ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2070/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă, la data de 22 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București - Sector 1, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 100 mp, situat în București, str. x, în temeiul art. 1843 C. civ. din 1864 și dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției compuse dintr-o cameră și un antreu, cu o suprafață totală de 18 mp, edificată pe teren.

Prin sentința civilă nr. 3038 din data de 23 mai 2019, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

La data de 13 septembrie 2019, reclamanții au depus la dosar precizări, în ceea ce privește cadrul procesual pasiv, înțelegând să cheme în judecată pe pârâții Municipiul București - Sector 1 și Municipiul București, prin primar general.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 642 din 21 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București - Sector 1, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București - Sector 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului, în suprafață de 100 mp, situat în București, str. x, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcției edificate pe acest teren, în suprafață de 13 mp, așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., ca efect al accesiunii imobiliare; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu expert și contravaloare onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie:

Prin decizia civilă nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 642 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25 iulie 2023, sub nr. x/2018, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 04 septembrie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispozițiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.337,12 RON.

La data de 02 octombrie 2023, recurentul-pârât a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum stabilit de către instanță (3.337,12 RON), conform ordinului de plată nr. x din 29 septembrie 2023 aflat la dosar.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului cu privire la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de peste 30 de ani, prin raportare la art. 1846 și următoarele din vechiul C. civ. de la 1864, inclusiv art. 1890 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 477 C. civ. de la 1864, precum și a art. 25 (actualul art. 26) a Legii nr. 18/1991, de vreme ce curtea de apel a reținut că soluția primei instanțe pe cererea de uzucapiune nu poate fi schimbată, întrucât corespunde ipotezei legale a cauzei de față, în ceea ce privește terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate rezultat din situații de fapt persistente în timp, să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, care nu și-a conservat dreptul de proprietate privată a sa pe teren, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991.

A precizat că în speță nu se regăsește ipoteza reținută de instanța de apel, anterior arătată, în condițiile în care se reține, la pagina 5 alin. (3) din decizie, "faptul că, prin Decizia nr. 1496 din data de 4 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului LV. Stalin, terenul în suprafață de 100 mp și construcția aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, terenul fiind trecut în proprietatea privată a Municipiului București".

A menționat că instanța de apel a consemnat în considerentele hotărârii atacate, la pagina 5 alin. (6), faptul că terenul în suprafață de 100 mp, ce constituie obiectul prezentului litigiu, "reprezintă o secțiune din imobilul înscris în evidențele cadastrale ale orașului București, pe adresa poștală str. x, cu teren în suprafață de 202 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosință curți construcții, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidențelor int. D.", terenul respectiv fiind încă din anul 1959 proprietate de stat, nefiind în niciun moment după această dată un bun fără stăpân, cum reține total eronat instanța de apel (la paginle 8-9 din considerente).

Or, instanța de apel era obligată să se raporteze în analiza motivelor de apel la art. 1846 și urm. din C. civ. de la 1864, inclusiv la art. 1890 C. civ. raționamentul exprimat la pagina 10 alin. (2) în sensul că "în speța de față, intimatul-reclamant a formulat în mod legal cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, pentru ipoteza de bun fără stăpân a terenului, pentru a se putea judeca din punct de vedere legal pe o asemenea ipoteză pentru uzucapiune în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială" este total eronat, nefundamentat juridic și în contradicție cu probatoriul administrat în cauză;

A susținut că terenul în litigiu nu este efectiv un bun fără stăpân, atât timp cât a fost trecut în proprietatea Statului Român încă din anul 1959, prin decizia nr. 1496 din data de 04 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 octombrie 2023, în termen legal, intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului demers judiciar.

În susținerea poziției procesuale, au arătat că atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut în mod corect faptul că, prin Decizia nr. 1496 din data de 4 decembrie 1959 a Sfatului Popular al Raionului I. V. Stalin, terenul în suprafață de 100 mp și construcția aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, terenul fiind trecut în proprietatea privată a Municipiului București.

În baza Decretului nr. 224/1951 a trecut în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale Raionul Stalin doar o suprafață de 100 mp teren - din totalul suprafeței de teren de 202 mp ce compunea imobilul - situat în str. x (fost nr. 60) -, precum și construcția edificată pe acesta, în suprafață de 18 mp (13 mp potrivit măsurătorilor cadastrale efectuate de către expertul tehnic judiciar, C., desemnat în cauză de către Tribunalul București).

