ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2622/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 25.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Municipiul București, prin primar general, și Consiliul General al Municipiului București: să se constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului C. și faptul că din masa succesorală face parte imobilul-teren în suprafață de 86 mp, situat în București, str. x, și construcția edificată pe acesta; să se constatate că succesiunea de pe urma defunctului C. este vacantă și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate de unic moștenitor al acestuia; să se constatate deschisă succesiunea de pe urma defunctei D. și faptul ca din masa succesorală face parte imobilul-teren în suprafață de 520 mp, situat în București; să se constate că succesiunea de pe urma defunctei D. este vacantă și că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate de unic moștenitor al acesteia; să se constate că au dobândit dreptul de proprietate, prin prescripție achizitivă și joncțiunea posesiilor, asupra terenului situat în București, str. x, în suprafață de 606 mp (620 mp din măsurători), precum și a construcției edificate pe acesta (prin accesiune imobiliară), după cum urmează: suprafața de 86 mp, achiziționată de la C., conform chitanței de mână întocmită la 01.06.1973; suprafața de 520 mp, achiziționată de la E., autorul defunctei D., conform chitanțelor de mână atașate la cererea de chemare în judecată; obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate cu litigiul. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 477, art. 645, art. 680, art. 1.837, art. 1.846 și urm., art. 1.854, art. 1.860, art. 1.890 și urm. C. civ. de la 1864 și dispozițiile art. 117 și art. 194 și urm. C. proc. civ. Ca urmare a solicitării instanței, reclamanții au indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, astfel: valoarea terenului liber de construcții, în suprafață de 226 mp: 72.230 RON; valoarea terenului pe care sunt edificate construcțiile, în suprafață de 380 mp: 85.120 RON; valoarea impozabilă a construcției: 742.743,44 RON. Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul București, prin primar general a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Consiliul General al Municipiului București, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a invocat excepția lipsei capacității procesuale active pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale de pe urma defuncților C. și D., excepția inadmisibilității pe capătul de cerere privind constatarea vacanței succesorale de pe urma defuncților C. și D. și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată Prin sentința nr. 12459/17.11.2015, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016. Prin sentința nr. 671/27.05.2016, Tribunalul București, secția a III a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia. Prin sentința nr. 109/F/18.08.2016, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 871/04.05.2018, Tribunalul București, secția a III a civilă a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință; a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor dar și a pârâtului Municipiul București, prin primar general; a admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor dar și cu pârâtul Municipiul București, prin primar general; a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor), asupra imobilului-teren în suprafață măsurată de 762 mp, situat în municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea topografie întocmit și completat de expertul F. și avizat de OCPI - BCPI Sector 2, conform procesului-verbal de recepție nr. x/15.11.2107, raportul fiind parte integrantă a hotărârii; a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate, ca efect al accesiunii imobiliare, asupra imobilului-construcție (locuință) în suprafață construită de 137 mp, situat în Municipiul București, str. x, conform raportului de expertiză judiciară specialitatea construcții întocmit de expert G., raportul fiind parte integrantă a hotărârii; a respins, în rest, acțiunea; a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 945/A/10.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă în dosar nr. x/2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17.12.2019, au fost admise apelurile pârâților Municipiul București, prin primar general, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței; a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al uzucapiunii (și joncțiunii posesiilor), dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, str. x, în suprafață de 188 mp, delimitat prin punctele de contur 8-9- 10-18-14-15-13-16 și asupra imobilului-teren situat în București, str. x, în suprafață de 86 mp, delimitat prin puncte de contur 7-8-16-17, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expert F.; a constatat că reclamanții au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție (locuință aflată în stadiu de ruină), în suprafață construită la sol de 85 mp, delimitată prin punctele de contur 8-9-10-18-13-16, conform Anexei 1 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat în faza de apel de expertul F.; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia nr. 2538/25.