ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V civilă la data de 11.07.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria sector 5 București, să se constate că a uzucapat terenul în suprafață de 1.431,20 mp din str. x, sector 5 București, așa cum rezultă din Planul de amplasament și delimitare a corpului de proprietate, teren delimitat în punctele 18-19-20-21-22-23-24-25-26-27-28-29-30-31-32-33-34, împrejmuit cu gard de beton, prin uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani, prin folosirea continuă, sub nume de proprietate netulburată, publică și utilă, precum și obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 1846-1862, art. 1886-1889, art. 1890 și art. 1895 din vechiul C. civ.

Prin cererea din 15.01.2008, reclamanta a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin sentința nr. 1950/19.10.2018, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general și Primăria sectorului 5 București; a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

La data de 11.12.2019, B. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., iar prin încheierea din 05.11.2020, instanța de apel a admis, în principiu, cererea.

Prin decizia nr. 468/A/18.03.2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței; a respins cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante formulată de B., ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, prin prisma art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei și, pe fond, admiterea acțiunii, în sensul constatării uzucapării terenului în litigiu.

A arătat recurenta că terenul în litigiu nu face parte din terenul cumpărat de autorul său prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.03.1940 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Or, curtea de apel a reținut pe baza înscrisurilor că terenul în suprafață de 1431,20 mp face parte din terenul în suprafață de 58.197 mp care a avut adresa poștală str. x, sector 5 și care a intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, fiind dat în administrarea Întreprinderii de Ventilatoare (devenită ulterior C.).

Prezentând situația de fapt pe scurt, recurenta a susținut că este posesoarea terenului, asupra căruia (adunând și posesia antecesorilor) a exercitat o posesie de mai mult de 70 de ani, fiind îndeplinite condițiile pentru intervenirea uzucapiunii de lungă durată, prin folosirea continuă, sub nume de proprietar, netulburată, publică și utilă.

Prevalându-se de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o înșiruire de argumente, să se refere la probele administrate și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă, în fapt și în drept, la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv, sens în care a criticat faptul că decizia apelului nu a lămurit exact situația de fapt. În continuare, recurenta a prezentat considerații teoretice asupra importanței motivării hotărârii, facând referire și la practica instanțelor. A precizat că decizia recurată conține motive contradictorii și străine de natura cauzei, întemeindu-se pe interpretări eronate ale efectelor juridice ale unor documente depuse la dosar. A mai susținut că instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat aproape toate probele administrate în fond și apel, întemeindu-se pe câteva înscrisuri pe care le-a interpretat eronat, oferindu-le valori juridice pe care nu le au și respectiv interpretând informațiile din cuprinsul acestora în mod total eronat.

Recurenta a arătat că cele două înscrisuri cărora li s-ar fi dat o altă valoare probatorie decât cea pe care o au, sunt procesul-verbal din 22.04.1993 încheiat între C. S.A. și reclamantă și adresa nr. x/2.05.2018 emisă de Primăria municipiului București, Serviciul Evidență Patrimoniu. Redând conținutul celor două înscrisuri, recurenta a precizat că acestea relevă o altă situație de fapt în legătură cu delimitarea suprafeței de teren ce face obiect al litigiului, decât cea reținută de instanța de apel, ca urmare a interpretării eronate și contradictorii a acestor probe administrate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textelor de lege, constatând greșit că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată. A învederat că instanța de apel a interpretat eronat probatoriul administrat la dosar și i-a acordat alte efecte juridice decât cele pe care legea le conferă respectivelor probe, a interpretat eronat situația de fapt și a aplicat greșit dispozițiile legale în materie de uzucapiune, câtă vreme probele administrate au demonstrat că a fost exercitată posesia timp de 30 ani. A arătat că cele două adrese pe care s-a întemeiat respingerea apelului au fost eronat interpretate, instanța considerând că terenul a fost deținut de C. S.A. pe baza acestora, deși nu putea ajunge la această concluzie.

O altă eroare a instanței este, potrivit recurentei, faptul că s-a întemeiat în totalitate în deslușirea situației deduse judecății pe aspectul deținerii în drept nu și a deținerii în fapt, pronunțând astfel o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea privește dreptul de a uzucapa ca sancțiune a titularilor de drepturi care ar fi trebuit să iasă din pasivitate înainte de 30 de ani de deținere.

Prin cererea de recurs, intervenientul B. a solicitat admiterea acesteia, casarea, în tot, a deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

A considerat hotărârea casabilă pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prin aceea că nu cuprinde niciunul din motivele pentru care a respins apărările intervenientului.

A arătat că a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 05.11.2020, dar cu toate acestea, prin decizia recurată, în mod surprinzător, curtea nu a făcut nicio referire la apărările formulate de intervenient, limitându-se a consemna că în raport de soluția dată apelului, în temeiul art. 67 C. proc. civ., va respinge cererea de intervenție accesorie.

Recurentul a opinat că, printr-o asemenea abordare, curtea de apel a golit de sens instituția intervenției accesorii, tratând-o pur formal, fără a lua în considerare contribuția la apărările părții pentru care a intervenit.