Au considerat că sunt neîntemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la inalienabilitatea bunului ce face obiectul prezentului dosar prin raportare la posibila apartenență a acestuia la domeniul public ai statului.

Au precizat că Legea fondului funciar nr. 18/1991 a fost primul act normativ care a conținut reglementari referitoare la regimul juridic al bunurilor din domeniul public și reglementari cu privire la regimul juridic din domeniul privat, această lege intrând în vigoare înaintea Constituției, ca act fundamental care a stabilit criteriile generale în funcție de care bunurile pot fi clasificate în bunuri ca făcând parte din domeniul public cu regimul juridic specific și bunuri ca făcând parte din domeniul privat cu un regim juridic de drept comun, în acest sens fiind prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția României.

Pornindu-se de la reglementarea dată dreptului de proprietate publică prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, Constituția și Legea nr. 213/1998, domeniul public se consideră că reprezintă "totalitatea bunurilor mobile sau imobile, aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale, în regim de drept public, bunuri afectate unei folosințe publice ce se realizează direct sau indirect, prin intermediul unui serviciu public, bunuri determinate ca atare prin lege sau care prin natura lor sunt de uz sau de interes public".

Sub aspectul regimului juridic al acestor bunuri, art. 136 alin. (4) din Constituție, stabilește norme imperative de exclusivă aplicabilitate, respectiv faptul că "bunurile proprietate publică sunt inalienabile"; inalienabilitatea componentelor domeniului public sau, altfel spus, interdicția ca ele să facă obiectul actelor sau faptelor juridice cu efect translativ de proprietate, generează alte două principii, respectiv imprescriptibilitatea și insesizabilitatea bunurilor proprietate publică.

Domeniul privat al statului și al unităților administrativ teritoriale a primit consacrare legală prin art. 6 din Legea fondului funciar nr. 18/1991; art. 136 din Constituție nu definește proprietatea privată, însă art. 136 alin. (5) raportat la alin. (1) din Constituție face referire la protecția proprietății private, prevăzând că dreptul de proprietate privată este inviolabil; nefiind definită proprietatea privată, pe cale de consecință, rezultă că proprietatea care nu este publică este privată, deoarece acestea sunt singurele forme de proprietate recunoscute de Constituție, deci, proprietatea privată este aceea care aparține statului, persoanelor fizice și persoanelor juridice.

Analizând per a contrario caracterele dreptului de proprietate publică, se pot observa caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată, respectiv faptul că bunurile aparținând proprietății private sunt alienabile, prescriptibile și sesizabile.

Alienabilitatea presupune faptul că, indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul proprietății private se află în circuitul civil, acest caracter juridic al dreptului de proprietate privată fiind esența acestui drept real, iar din el decurg toate celelalte caractere; astfel, proprietatea privată este prescriptibilă sau, altfel spus, un alt caracter al dreptului de proprietate privată este prescriptibilitatea.

Prescriptibilitatea este consecința alienabilității, iar atât timp cât bunurile ce constituie obiectul proprietății private pot fi înstrăinate și, în consecință, dobândite, iar prescripția achizitivă este unul din modurile de dobândire a dreptului real de folosință, existența acestui caracter este evidentă; în acest sens sunt și dispozițiile art. 1837 C. civ. din 1864.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil bunurilor imobile din domeniul privat al unităților administrative teritoriale, doctrina în materie a opinat faptul că "bunurile imobile din domeniul privat sunt supuse acelorași prescripții ca și particularii, iar domeniul privat ai unităților administrative teritoriale este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel Bunurile care fac parte din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale pot face obiectul diverselor acte juridice, pot fi înstrăinate sau uzucapate".

Coroborând situația de fapt cu probele administrate în prezenta cauză, precum și cu dispozițiile legale sus-menționate, rezultă că terenul în suprafață de 100 mp și construcția aflată pe acesta au fost trecute la nivelul anului 1959 în proprietatea statului, fiind predat fără plată către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului IV Stalin și în administrarea I.A.L. Stalin; acest drept de proprietate al statului s-a transmis către unitățile administrativ teritoriale în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991;

Municipiul București a dobândit un drept de proprietate asupra imobilului în discuție, ca efect al legii, începând cu anul 1991, întrucât anterior acestui an proprietatea aparținea exclusiv statului, iar nu unităților administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate dobândit ope legis de către unitățile administrativ-teritoriale este un drept de proprietate privată, întrucât imobilul nu a fost niciodată afectat desfășurării unor activități de utilitate publică, precum nici nu a fost declarată această utilitate publică printr-un act normativ sau administrativ.

