport de dispozițiile Legii nr. 50/1991, considerând că cererea trebuie îndreptată împotriva unității administrativ teritoriale pe raza căreia se află construcția, care, prin reprezentanții săi, aplică sancțiuni contravenționale pentru efectuarea de lucrări fără autorizație de construire. Invocă dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991 și arată că unitatea administrativ teritorială abilitată de lege poate, printr-o dispoziție de desființare, să afecteze dreptul de proprietate asupra unei construcții realizate fără autorizație de construire. Susține că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1890 C. civ., în speță nefiind vorba de o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietar, reclamantul fiind doar un detentor precar. 4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București prin Primar general susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 85 și art. 116 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 precum și de art. 651, art. 680 și art. 700 C. civ. de la 1864, instanța de apel reținând în considerentele hotărârii pronunțate că este pe deplin justificată calitatea procesuală pasivă a Municipiului București. Arată că îndreptățirea de a fi chemat în judecată Municipiul București prin Primar general ar fi posibilă numai dacă s-ar fi dovedit că acest pârât este proprietarul nediligent al terenului în litigiu (calitate pe care ar putea să o aibă doar în cazul unei succesiuni vacante), în speță prima instanță constatând vacantă succesiunea defunctului D., calitatea de moștenitor legal a Statului Român, precum și faptul că din masa succesorală face parte terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, str. x. Redă din considerentele deciziei instanței de apel și arată că această hotărâre cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește soluția dată cu privire la apelul Municipiului București prin Primar general, în condițiile în care se reține că Statul Român a fost chemat în judecată pentru a se constata vacanța succesorală și pentru crearea unui cadru procesual pasiv corespunzător acțiunii în constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului care a fost proprietatea lui D., proprietate culeasă de stat ca unic moștenitor, prin constatarea vacanței succesorale a defunctului D., pentru ca apoi să se concluzioneze că toate criticile invocate de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul general, referitoare la excepția lipsei calității sale procesuale apar ca nefondate. Astfel, instanța de apel admite că Statul Român are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului de 200 mp din str. x, teren ce a aparținut defunctului D., și implicit, calitate de proprietar nediligent, însă acceptă că, în speță, trebuie să figureze mai mulți proprietari neglijenți ai terenului în litigiu, respectiv Statul Român, Municipiul București, B. și C.. Învederează că, în ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de apel, deși menționează rolul activ pe care ar fi trebuit să îl aibă prima instanță pe aspectul momentului, intervalului edificării construcțiilor, respectiv să solicite probe suplimentare, nu consemnează în motivarea hotărârii pronunțate (de admitere a apelului reclamantului) decât declarațiile a doi martori, audiați la prima instanță, din care ar rezulta că lucrările de extindere, supraetajare și mansardare s-ar fi realizat în anii 1998-1999 și, astfel, nu ar fi incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 13/2019 a ÎCCJ, Secțiile Unite, fără însă a administra un probatoriu adecvat în acest sens, ca instanță de control judiciar în calea devolutivă de atac a apelului, respectiv proba cu înscrisuri care să ateste fără echivoc, realizarea lucrărilor de extindere, supraetajare și mansardare anterior datei de 1 august 2001 (data avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 13/2019 a ÎCCJ).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru neîncadararea criticilor în motivele de recurs, precum și respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului formulat de Municipiul București prin Primar general pentru neîncadararea criticilor în motivele de recurs, precum și respingerea recursului, ca nefondat. La 15 septembrie 2022, intimatul B. a depus cerere prin care a învederat că împreună cu intimata C. au vândut imobilul în litigiu către intimatul reclamant A., solicitând scoaterea lor din proces întrucât consideră că nu au calitate de pârâți.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 martie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București, prin Primar general împotriva deciziei nr. 271A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a criticat decizia curții de apel, susținând că instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 680 C. civ., art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731 din 4 iulie 2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, conform cărora, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, Statul Român este reprezentat de Direcțiile generale ale finanțelor publice județene, în speță de Direcția generală regională a finanțelor publice București și nu de către Ministerul Finanțelor. Această critică, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată. Potrivit art. 680 C. civ., În lipsa de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, iar conform art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data decesului defunctului D. 9 aprilie 2002, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. Alin. 2 al textului legal menționat prevede că statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Este real că, potrivit art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, republicată, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, În cazul moștenirilor ce urmează a fi declarate vacante, deschise până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, direcțiile generale regionale ale finanțelor publice reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în cadrul procedurii succesorale, iar reprezentarea acestora în cadrul procedurii succesorale se face prin consilieri juridici. Însă, acest text instituit printr-un act juridic de aprobare a unor norme metodologice, cu forță inferioară C. civ. și Decretului nr. 31/1954, nu poate înlătura capacitatea generală