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților A. și B., precum și recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 945/A/10.06.2019 și a încheierii de ședință din 22.04.2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pe care le-a casat și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe; a respins recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor de ședință din 14.11.2018, 05.12.2018 și 25.03.2019, ale aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1764/A/08.12.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în petitele având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune și accesiune, cu consecința respingerii respectivelor capete de cerere ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de Municipiul București, prin primar general; a obligat pe apelantul Municipiul București la plata, către intimatul A., a sumei de 23.109,94 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare în apel și recurs.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin primar general. Recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut, de către instanța de apel, îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată, prin întrunirea celor două elemente constitutive: elemental material (corpus) și elementul psihologic (animus). Astfel, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material privind uzucapiunea, respectiv art. 1.846, 1.847, 1.890 și art. 680 C. civ. de la 1864, Legea nr. 422/2001, precum și art. 36 din Legea nr. 18/1991. Pentru a putea solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, intimații-reclamanți trebuie să facă mai întâi dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și, mai mult, faptul că acesta aparține domeniului privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale. Doar după dovedirea calității procesual pasive a Municipiului București, urmează a se dovedi în cauză posesia utilă de 30 de ani, posesie raportată paratului Municipiului București. Pentru ca uzucapiunea lungă să producă efecte trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unei posesii utile, împlinirea termenului de 30 de ani și existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Precizează că, prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus ca în rejudecarea cauzei instanța de apel să verifice dacă, în concret, plățile privind achitarea taxelor și impozitelor locale se referă la suprafețele la care s-au raportat recurenții-reclamanți. Consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., nelămurind aceste aspecte. În acest sens, precizează că instanța de apel a reținut că "din depozițiile martorilor audiați în cauză rezultă faptul că reclamanții erau cunoscuți drept proprietari ai imobilului, martora H. declarând că aceștia locuiau la adresa din str. x încă din anul 1968, când aceasta s-a mutat în zonă". Mai arată și că instanța de apel a reținut că "reclamanții au plătit impozitele pentru anii anteriori, aferente întregii suprafețe de teren a cărei uzucapiune se solicită, depunând în acest sens chitanțele la dosar, iar apelantul-pârât Municipiul București nu a înțeles să conteste această împrejurare", însă nu acestea erau cerințele din decizia de casare, ci dacă, în concret, aceste plăți se referă la suprafețele la care s-au raportat recurenții- reclamanți. Faptul că Municipiul București nu ar fi contestat această împrejurare nu poate avea niciun efect asupra aprecierii de către judecător asupra înscrisurilor existente la dosarul cauzei. Aprecierea părților asupra valabilității actelor administrate în cauză nu este de natură a influența valoarea probatorie a acestora. Consideră că în speță nu este îndeplinită condiția posesiei sub nume de proprietar pentru întreaga suprafața de teren. Faptul că terenul este îngrădit, delimitat de gard, nu poate avea relevanță în cauză atât timp cât nu s-a stabilit cu certitudine momentul îngrădirii, reclamanții putând oricând delimita terenul. Or, acest aspect ar putea fi luat în seamă dacă din probe certe rezultă că acesta a fost plasat încă din momentul de la care se invocă posesia. Așadar, acest teren face parte dintr-o suprafață mare de teren aparținând municipalității. Nu se poate aprecia asupra acestei suprafețe imense faptul că Municipiul București este proprietarul nediligent și că ar fi abandonat administrarea acestui acestui teren, atât timp cât acesta este menționat în evidențe și constituie domeniul orașului. Ar fi absurd ca toată această suprafață să facă obiectul unor litigii fracționate doar pe considerentul că aparține municipalității și pentru faptul că uzucapiunea de lungă durată prevăzută de vechiul C. civ. facilitează dobândirea dreptului de proprietate prin această instituție. Susține că nu s-au produs probe, în sensul dovedirii, de către reclamanți, a elementului psihologic (animus), care alături de cel material (corpus) ar putea contura îndeplinirea cumulativă a elementelor uzucapiunii de lungă durată. Existența unei detenții precare sau a unei posesii viciate, oricât ar dura în timp, nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Invocă, în acest sens, prevederile art. 1.854 C. civ. de la 1864, potrivit cărora: "posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul." Singura probă administrată este proba testimonială, care singură, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reținerea unei posesii valabile. În plus, unul dintre martori nu a apreciat, cel puțin cu aproximație, întinderea suprafeței invocată ca fiind deținută. Astfel, reclamanții, chiar dacă fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, respectiv pentru Municipiul București. Arată că pentru a exista o posesie utilă sunt necesare două elemente, unul material - corpus - și altul psihologic, intențional - animus. Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare și folosință exercitate direct asupra lucrului. Elementul corpus se poate materializa și în anumite acte juridice pe care posesorul le încheie cu privire la acel bun, cum sunt: comodatul, locațiunea, depozitul. Corpus este elementul fundamental al posesiei, pentru că acest element relevă terților calitatea de posesor al aceluia care pretinde că posedă. Nu poate exista posesie fără corpus. Pe de altă parte, nu este necesar ca faptele materiale sau actele juridice să fie exercitate de către posesor, acestea putând fi îndeplinite prin intermediul unei alte persoane, detentor precar. Astfel, un locatar poate să exercite fapte materiale de stăpânire asupra unui apartament în numele și pentru posesorul sub nume de proprietar. O asemenea situație se numește posesie corpore alieno. Elementul psihologic constă în intenția sau voința celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real. Lipsa unuia dintre aceste elemente echivalează cu lipsa posesiei. În ceea ce privește obligația de plată a cheltuielilor de judecată, arată că suma de 23.109,94 RON este disproporționată față de obiectul concret al cauzei și de faptul că dovada posesiei incumbă reclamanților. Consideră că nu poate fi obligat la aceste cheltuieli, pricinuite pentru dovedirea posesiei utile, iar în ceea ce privește raportul de expertiză, de asemenea, acesta a fost administrat la solicitarea reclamanților, în dovedirea pretențiilor afirmate.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție, a fost fixat termen în cameră de consiliu, fără citare părți, pentru soluționarea recursului, la data de 20.11.2024. Nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, respectiv obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la excepția de nulitate, intimații au arătat că deși recursul este motivat în mod formal, cu indicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totuși nu se face nicio referire concretă la elementele necesare și apte să atragă incidența motivului de casare. Recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 Cod procedură doar în scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența acestora și, totodată, să reaprecieze stări de fapt privind îndeplinirea condiției posesiei imobilului sub nume de proprietar de către intimații-reclamanți, cu privire la terenul în suprafață de 762 mp, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Așadar, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă, precum și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. Pe fondul recursului, după prezentarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, intimații-reclamanți au arătat că, în ceea ce privește critica referitoare la interpretarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel, cu ocazia rejudecării, a aplicat în mod corect normele juridice din materia uzucapiunii. Instanța de apel a urmat dispozițiile obligatorii date prin dezlegările de drept ale Înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire la dispozițiile art. 1.846 și art. 1.854, precum și interpretarea probelor administrate față de situația de fapt reținută. Referitor la dispozițiile obligatorii ale instanței de casare privind verificarea dacă plățile impozitului se referă la suprafețele la care s-au raportat reclamanții, intimații-reclamanți arată că, în rejudecare, instanța de apel a reținut că înscrisurile prin care se face dovada plății impozitelor nu au o putere probatorie mai însemnată. Considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție privind efectuarea de verificări, se referă la un anumit context, respectiv admiterea de către Înalta Curte a recursului declarat de către reclamanți împotriva încheierii de ședință din 22.04.2019. Or, criticile recurentului-pârât nu pot fi primite față de dispozițiile art. 502 C. proc. civ. În ceea ce privește cererea accesorie privind cheltuielile de judecată, în mod corect instanța de apel a obligat recurentul la plata sumei de 23.109,94 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel și recurs, sume apreciate de instanța de apel ca proporționale cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat. Intimații consideră că, în măsura respingerii apelului, este evident că recurentul-pârât s-a aflat în culpă procesuală, fiind justificată obligarea sa la plata cheltuielilor suportate de partea care a câștigat procesul. În susținerea apărărilor, intimații au invocat și Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special cu avocații, din anul 2019, adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii, în care se precizează că reducerea onorariului avocațial ar trebui să aibă loc cu titlu de excepție, iar nu ca regulă, recomandându-se ca prin reducerea onorariului avocațial să nu se ajungă la golirea de valoare a prestației profesionale a avocatului. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Rezultă, așadar, din conținutul acestor prevederi, că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să fie subsumabile cazurilor de casare expres și limitativ reglementate de lege. În consecință, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este sancționată cu nulitatea. Aceasta întrucât motivarea recursului presupune nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci și expunerea criticilor care, din punct de vedere legal, să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres reglementate potrivit dispozițiilor menționate anterior. Analizând susținerile formulate, Înalta Curte constată că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. - Astfel, deși, printr-o primă critică, invocă nerespectarea prevederilor art. 1.846, 1.847, 1.890 și art. 680 C. civ. de la 1864, a Legii nr. 422/2001, precum și art. 36 din Legea nr. 18/1991, recurentul-pârât omite să indice aspecte concrete de nelegalitate a deciziei atacate în raport cu aceste norme de drept. În schimb, recurentul-pârât se rezumă doar la a contesta situația de fapt determinată de instanța de rejudecare, pe baza probatoriului (în urma administrării căruia s-a concluzionat că "reclamanții au exercitat o posesie utilă asupra imobilului"), solicitând, practic, reevaluarea acesteia, în sensul că "trebuie mai întâi să se facă dovada că Municipiul București este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și, mai mult, faptul că aparține domeniului privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale." Or, aceste aspecte nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea cadrului factual, pe baza analizării probatoriului, este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Drept urmare, o astfel de reevaluare, de către instanța de recurs, a acestor chestiuni, nu presupune o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, fiind incompatibilă cu exercițiul dreptului la recurs. Mai mult, aceste susțineri reprezintă, totodată, simple reiterări ale motivelor de apel (fiind regăsite mutatis mutandis la pagina 2 din cererea de apel), ce au primit dezlegare jurisdicțională de către instanța devolutivă de atac, care, păstrând sentința în privința soluției de admitere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta-recurentă, a confirmat reținerile tribunalului în raport cu regimul juridic al imobilului (astfel cum a fost determinat pe baza probatoriului administrat), respectiv că "nu există invocat/pretins vreun drept de proprietate publică și/sau privată al Statului și/sau al unității administrativ-teritoriale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că nu au fost formulate notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991". Or, a afirma, la acest moment procesual, contrariul, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu și cu privire la aspecte de fapt ale cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat. În acest context, critica formulată nu permite controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac, excedând cadrul în care operează controlul judiciar specific prezentei căi extraordinare de atac. - Nici susținerea recurentului referitoare la pretinsa nesocotire a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al "nelămuririi" aspectului indicat în decizia de casare cu privire la verificarea "dacă, în concret, plățile privind achitarea taxelor și impozitelor locale se referă la suprafețele la care s-au raportat reclamanții-recurenți", nu opune deciziei atacate o veritabilă critică de nelegalitate. Astfel, se constată că inclusiv această susținere a recurentului are un caracter formal, din moment ce, în primul ciclu procesual, Înalta Curte, admițând recursul reclamanților împotriva deciziei instanței de apel, a invalidat raționamentul instanței de apel (care constatase îndeplinirea condiției posesiei sub nume de proprietar doar pentru unele suprafețe de teren), statuând, pe de o parte, că "potrivit situației de fapt necontestate, reținută de instanțele de fond", litigiul pendinte vizează "un imobil care reprezintă un tot unitar", iar, pe de altă parte, că "modalitatea în care instanța de apel a făcut calificarea atitudinii subiective a reclamanților față de bunul individual determinat contravine dispozițiilor art. 1.846 și ale art. 1.854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei, ca stare de fapt, la achitarea taxelor și impozitelor aferente imobilului". În aceste condiții, simplele susțineri ale recurentului în legătură cu o pretinsă nesocotire a considerentelor deciziei de casare (în legătură cu cercetarea, cu ocazia devoluțiunii cauzei, de către instanța de apel, a conținutului unor înscrisuri depuse de reclamanți în fața instanței de recurs, referitoare la aspectul achitării impozitului), în condițiile în care, prin același act jurisdicțional (ca efect al admiterii recursului acestora împotriva încheierii din 22.04.2019), reclamanților le-a fost recunoscut dreptul la "a se solicita relații suplimentare cu referire la suprafața de teren pentru care s-a achitat impozit și persoanele care au efectuat plățile", nu sunt apte a declanșa controlul de legalitate al instanței de recurs, nededucând, în realitate, o veritabilă