Proprietățile private aparținând unităților administrativ-teritoriale pot face obiectul uzucapiunii în baza art. 1.837 C. civ. din 1864.

Din probele administrate în cauză rezultă că intimații-reclamanți au îndeplinit cele două condiții impuse de lege, pentru aplicarea instituției juridice a uzucapiunii de 30 de ani și anume: existența unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice și neechivoce și exercitarea neîntreruptă a acestei posesii timp de 30 de ani.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legii nr. 58/1974 și ale Legii nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

În cauză, poate opera joncțiunea posesiilor, textul de lege oferindu-le facultatea de a uni posesia lor cu posesia autorului reclamanților, E., începută la data de 10 octombrie 1977, spre a putea opune prescripția achizitivă.

În mod corect au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apel că asupra construcției edificate pe teren devin incidente regulile accesiunii, privită ca prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ceea ce se unește ca accesoriu cu lucrul principal;

Raportat la dispozițiile art. 492 din C. civ. din 1864, este instituită o prezumție relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului, prezumție pentru care, în cazul de față, nu s-a făcut proba contrară.

Contrar celor invocate de către recurentul-pârât, prin cererea de apel depusă la dosarul cauzei, instanța de fond nu a fost investită să se pronunțe asupra legalității unul act administrativ cu caracter individual, respectiv a autorizației de construire a clădirii edificate pe teren, prin urmare, Tribunalul București nu trebuia să analizeze, cum în mod eronat susține se susține, "obligativitatea obținerii unei autorizații de construire, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 50/1991."

Dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții au devenit aplicabile doar odată cu intrarea sa în vigoare, respectiv 7 august 1991, or, potrivit principiul neretroacvității legii civile, astfel cum acesta era prevăzut de art. 1 din C. civ. din 1864, prevederile Legii nr. 50/1991 nu pot produce efecte asupra construcției aflate pe teren și care, potrivit probatoriului administrat în cauză, apare ca fiind edificată la nivelul anului 1951.

II.3. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 iunie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la data 08 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea dedusă judecății are ca obiect constatarea dobândirii de către reclamanții A. și B., prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 100 mp situat în București, str. x, și prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe acest teren.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 642 din 21 aprilie 2021, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București - Sector 1; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București -Sector 1, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului, în suprafață de 100 mp, situat în București, str. x, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra construcției edificate pe acest teren, în suprafață de 13 mp, așa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat de către expert C., ca efect al accesiunii imobiliare; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu expert și contravaloare onorariu avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de fond a concluzionat că există o posesie utilă pe o perioadă de 30 de ani în favoarea reclamanților, având în vedere că aceștia dețin posesia terenului situat în București, str. x, în suprafață de 100 mp, începând cu anul 1977, când terenul respectiv a fost cumpărat de către autorul reclamanților, F., aceștia fiind cunoscuți drept proprietari ai imobilului în litigiu, calitate ce nu le-a fost contestată niciodată de nimeni, stăpânirea imobilului s-a făcut cu intenția de a se comporta față de acesta în calitate de proprietari și nu cu intenția de a-l stăpâni pentru altul, că a intervenit accesiunea artificială imobiliară cu privire la construcția edificată pe acest teren, în suprafață de 13 mp, constatându-se astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 492 C. civ., care instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea proprietarului, care în speță nu a fost răturnată.

În apel, soluția a fost menținută, prin decizia civilă nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, instanța de apel reținând, în concret, că situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză corespunde ipotezei legale ce privește bunul fără stăpân, prevăzută de art. 477 C. civ. soluționarea speței s-a făcut în consens cu decizia în interesul legii nr. 4/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin raportare la data la care a început posesia reclamantă în cauză ce stă la baza uzucapiunii (1977), ținând cont că Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 nu au scos terenurile din circuitul civil, ci doar au limitat anumite modalități de transmitere între vii, prin contracte, neafectând toate modalitățile de trasmitere a proprietății terenurilor, adică și uzucapiunea; îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1847 C. civ. în ceea ce privește cerințele legale ale uzucapiunii de lungă durată; neinvocarea și dovedirea faptului că terenul în discuție a intrat la un moment dat în domeniul public, aducând în acest sens lămuriri cu privire la noțiunea bun fără stăpân; intrarea construcției în domeniul privat al statului odată cu terenul uzucapat cu începere din anul 1977.