A susținut astfel încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., apreciind că greșeala de judecată a instanței constituie nu numai o gravă încălcare procedurală, dar a avut ca efect adâncirea și păstrarea unor erori esențiale ale judecății de fond.

În continuare, recurentul a exemplificat cu trei dintre apărările a căror respingere nemotivată s-a asociat în mod direct cu greșelile dezvoltate de instanța de apel, respectiv faptul că nu se regăsește nicio referire la proba cea mai concludentă: prezumția absolută ce se desprinde din specificul suprafeței în litigiu – teren înfundat, precum și criticile aduse hotărârii primei instanțe cu privire la aplicarea greșită a art. 1890 C. civ. și la confuzia de a se considera constatarea uzucapiunii ca un drept care se constituie prin judecată și nu ca o stare de fapt care se transformă în stare de drept.

În opinia recurentului, hotărârea este casabilă și pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 teza finală și pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că schimbând obiectul procesului instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, dezvoltând motive străine de natura cauzei.

Recurentul a susținut încălcarea art. 389 C. proc. civ., consacrat prin art. 9 alin. (2) din cod, arătând că instanțele și-au asumat alt obiect al procesului decât cel cu care au fost învestite. A arătat din această perspectivă că din momentul procesual al introducerii în proces al Statului român prin Ministerul Finanțelor – 9 martie 2018, adică din momentul identificării proprietarului, orice discuție, probatoriu, analiză privind dreptul de proprietate a devenit irelevantă, obiectul judecății neconstituindu-l dreptul de proprietate ci stabilirea a cui este posesia, când a început și dacă întrunește condițiile uzucapiunii.

Decizia apelului a fost criticată și pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 4, pct. 6 teza II și III, respectiv pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că, sprijinindu-se în principal pe un înscris nerelevant, a reținut existența dreptului unui străin de proces, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material și a preconstituit un înscris în afara atribuțiilor. A susținut că, deși pentru o corectă dezlegare a pricinii există la dosar numeroase înscrisuri, expertiză, premizele unor prezumții judecătorești, declarații extrajudiciare autentificate, curtea de apel a preferat să selecteze ca punct de sprijin al considerentelor o adresă a unei direcții către altă direcție din Primăria municipiului București incompletă, confuză, neverosimilă și contradictorie, respectiv adresa Serviciului Evidență Patrimoniu nr. x/6224/2.05.2018. Recurentul a prezentat susținerile cuprinse în adresă pe care le-a susținut ca fiind lacunare și paradoxale, fiind evident, în opinia sa, că se referă la alt teren, cu alte date de identificare. A mai arătat că, statuând asupra situației juridice legate de un alt subiect de drept (SC C.) decât părțile din proces, curtea de apel a preconstituit prin considerentele sale un înscris autentic în favoarea acelui străin de proces, în puterea art. 434 C. proc. civ., depășind atribuțiile puterii judecătorești și făcând hotărârea casabilă pentru motivul prevăzut de pct. 4 al art. 488 din cod.

Recurentul a criticat hotărârea și pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 teza a doua și pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că se întemeiază pe motive contradictorii. A arătat că se acceptă, explicit sau implicit, că terenul alipit nu are ieșire la calea publică decât prin terenul de alipire proprietatea reclamantei; că reclamanta și antecesorii ei au construit netulburați pe terenul în litigiu, obținând autorizațiile legale, au plătit impozite și taxe; că nimeni nu a folosit nici măcar o zi respectivul teren, nu s-a opus construirii, nu a cerut servitute de trecere, nu a contestat, revendicat, pus la îndoială posesia; că nu a fost invocat de nimeni motivul că posesia reclamantei n-ar întruni vreuna din condițiile posesiei generatorare de uzucapiune. Cu toate acestea, instanțele fondului și apelului au reținut că acțiunea este neîntemeiată deși sunt întrunite condițiile uzucapiunii prevăzute de dispozițiile legale aplicabile cauzei. De asemenea, deși nimeni nu a ridicat și nu s-a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel și-a motivat argumentația pe existența unui presupus drept de administrare al unui străin de proces.

A mai susținut că hotărârea din apel cuprinde motive contradictorii și atunci când se referă la situația declarațiilor autentificate subscrise de D. și E., ambii cunoscători direcți și competenți ai stării de posesie și continuității acesteia. A arătat că instanța de apel a definit greșit mijlocul de probă, pe care l-a considerat declarații de martor, invocând art. 311 și urm. C. proc. civ.. Or, aceste probe nu au fost administrate ca depoziții de martor ci au fost administrate ca înscrisuri autentice. Totodată, curtea de apel le-a înlăturat și pentru motivul că ar intra în contradicție cu adresa Direcției de Patrimoniu care este nepertinentă și neconcludentă cauzei și vizează alt teren decât cel în litigiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție a fost stabilit termen pentru soluționare în cameră de consiliu, fără citare părți, la data de 07.12.2022.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea excepției de nulitate și a arătat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că "...soluția dată de către instanța de apel nu cuprinde suficiente elemente care să facă trimitere la probele administrate, la interpretarea probelor, efectele acestora, prezumțiile logice care rezultă din coroborarea acestor probe, la considerațiunile care au stat la baza înlăturării unor documente, expuneri, declarații, susțineri, așa cum au fost probate în timpul cercetării judecătorești".