critică de nelegalitate, subsumabilă prevederilor art. 488 C. proc. civ. Drept urmare, criticile au un caracter formal, fiind străine de dezlegările instanței de recurs, în ansamblul lor, în condițiile în care decizia de casare a fost pronunțată tocmai ca efect al admiterii recursului reclamanților, aspect incompatibil cu susținerile recurentului-pârât, care tind, în realitate, într-o manieră inadecvată procedural, la îngreunarea situației procesuale a intimaților-reclamanți. Mai mult, se observă și că aspectele puse în discuție antamează, în realitate, doar chestiuni de temeinice, referitoare la utilitatea respectivului mijloc probatoriu în stabilirea situației factuale, în condițiile în care, prin acestea, se critică, de fapt, considerentul instanței de rejudecare, din încheierea din 17.11.2021 (exclusă analizei prezentei instanțe de recurs), conform căruia "efectuarea de demersuri suplimentare pe aspectele menționate sunt neconcludente, urmând ca situația de fapt să fie analizată și prin prisma dezlegărilor din recurs." Or, instanța de recurs nu are competența de a cenzura modalitatea de apreciere a utilității probelor, de către instanța de apel, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanțele devolutive au dispus asupra utilității și au interpretat probatoriul nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. - Inclusiv aspectele referitoare la neîndeplinirea condiției posesiei sub nume de proprietar "pentru întreaga suprafață de teren" nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care, nici în privința acestora, nu se pune în discuție o eventuală neconformitate cu dispozițiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situației de fapt. Astfel, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează la invocarea unor aspecte de temeinicie (formulând susțineri referitoare la momentul îngrădirii terenului, la aspectul că acesta "face parte dintr-o suprafață mare de teren", că "nu s-au produs probe în sensul dovedirii, de către reclamanți a elementului psihologic", respectiv că "singura probă administrată este proba testimonială, care singură, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reținerea unei posesii valabile"), considerații generale referitoare la condițiile necesare pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani și citarea unui text de lege (art. 1.854 C. civ. de la 1864), fără, însă, a releva o aplicare greșită a normelor de drept incidente. În acest sens, se reține că susținerea recurentului potrivit căreia "nu s-a stabilit cu certitudine momentul îngrădirii" vine, de fapt, să critice proba testimonială administrată cu ocazia rejudecării, din care a rezultat că reclamanții-intimați "locuiau la adresa din str. x încă din anul 1968 (...) iar imobilul era și în acel moment împrejmuit cu gard", respectiv reținerile instanței de apel, tocmai ca efect al interpretării probatoriului, potrivit cărora "reclamanții au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, fiind recunoscuți de vecini ca locuind la adresă și având terenul îngrădit." Totodată, afirmațiile recurentului tind a repune în discuție dezlegările cu privire la situația de fapt a imobilului, astfel cum a fost determinată pe baza probatoriului de către prima instanță, considerente ce au fost menținute de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării cauzei. Or, aceste aspecte nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum s-a arătat. Așadar, având în vedere că aceste susțineri tind, în realitate, să critice modalitatea de administrare și interpretare a probatoriului, sunt excluse verificării jurisdicționale specifice instanței de recurs. - Nici cea din urmă critică a recurentului, referitoare la soluția instanței de apel de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, nu deduce judecății aspecte de nelegalitate cu privire la decizia atacată. Astfel, se observă că, în dezvoltarea acesteia, recurentul arată că "suma de 23.109,94 RON este disproporționată față de obiectul concret al cauzei și de faptul că dovada posesiei incumbă reclamanților". Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurentul-pârât, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la obiectului pricinii, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, potrivit căreia proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (par. 37). În mod similar, aceste dezlegări obligatorii sunt aplicabile, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet y inclusiv acelor critici privitoare la cuantumul onorariului experților judiciari, din moment ce, potrivit art. 451 alin. (3) C. proc. civ., "dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 300 alin. (3) Nici simplele susțineri ale recurentului în sensul că "nu poate fi obligat la aceste cheltuieli, pricinuite pentru dovedirea posesiei utile", respectiv că "raportul de expertiză a fost administrat la solicitarea reclamanților", nu sunt în măsură să învestească legal instanța de recurs și să permită cenzura specifică acestei căi extraordinare de atac. Prin urmare, susținerile recurentului-pârât nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidență sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general împotriva deciziei nr. 1764/A din 8 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.