Pe calea recursului de față, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 477 din C. civ. de la 1864 și a celor ale art. 25 (actualul 26) din Legea nr. 18/1991, întrucât din probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul în discuție figurează încă din anul 1959 în proprietatea statului, conform deciziei nr. 1496/04.12.1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin, ceea ce denotă inexistența ipotezei legale a bunului fără stăpân reținută de instanța de apel, împrejurare față de care era obligată să se raporteze, în analiza motivelor de apel, la art. 1846 și urm. din C. civ. de la 1864 (inclusiv la art. 1890 din același act normativ).

În prealabil, Înalta Curte reține că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (…)"

Totodată, art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. prevede că "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, reiese că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

De asemenea, cu privire la caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ indicate de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte mai reține că, în calea de atac a recursului, aspectele ce țin de evaluarea și interpretarea probatoriului reprezintă strict chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanței de apel asupra probelor administrate în primă instanță și/sau apel nu poate fi supusă cenzurii instanței de control judiciar.

Așadar, Înalta Curte subliniază că stabilirea situației de fapt (pe baza probelor administrate de instanțele de fond) este atributul exclusiv al instanțelor de fond, instanței de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situației de fapt și nici reaprecierea probatoriului cauzei.

În acest context, în cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicțional, relevă că terenul în suprafață de 100 mp și construcția aflată pe acesta au fost trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 1496/04.12.1959 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin; prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 10.10.1977 autorul reclamanților, F., a cumpărat de la soții G. și H. suprafața de teren de 100 mp situată în București, str. x; potrivit relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Patrimoniu, terenul în suprafață de 100 mp, identificat de expertul tehnic judiciar în specialitatea topografie cadastru și geodezie, C., reprezintă o secțiune din imobilul înscris în evidențele cadastrale ale Orașului București, pe adresa poștală str. x, cu teren în suprafață de 202 mp, ca proprietate de stat, categoria de folosință curți construcții, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidențelor D..

Prima instanță a concluzionat că probele administrate cu privire la situația juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terțe persoane fizice sau juridice care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios, situație ce corespunde ipotezei ce privește terenul fără stăpân reglementate de art. 477 din C. civ. de la 1864, în aprecierea instanței de apel, de vreme ce calitatea de proprietar a unei anumite persoane nu a fost dovedită printr-un act juridic care să se bucure de prezumția de validitate, apt să transmită dreptul de proprietate asupra acestui teren.

Raportându-se la momentul la care a început posesia autorului reclamanților (1977), Înalta Curte reține incidența prevederilor vechiul C. civ., care statuau prin dispozițiile art. 477 faptul că toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public. În egală măsură, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile art. 646 din același act normativ, prin care legiuitorul prevedea că bunurile fără stăpân sunt ale statului, precum și cele ale art. 680 din C. civ., prin care se stabilea că în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.

Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale reiese că în concepția C. civ. vechi, patrimoniul succesoral, respectiv bunurile fără stăpân trec asupra Statului, în ipoteza în care nu există moștenitori legale sau testamentari sau există moștenitori dar vocația lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale sau din orice motive bunul este abandonat de fostul titular sau acesta nu se poate identifica.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26. Din interpretarea acestor prevederi legale, reiese că legiuitorul, fără a abroga dispozițiile C. civ., care recunoșteau dreptul Statului de a prelua moștenirile vacante și bunurile fără stăpân, reglementează și dreptul concurent al unității administrativ teritoriale de a dobândi în proprietate publică aceste bunuri succesorale ce provin din moșteniri vacante și cele fără stăpân. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 25 din Legea nr. 213/1998, care stabilesc că în accepțiunea acestui act normativ, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz.