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că a indicat în cererea de recurs normele materiale greșit aplicate sau interpretate, respectiv art. 1890 C. civ.

Prin întâmpinare, intimata Primăria Sector 5 București a invocat excepția nulității recursurilor, pentru nemotivare și a solicitat anularea acestora, cu consecința menținerii deciziei apelului, ca temeinică și legală, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A susținut că recurenții nu au indicat concret care sunt dispozițiile legale încălcate de către instanța de apel, recursurile vizând critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. A solicitat totodată a se constata că recursurile sunt nefondate, recurenții neaducând critici hotărârii.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. este nul, iar recursul intervenientului B. este neavenit, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Referitor la recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că, deși întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate de reclamanta A. S.R.L. nu pot fi încadrate în respectivele texte de lege.

Astfel, prin motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat, recurenta-reclamantă, deși a susținut nemotivarea și respectiv, motivarea străină de natura cauzei a deciziei atacate, prin apărările formulate, a făcut trimitere la probatoriu și la modalitatea de interpretare a acestuia.

În acest sens, recurenta a învederat că cele două înscrisuri cărora li s-ar fi dat o altă valoare probatorie decât cea pe care o au, sunt procesul-verbal din 22.04.1993 încheiat între C. S.A. și reclamantă, respectiv adresa nr. x/2.05.2018, emisă de Primăria municipiului București-Serviciul Evidență Patrimoniu. Recurenta a redat conținutul acestor două înscrisuri și a precizat că acestea relevă o altă situație de fapt în legătură cu delimitarea suprafeței de teren ce face obiect al litigiului, decât cea reținută de instanța de apel, ca urmare a interpretării eronate și contradictorii a acestor probe administrate.

Față de această modalitate de expunere a apărărilor din cadrul memoriului de recurs, critica referitoare la nemotivarea deciziei se sprijină, în realitate, pe argumente care vizează maniera de evaluare, alta decât cea propusă de parte, a mijloacelor de probă indicate (adresă, proces-verbal, etc.).

Totodată, aprecierile de ordin general pe care recurenta le expune cu privire la motivarea/nemotivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă doar considerații teoretice care nu au valoarea unor aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși a arătat că au fost încălcate norme de drept material referitoare la uzucapiunea de lungă durată, recurenta a făcut referire la aceeași stare de fapt, fără a preciza, în concret, dispozițiile legale încălcate și modul în care instanța apelului a aplicat sau interpretat greșit respectivele norme.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat eronat probatoriul administrat la dosar și i-a acordat alte efecte juridice decât cele pe care legea le conferă respectivelor probe. A mai arătat recurenta că instanța de apel a interpretat eronat situația de fapt și a aplicat greșit dispozițiile legale în materie de uzucapiune, câtă vreme probele administrate au demonstrat că a fost exercitată posesia timp de 30 ani. A arătat că cele două adrese pe care s-a întemeiat respingerea apelului au fost eronat interpretate, instanța considerând că terenul a fost deținut de C. S.A. pe baza acestora, deși nu putea ajunge la această concluzie.

Prin urmare, nici din perspectiva acestui motiv de recurs nu au fost învederate și dezvoltate chestiuni de nelegalitate pe care instanța de control judiciar să le poată analiza.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Cum în speță, deși formal întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din recursul reclamantei nu se pot identifica critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în textele legale invocate, astfel cum s-a arătat în considerentele anterioare, în cauză devine incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, prin punctul de vedere la raport, solicitând respingerea excepției de nulitate, recurenta-reclamantă expune aceleași argumente legate de modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor în ce privește motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată că a indicat norma de drept material pretins încălcată de către instanța de apel, ca fiind art. 1890 C. civ., însă neîncadrarea criticilor formulate nu rezultă din neindicarea textului legal menționat, ci din argumentele subsumate motivului de recurs invocat, din analiza cărora, așa cum s-a arătat, nu se pot desprinde aspecte de nelegalitate.

Referitor la recursul intervenientului B., având în vedere soluția dată asupra recursului părții în favoarea căreia s-a realizat intervenția, respectiv constatarea nulității recursului reclamantei, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora "Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată, sau respinsă fără a fi cercetată în fond".

Sancțiunea respingerii, ca neavenită, a căii de atac, prevăzută de legiuitor în cazul cererii de intervenție accesorie, în ipoteza în care partea în favoarea căreia a fost făcută o astfel de cerere nu a declarat calea de atac, a renunțat la aceasta, ori calea de atac a fost anulată, perimată, sau respinsă fără a fi cercetată în fond (cum este cazul în speță, unde recursul reclamantei a fost anulat, pentru neîncadrare) este justificată procesual printr-un criteriu obiectiv de interdependență, fiind evident că un intervenient accesoriu poate obține sau nu câștig de cauză exclusiv în strânsă legătură cu partea pe care o susține și o apără în demersul său procesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/A din 18 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și va respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/A din 18 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiași decizii.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2022.