de reprezentare a Statului Român de către Ministerul Finanțelor în fața instanțelor judecătorești în cererile având ca obiect constatarea vacanței succesorale, astfel cum a reținut instanța de apel. Având în vedere că regula este aceea că eliberarea certificatului de succesiune vacantă se realizează în cadrul procedurii succesorale notariale, conform prevederilor Legii nr. 36/1995 și împrejurarea că actele normative speciale sunt aplicabile numai situațiilor de excepție, se impune concluzia că prevederile cu caracter special înscrise în art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 își găsesc aplicare exclusiv în situația în care se urmează o procedură notarială spre a se obține eliberarea unui astfel de act juridic succesoral, iar o extindere a competențelor, pe care le conferă respectiva reglementare direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, la procedura judiciară, ar avea drept consecință încălcarea principiului general potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare. De altfel, instanța de apel a mai reținut, în legătură cu acest aspect, că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul român a fost invocată pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 82 alin. (2) C. proc. civ., împrejurare necontestată prin motivele de recurs. În plus, în condițiile în care procedura judiciară pendinte nu este supusă rigorilor procedurale caracteristice procedurii notariale, se impune a se constata că, în speță, nu își găsesc aplicarea prevederile invocate de recurent din H.G. nr. 731/2007, cum în mod legal a reținut instanța de apel, în acest ultim caz fiind incidente prevederile C. civ. Recurentul a criticat decizia instanței de apel și sub aspectul reținerii greșite a calității sale procesuale pasive, susținând că nu a fost făcută dovada că este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu. În acest sens a arătat că, în raport de dispozițiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 119 din Legea nr. 215/2001, calitatea procesuală pasivă aparține Municipiului București prin Primar general. Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reținerii greșite a calității procesuale pasive a recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acest pârât are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios, contrar susținerilor din recurs. Obiectul acțiunii deduse judecății asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra constatării succesiunii vacante a numitului D. și a recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la terenul situat în București, str. x și nr. 16, în suprafață de 438 mp, ca efect al prescripției achizitive de 10 ani, iar în secundar, de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor deținătorilor anteriori și cu privire la construcția edificată pe întregul teren în suprafață de 647 mp, compusă din S+P+Et. 1+M, prin accesiune. Se reține că, în cadrul condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. Astfel, potrivit art. 36 C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond." Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiții specifice prevăzute de art. 1847 și art. 1890 din C. civ. din 1864, incidente în cauză, având în vedere momentul începerii posesiei, referitoare la utilitatea posesiei, sub aspectul calităților de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, precum și la durata de 30 de ani a posesiei exercitate. Sub aspectul cadrului procesual subiectiv, se reține că uzucapiunea este opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancțiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, față de proprietarul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său sau persoanei care ar putea opune un drept real asupra imobilului iar caracterul util al posesiei, condiție prevăzută de lege pentru constatarea efectului constitutiv de drepturi al prescripției achizitive se verifică în raport cu deținătorii anteriori, Statul Român preluând, prin reținerea vacanței succesorale, de la data deschiderii succesiunii vacante (2002) drepturile aflate în patrimoniul autorului său. Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane în raport de care se poate constata existența dreptului în litigiu și care dobândesc legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acțiune în constatare. În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, relevă că prin promisiunea de vânzare autentificată cu nr. x, numitul D. s-a obligat să vândă numitei G., căsătorită cu reclamantul, dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafață de 200 mp, dobândit de acesta prin act sub semnătură privată, la 23 octombrie 1953, iar în anul 2002, numitul D. a decedat, succesiunea nefiind dezbătută. Se reține că, prin sentința pronunțată de tribunal, instanța a constatat vacantă succesiunea defunctului D., decedat la 9 aprilie 2002, calitatea de moștenitor legal a Statului Român, precum și faptul că din masa succesorală face parte terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, str. x, soluția nefiind atacată în apel. Având în vedere momentul la care a început posesia reclamantului, Înalta Curte reține incidența prevederilor C. civ. de la 1864, care statua prin dispozițiile art. 477 faptul că toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public, cu mențiunea că potrivit art. 25 din Legea nr. 213/1998: În accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, după caz. În egală măsură, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile art. 646 C. civ. de la 1864, prin care legiuitorul prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, precum și cele ale art. 680 din același act normativ, potrivit cărora în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale reiese că, în concepția C. civ. de la 1864, patrimoniul succesoral, respectiv bunurile fără stăpân trec asupra statului, în ipoteza în care nu există moștenitori legali sau testamentari sau există moștenitori, dar vocația lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale sau din orice motive bunul este abandonat de fostul titular sau acesta nu se poate identifica. Se constată, în raport de dispozițiile legale invocate, că bunurile rezultate din moștenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 sunt culese de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care