Pe cale de consecință, prin adoptarea Legii nr. 213/1998, s-au modificat dispozițiile art. 477 din C. civ., în sensul că moștenirile vacante și bunurile fără stăpân aparțin domeniului privat al statului sau al unității administrativ teritoriale, conferind implicit îndrituirea legală și unității administrativ teritoriale de a culege aceste moșteniri, respectiv bunurile abandonate, cu precizarea suplimentară că bunurile succesorale din moștenirile vacante și cele fără stăpân se integrează domeniului privat.

Astfel, se constată că, sub aspectul regimului juridic al terenului în discuție, obiect al uzucapiunii, acesta poate fi asimilat unui bun fără stăpân, în condițiile în care nu s-a dovedit existența altei persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la acest teren, iar preluarea acestuia s-a făcut de către Stat în considerarea caracterului potențial al acestei categorii de imobil, care a intrat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. și ale art. 25 din Legea nr. 213/1998.

În prezenta cauză, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu probatoriu (înscrisuri, martori, expertiză topografică), relevă că situația terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce privește terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situații de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, care cunoscând starea de fapt încă de la data intrării în posesie a autorului reclamanților și, ulterior, a acestora din urmă, nu a luat măsuri cu privire la conservarea dreptului său de proprietate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991.

În continuare, Înalta Curte reține că obiectul acțiunii deduse judecății asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților cu privire la terenul situat în București, str. x, ca efect al prescripției achizitive de 30 de ani prin joncțiunea posesiilor autorului reclamanților cu cea a acestora din urmă, dar și cu privire la construcția edificată pe teren, prin accesiune.

Totodată, constată că împotriva hotărârii curții de apel, prin care recurentului-pârât i s-a respins apelul cu privire la soluția primei instanței de admitere a cererii de chemare în judecată, în integralitate, acesta nu a înțeles să atace prin recursul promovat și soluția dată capătului de cerere privind accesiunea imobiliară, astfel încât soluția tribunalului sub acest aspect punctual a devenit definitivă și se impune cu putere de lucru judecat instanței de recurs.

Potrivit art. 1890 din C. civ. de la 1864, toate acțiunile atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a definit un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i să poată opune reaua-credință, iar art. 1846 alin. (1) din același act normativ prevede că orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii.

Uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege (art. 1890 C. civ. raportat la art. 645 C. civ.). Ca efect al posesiei prelungite în timp, uzucapiunea reprezintă o sancțiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparență a dreptului de proprietate în beneficiul unei terțe persoane, aceasta comportându-se, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului.

Din textele legale evocate rezultă cu claritate condițiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv existența unei posesii neîntrerupte de 30 de ani, utile, în sensul că aceasta să nu fi fost afectată de vreunul dintre vicii, precum discontinuitatea, violența, clandestinitatea sau echivocul.

Plecând de la definiția legală dată de art. 1846 alin. (2) din C. civ. de la 1864 posesia este "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", se reține că posesia nu este concepută ca o stare de drept, ci ca o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru.

Cu alte cuvinte, posesia, ca și condiție esențială a uzucapiunii, reprezintă stăpânirea de fapt a unui bun în astfel de condiții încât, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real, iar pentru a-și produce efectele prevăzute de lege este necesară nu numai existența elementelor sale constitutive, ci și întrunirea anumitor calități de natură să o caracterizeze ca fiind o posesie utilă.

Posesia utilă este definită de art. 1847 din C. civ. de la 1864, conform cu care "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, publică și sub nume de proprietar."

Elementele ce trebuie să fie întrunite cumulativ de către aceeași persoană pentru ca stăpânirea lucrului să poată fi calificată posesie, sunt: elementul material - corpus (implicând un contact direct cu lucrul, concretizat în orice fel de acte materiale, cum ar fi deținerea lucrului, culegerea fructelor, efectuarea de transformări etc.) și elemententul psihologic sau intelectual - animus (intenția, voința celui ce stăpânește bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real, adică animus sibi habendi).

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente, respectiv elementul material și elementul intențional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenței elementelor sale.

Pentru elementul psihologic, care este mai greu de dovedit, C. civ. a instituit două prezumții legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, acest text de lege instituie o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existența unui raport obligațional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speță, reclamanții, ar deține pentru altul și nu pentru sine.

Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că, în speță, posesia exercitată de reclamanți asupra terenului în litigiu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., pentru producerea efectelor uzucapiunii de 30 de ani, și anume existența unei posesii utile, adică a unei posesii continue, netulburate, publice și neechivoce și exercitarea acestei posesii în mod neîntrerupt pe o perioadă de 30 de ani.

Astfel, din mențiunile înscrisului sub semnătură privată intitulat "chitanță", datat 10.10.1977, coroborat cu depozițiile martorului audiat în cauză rezultă că, începând cu anul 1977, tatăl reclamanților și ulterior aceștia din urmă au exercitat asupra terenului situat în București, str. x, o posesie aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, prin intermediul joncțiunii posesiilor, reclamanții beneficiind de prezumția relativă de continuitate stabilită de art. 1850 din C. civ. de la 1864, potrivit căreia posesorul actual care probează că a posedat la un moment dat înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, proba contrară nefăcându-se de către recurentul-pârât.

Este de menționat că joncțiunea posesiilor a fost definită în doctrină ca fiind acea operațiune juridică ce constă în adăugarea la durata posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său, iar prin efectul său cel de-al doilea posesor profită de timpul cât a durat posesia autorului său, spre a uzucapa bunul.

Joncțiunea posesiilor are caracter facultativ, în sensul că posesorul actual poate alege între a continua posesia începută de autorul său și a începe o nouă posesie în persoana sa, însă în situația în care optează pentru a se prevala de posesia autorului său, are obligația să continue cu toate calitățile ori viciile acesteia, fără a avea posibilitatea de a schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

Pentru a se realiza o joncțiune a posesiilor în scopul constatării dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv să fie vorba de posesii propriu-zise, întrucât detenția precară nu este susceptibilă de joncțiune cu posesia actuală, iar cel care invocă joncțiunea să fie un succesor în drepturi al autorului care a posedat anterior.

Din aceleași probe, precum și din relațiile privind situația juridică a imobilului primite de la Primăria Municipiului București, instanța de recurs mai reține că din anul 1977 și până în prezent nimeni nu a pretins vreun drept asupra imobilului în litigiu, fiind dovedit și caracterul netulburat al posesiei.

Cu privire la caracterul public al posesiei, prima instanță a apreciat că acesta reiese din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. În plus, publicitatea posesiei reclamantului rezultă din probele menționate anterior, acesta fiind cunoscut ca proprietar al imobilului, calitate ce nu a fost contestată de nimeni, concluzie validată de instanța de apel.

Faptul că reclamanții au intrat în stăpânirea imobilului cu intenția de a se comporta față de acesta în calitate de proprietar și nu cu intenția de a-l deține pentru altul sau, altfel spus, caracterul neechivoc al posesiei este probat prin prezumția relativă instituită de art. 1854 din C. civ. de la 1864, care se coroborează cu atitudinea acestora de a se prezenta în fața tuturor ca proprietari al imobilului.

Simpla afirmație a recurentului-pârât făcută prin motivele de apel, în sensul că nu ar fi utilă posesia autorului reclamanților și că acesta ar fi detentor precar nu a fost de natură a răsturna prezumția instituită de art. 1854 C. civ., câtă vreme nu a fost fundamentată pe nicio probă din care să rezulte existența unui raport obligațional în temeiul căruia s-ar putea reține că reclamanții ar deține terenul pentru altul și nu pentru sine, aspect reținut în mod corect de instanța de apel.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 1853 C. proc. civ., potrivit cărora "actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului sau."

Fiind, așadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduința proprietarului (în accepțiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosință nu ar putea fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipsește elementul intențional, animus domini, astfel că ea ar fi o detenție precară. Cu alte cuvinte, specificul detenție precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul și nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei.

Însă, în condițiile în care terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, și nu cu eventuala îngăduință a unității administrative-teritoriale, care, de altfel, nu a negat că nu are deține vreun drept în raport cu terenul în litigiu, ci în mod constant că acesta face parte din proprietatea statului, este evident că prezumția instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar) nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că reclamanții au posedat pentru altul.

Instanța de apel, în concordanță cu dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 4/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu a validat nici critica referitoare pretinsa întrerupere a posesiei utile exercitate de reclamanți cu începere din anul 1983, pretins reținută de prima instanță pe baza coroborării întregului material probator, cu încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor de drept material din vechiul C. civ. (art. 1847 și urm.) și legislației anterioare anului 1989.

