ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1524/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la 28 februarie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5 București, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză instanța să constate dobândirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 400 mp, situat în București, str. x, și prin accesiune imobiliară asupra construcției ridicate pe acesta. Pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a invocat în cadrul întâmpinării depuse excepțiiile puterii de lucru judecat față de dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei sectorului 5 București și a lipsei calității procesuale pasive. Pârâta Primăria sectorului 5 București a ridicat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive, cu argumentul că nu există identitate între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Prin sentința civilă nr. 6939/12.10.2017 a Judecătoriei sectorului 5 București a fost admisă excepției necompetenței materiale și declinată cauza, spre soluționare, la Tribunalul București.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 483 din 13 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5 București și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată a reclamanților ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei hotărâri au promovat apel reclamanții.

Decizia pronunțată, în apel, de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1507A din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul exercitat în cauză Decizia din apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții A. și B.. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții au susținut faptul că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii și au invocat, în justificarea motivelor, prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865. În partea de început a cererii, au expus argumentele avute în vedere de prima instanță în pronunțarea soluției, de respingere a acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5 București. Recurenții au apreciat că, în mod greșit, s-a dispus admiterea excepției, acești pârâți având calitate procesuală pasivă în cauză. Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este moștenitorul defunctului și, astfel, pot fi unite posesiile. Pe aspectul menționat, au solicitat instanței de recurs să țină seama de prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, conform cărora "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.’’Acest din urmă articol dispune că terenurile situate în intravilanul localității care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosință celor care solicită să-și construiască locuințe și nu au teren ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24. Dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit de Statul Român direct prin lege, în acord cu prevederile art. 645 C. civ., coroborate cu cele ale art. 646 din același cod și apoi, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, adică a art. 36 alin. (1), menționat anterior, a fost transmis în același mod către Municipiul București. În continuare, recurenții au prezentat condițiile pentru a se reține caracterul util al posesiei și au apreciat că se poate da eficiență dispozițiilor art. 1860 C. civ., în ce privește constatarea uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor. S-au prevalat de Decizia nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, ce a stabilit următoarele: "În cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul Lege nr. 1/1984 și Decretul Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.’’ Astfel cum rezultă din motivarea deciziei, intrarea în vigoare a acestor acte normative nu a determinat o modificare esențială asupra cursului prescripțiilor achizitive începute anterior. Pe perioada cât aceste legi au fost în aplicare, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar au fost restrânse căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate. Este evident că nu a avut loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul art. 1844 alin. (2) C. civ., care să poată fi invocată drept piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive. Întrucât terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesiile lor au beneficiat, atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ., referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra terenurilor. Au apreciat recurenții și că, în speță, sunt incidente prevederile art. 492 C. civ. în condițiile în care au construit, consolidat și întreținut construcția ridicată pe terenul în litigiu. Prin pronunțarea deciziei atacate, instanța de apel a fost în eroare, pentru că prezentul dosar conturează o altă situație de fapt care definește constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Pe de altă parte, de la primul dosar judecat, a trecut o perioadă foarte lungă de timp, astfel că nu pot fi reținute dispozițiile autorității de lucru judecat, ceea ce impune respingerea excepției. În considerarea aspectelor învederate, recurenții au solicitat admiterea recursului, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în principal, iar, în subsidiar, admiterea căii de atac, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au exprimat un punct de vedere. Prin rezoluția din 23 aprilie 2021, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 24 iunie 2021.

Apărările formulate în recurs Intimata Primăria sectorului 5 București, prin Primar, a formulat întâmpinare, solicitând menținerea deciziei Curții de Apel, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu preliminar, instanța notează că recurenții s-au prevalat în susținerea motivelor de recurs de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, inaplicabil în cauză. În raport de data declanșării demersului judiciar, 28 februarie 2017, se reține că litigiul este guvernat de prevederile cuprinse în Noul C. proc. civ., intrat în vigoare la 15 februarie 2013, potrivit regulii instituite prin art. 24: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare’’. Așadar, aspectele formulate urmează a fi privite din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ce își găsește corespondent în art. 304 pct. 9), care reglementează ipoteza pronunțării hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, prin decizia atacată, Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei calității procesuale a pârâților Municipiul București, prin Primar General, și Primăria sectorului 5 București, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată introduse de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu aceștia ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Din expunerea rezumată a cererii de recurs, reiese că recurenții au susținut calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, prin raportare la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și art. 645 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ., temeiuri care atestă, în opinia acestora, dobândirea prin lege de către Municipiul București a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Aspectele învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în prezenta cale de atac, deoarece nu se raportează la argumentele instanței de apel, care a reținut, în privința legitimității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a chestiunilor tranșate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei sectorului 5 București, cu petite identice cu cele formulate în acțiunea de față. Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a primit o soluție identică cu cea dispusă în cauza menționată, soluționată prin sentința civilă nr. 8743/10.12.2014 a Judecătoriei sectorului 5 București. De altfel, nici afirmația potrivit căreia nu ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat în contextul în care dosarul pendinte vizează o situație de fapt diferită de cea din cauza în raport de care s-a invocat excepția, nu poate fi supusă cenzurii, nefiind în discuție un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate. Prin urmare, rezultă că recurenții nu au combătut raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată, prin invocarea unor critici subsumabile motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., putându-se considera că, de fapt, cerința motivării recursului nu este îndeplinită, acesta fiind lovit de nulitate. În privința pârâtei Primăria sectorului 5 București, se constată că nu au fost formulate critici din punct de vedere al admiterii excepției în ceea ce o privește, spre a putea fi cenzurate de prezenta instanță. De asemenea, aspectele referitoare la fondul litigiului, care privesc condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reține caracterul util al posesiei, în sensul aplicării dispozițiilor art. 1860 din C. civ., de constatare a uzucapiunii prin joncțiunea posesiilor, nu vor fi examinate față de limitele în care a fost judecat litigiul, pe excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți din cauză. Nu în ultimul rând, este de remarcat că toate criticile din recurs preiau în mare parte motivele de apel, recurenții nespecificând, în mod concret, care sunt pretinsele greșeli proprii instanței de control judiciar anterioare, care să poată fi supuse controlului de legalitate specific recursului. Or, această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu respectă exigențele dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate punctuale și riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanța de apel. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă, precum și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate, cerință care nu este îndeplinită în cazul de față potrivit argumentelor expuse. Constatând că susținerile recurenților nu pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici unei alte ipoteze de casare din cuprinsul normei, Înalta Curte va anula recursul acestora în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu observarea că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu astfel cum se prevede în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.