dobândește moștenirea ope legis, de la momentul deschiderii succesiunii, potrivit regulilor generale, hotărârea judecătorească prin care a fost constatată vacanța succesorală neavând efect constitutiv de drepturi, ci efect declarativ. Prin urmare, în speță, se verifică identitatea prevăzută de art. 36 C. proc. civ. în ceea ce privește pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, acesta reprezentând, potrivit dispozițiilor de drept substanțial, unul din subiectele raportului juridic litigios. Referitor la soluția pronunțată pe capătul de cerere vizând accesiunea, susține lipsa calității sale procesuale pasive arătând că, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 50/1991, unitatea administrativ teritorială abilitată de lege poate, printr-o dispoziție de desființare, să afecteze dreptul de proprietate asupra unei construcții realizate fără autorizație de construire. Se reține că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel menționează faptul că uzucapantul este considerat proprietar din ziua în care a început posesia iar ca efect al accesiunii, orice construcție edificată pe terenul dobândit prin uzucapiune va deveni proprietatea acestuia. În cazul acțiunii având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unei construcții, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, grefate pe cererea privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui teren, prin efectul uzucapiunii, calitate procesuală pasivă are proprietarul acestui din urmă imobil. Prin urmare, instanța a reținut existența unui drept de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară ca o consecință a constatării prescripției achizitive asupra terenului, în raport de dispozițiile legale în vigoare la data edificării acesteia, situație în care nu s-a pus problema reevaluării calității procesuale a părților în raport de incidența Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de atribuțiile unității administrative în materia disciplinei în construcții cu efect constitutiv de drept. Sub un ultim aspect, recurentul arată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1890 C. civ., în speță nefiind vorba de o posesie utilă, netulburată și sub nume de proprietar, reclamantul fiind doar un detentor precar. Înalta Curte constată că recurentul nu a expus argumentele pentru care apreciază că nu este legală soluția instanței de apel, de menținere a sentinței atacate, din perspectiva îndeplinirii condițiilor prescripției achizitive de 30 de ani, iar o astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora. Recursul pârâtului Municipiul București prin Primarul general a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținându-se, în esență, motivarea contradictorie a hotărârii, precum și faptul că nu a fost făcută dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent care a pierdut posesia imobilului în litigiu, calitate pe care ar putea să o aibă doar în cazul unei succesiuni vacante. Verificând decizia prin prisma modalității de aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, în raport de criticile concrete de nelegalitate, Înalta Curte reține că, în mod corect, a concluzionat instanța de apel, în cadrul raționamentului judiciar expus, asupra calității procesuale pasive a Municipiului București. În speță, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a dovedit că defunctul D. a avut moștenitori, deși îi revenea sarcina probei în acest sens. În aceste condiții, având în vedere dispozițiile legale ale art. 477 C. civ., coroborate cu cele ale art. 680 din același act normativ, instanța de recurs reține că Statul Român este proprietarul succesiunilor vacante, fiind fără relevanță faptul că nu a fost emis de către notarul public certificatul de vacanță succesorală, potrivit art. 116 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, întrucât constatarea existenței unei succesiuni vacante și a masei succesorale se poate face și de către instanța de judecată, în mod direct. Nu este incident nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurentul a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român iar, pe de altă parte, a reținut că, în speță, figurează mai mulți proprietari nediligenți ai terenului. Analizând considerentele prezentate de recurent ca fiind contradictorii, se constată că acestea nu sunt în contradicție. Astfel, în raport de obiectul acțiunii, instanța a reținut calitatea de moștenitor a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor în urma constatării vacanței succesorale a defunctului D., cu referire la suprafața de teren de 200 mp, în timp ce excepția calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București a fost respinsă față de criticile concrete invocate de această parte, în sensul că nu s-a făcut dovada faptului că titularul dreptului de proprietate asupra întregii suprafețe uzucapate ar fi decedat fără moștenitori, precum și că imobilul teren ar fi devenit fără stăpân. Printr-o altă critică formulată, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a respectat dispozițiile privind rolul activ al judecătorului cât privește administrarea probei cu înscrisuri care să ateste, fără echivoc, realizarea lucrărilor de extindere, supraetajare și mansardare a imobilului, anterior datei de 1 august 2001. Înalta Curte constată că, întrucât procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiile disponibilității și contradictorialității. În cauză, apelantul-pârât a avut posibilitatea de a propune și administra probe în calea de atac exercitată, pentru a contracara tezele probate de reclamant în ipoteza în care le-a contestat, însă acesta nu a înțeles să uzeze de prevederile C. proc. civ. în acest sens. Câtă vreme partea în cauză a avut la dispoziție mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le dorea, dar nu a procedat astfel, aceasta nu poate invoca în recurs faptul că instanța de apel nu a ordonat anumite probe. Rolul activ al judecătorului, prin raportare la efectul devolutiv al apelului, nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanței de judecată sau că nerespectarea de către părți a dispozițiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecințe procedurale. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 271A din 2 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.