Întreruperea naturală a prescripției achizitive se realizează, conform art. 1864 pct. 2 din C. civ. de la 1864 când lucrul este declarat imprescriptibil prin lege. În privința acestui caz de întrerupere naturală a cursului prescripției achizitive, s-a pus problema de a se ști dacă dispozițiile extrem de restrictive cuprinse în art. 30 din Legea nr. 58/1974 și, respectiv, art. 44 din Legea nr. 59/1974 potrivit cărora terenurile de orice fel puteau fi dobândite numai prin moștenire legală au fost de natură să întrerupă civil prescripțiile achizitive în curs, la momentul intrării lor în vigoare.

În acord, cu instanța de apel, prin decizia nr. 04/2006, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite a statuat că:

"în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective".

S-a reținut în considerentele deciziei:

"Caracterul real și util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoașterea și protecția acordată acțiunilor posesorii în întreaga perioadă de aplicabilitate a legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974.

Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că, în perioada în care s-au aflat în vigoare legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974, s-ar fi produs o întrerupere naturală a prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor legi.

Or, prin dispozițiile legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au fost restrânse modalitățile de transmitere și dobândire a acestora, astfel că nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi au fost în vigoare.

De altfel, în raport cu dispozițiile art. 1844 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț", terenurile la care se referă reglementările din legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat apartenența la domeniul proprietății private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct. 2 din C. civ., care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 din C. civ. referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

Mai mult, față de caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripției, dedus din prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 din C. civ., care nu se putea produce atât timp cât în cazul terenurilor ce au făcut obiectul prevederilor din legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 se invocă o prescripție de durată, bazată pe o posesie efectivă și necontestată, începută anterior adoptării acestor legi și încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin decretele-lege nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 și nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea prescripției achizitive în astfel de cazuri devine de neînlăturat."

Conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Astfel posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri, tocmai pentru că Legile nr. 58/1994 și nr. 59/1974 nu le-au scos din circuitul civil, ci prin aceste acte normative a fost interzisă numai dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin convenție, nu și prin succesiune sau uzucapiune.

Instanța de apel a găsit nefondată și critica ce reclama caracterul de bun inalienabil al imobilului teren în litigiu aparținând proprietății publice prin prisma dispozițiilor art. 135 pct. 5 din Constituția României și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o atare susținere fiind făcută în mod generic, de vreme ce apelantul-pârât nu a invocat și nici nu a dovedit că terenul să fi intrat la un moment dat în domeniul public, nunțând sub aspect terminologic noțiunea de bun fără stăpân.

În plus, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1844 din C. civ. de la 1864 "nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerț". Din interpretarea acestui text de lege rezultă că pot fi dobândite prin uzucapiune numai imobilele proprietate privată. Astfel, prevederile art. 1844 din C. civ. au în vedere acele bunuri declarate imprescriptibile printr-o dispoziție legală expresă sau care, prin natura lor, nu pot fi dobândite prin uzucapiune, ipoteză care nu este aplicabilă imobilului din prezentul litigiu, astfel cum rezultă din situația juridică a imobilului în litigiu relevată de probatoriul administrat în cauză.

Or, nu se poate susține că imobilul ar fi fost imprescriptibil achizitiv, având în vedere că acesta nu se încadra în categoria bunurilor imprescriptibile prevăzute de dispozițiile art. 1844 din C. civ.

Așadar, bunurile proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale pot fi uzucapate, neexistând o interdicție legală expresă în acest sens. Dispozițiile art. 1849 din C. civ. nu sunt aplicabile bunurilor proprietate privată, acestea nefiind inalienabile, spre deosebire de bunurile proprietate publică al căror regim juridic este reglementat de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Împrejurarea că în vechiul C. civ. și în alte legi anterioare anului 1991, când a fost adoptată Constituția României, nu se făcea distincția între domeniul public și domeniul privat nu poate duce la concluzia că toate bunurile proprietate de stat erau imprescriptibile achizitiv, iar termenul de prescripție achizitivă ar fi început să curgă numai ulterior anului 1991.

În consecință, termenul de uzucapiune de 30 de ani nu a fost întrerupt în cauza de față, în absența unei dispoziții legale exprese care să instituie interdicția dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale incidente în cauză, neoperând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 1645A din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 octombrie 2024.