Decizia nr. 417/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 30 iulie 2016 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sector 3 București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate deschisă succesiunea după defunctul C., să se constate ca unic moștenitor al acestuia Statul Român și să se constate dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 136 mp situat în București. La 30 iunie 2016, D. a depus cerere de intervenție principală, prin care a solicitat respingerea cererii principale, ca neîntemeiată și a solicitat obiectul cererii pentru sine. Prin încheierea din 24 februarie 2017, instanța a trimis cauza, în temeiul art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, completului învestit cu dosarul nr. x/2013, care a avut ca obiect aceeași cerere, anulată însă. Pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București a fost înregistrată la 5 august 2016 în dosarul nr. x/2016, cererea prin care reclamantul D. a chemat în judecată pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Sector 3 București, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru constatarea uzucapiunii asupra aceluiași imobil teren în suprafață de 136 mp situat în București. La 24 februarie 2017, A. si B. au depus cerere precizatoare prin care au înțeles să se judece în calitate de pârât și cu numitul D.. Prin încheierea din 3 mai 2017, instanța a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2015. Prin sentința civilă nr. 137F din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - secție civilă, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017.

Hotărârea pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 1333 din 6 iunie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei capacității de folosință invocată de pârâta Primăria Sectorului 3 București în cererea principală, astfel cum a fost precizată și completată, din dosarul nr. x/2015; a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată și completată, și cererea de intervenție principală din dosarul nr. x/2015 împotriva pârâtei Primăria Sectorului 3 București, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului UAT Sector 3 București, invocată prin întâmpinare în dosarul conex nr. x/2016; a respins cererea conexă din nr. x/2016, formulată împotriva UAT Sector 3 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinările formulate în dosarele conexate; a respins cererile de intervenție principală și conexă, astfel cum au fost precizate și completate, formulate de reclamanții A. și B. și de intervenție principală formulată de intervenientul D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General și, respectiv, UAT Municipiul București prin Primarul General invocate de pârât prin întâmpinările formulate; a respins cererile principală, de intervenție principală și conexă, astfel cum au fost precizate și completate, formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și, respectiv, UAT Municipiul București prin Primarul General, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului E. pe cererile privind uzucapiunea (cunoscut și ca C.); a respins cererea principală formulată de reclamanții A. și B. și de intervenție principală formulată de intervenientul D., astfel cum au fost precizate și completate privind uzucapiunea, formulate în contradictoriu cu pârâtul E. (cunoscut și ca C.), ca fiind formulate împotriva unei persoane fără capacitate de folosință; a disjuns cererea principală, astfel cum a fost precizată la dosar nr. x/2015 formulată de reclamanții A. și B. și de intervenție principală formulată de intervenientul D., astfel cum au fost precizate și completate, formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, cu formarea unui nou dosar civil; a acordat termen de judecată în noul dosar la 19 septembrie 2018.

Hotărârea pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 160A din 8 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-intervenient D., împotriva sentinței civile nr. 1333A din 6 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 și a încheierii din 3 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3, în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimații - reclamanți A., B. și cu intimații - pârâți Municipiul București prin Primarul General, Primăria Sector 3 București, E., F. și G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 160A din 8 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs intervenientul D., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește încheierea din 3 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Sectorului 3 București, prin care a fost admisă excepția conexității, față de dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., s-a susținut că cererea de conexare nu a fost depusă la primul termen sau conexarea nu a fost invocată, până cel mai târziu la primul termen de judecată, ci la 3 mai 2017. În mod nelegal, față de temeiul de drept mai-sus invocat, instanța de apel a constatat că primul termen de judecată ar fi fost cel din 3 mai 2017, ceea ce nu corespunde realității. De asemenea, se critică ordinea soluționării excepțiilor, arătând că Judecătoria Sector 3 București trebuia să se pronunțe mai întâi în ce privește excepția necompetenței materiale, față de precizarea obiectului cauzei, cât și față de excepția invocată de Primăria Municipiul București și să dispună trimiterea cauzei la instanței competente să soluționeze cauza (Tribunalului București), tribunalul fiind instanța care urma să se pronunțe asupra cererii de conexare a celor două cauze. Față de cele învederate, încheierea din 3 mai 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Sectorului 3 este nelegală. Față de dispozițiile, art. 139 alin. (5) C. proc. civ., respectiv: "În orice stare a judecații proceselor conexate pot fi disjunse si judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecat", recurentul a apreciat că, în raport cu solicitările pârâților, obiectul cauzei si a cererilor accesorii, trebuiau judecate separat, așa cum părțile și-au formulat cererile în dosare separate, pentru o mai buna înfăptuire a justiției. Totodată, nici instanța de fond, de la Tribunalul București nu a procedat legal, deoarece prin disjungerea doar a uneia dintre cereri, prin hotărârea dată, după ce, în prealabil, nu a înțeles obiectele dosarelor și mai ales terenurile pentru care părțile solicitau uzucapiunea (acestea fiind diferite, deoarece în cauză este vorba despre două terenuri, Corpul A și corpul B), nu de același teren. Instanța de fond nu a observat că pentru unul din terenuri există deja titlul de proprietate, iar pentru cealaltă suprafața, pentru care intervenientul a solicitat uzucapiunea de 30 de ani nu există proprietar. Aceste aspecte rezultă din înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, înscrisuri pe care ambele instanțe nu le-a luat în considerare, apreciind în mod eronat faptul că în cele două cauze este vorba despre același imobil/teren, în condițiile în care sunt suprafețe diferite. Prin urmare, Tribunalul București, instanța competenta general, material și teritorial, trebuia să disjungă dosarul nr. x/2016 de dosarul nr. x/2015 și, pentru o mai bună înfăptuire a justiției, cele două cauze trebuiau judecate separat, așa cum cererile au fost formulate de părți, inițial. Dacă instanța de fond sau apel (probele fiind reiterate și în faza procesuală a apelului) ar fi dispus efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilelor și lectura cu atenție actele depuse de părți ar fi constatat faptul că în cauză este vorba despre doua suprafețe diferite, corpul A si B. În mod eronat, instanța de fond apreciază în sensul că în cauză este vorba de aceeași suprafață de teren, ceea ce nu este adevărat. Trebuiau disjunse ambele dosare care au fost conexate în mod nelegal și era util ca acestea să fie judecate separat, în cauză nefiind vorba de același obiect, ci de două suprafețe de teren diferite. Suprafața de 130 mp (din acte 113,44,) pentru care există titlul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15 ianuarie 2002, autentificat de H., înregistrat la OCPI cu nr. x și diferența de 136,56mp teren alăturat pentru care nu există titlul de proprietate, nr. x, pe care exista și casa, construcția (pentru care a solicitat accesiunea) în care a locuit cu tatăl său, I., iar în prezent singur. De asemenea, dacă lecturăm contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15 ianuarie 2002 autentificat de H., în care se specifică faptul că se vinde terenul alături de corpul de clădire din stânga din BCA, ceea ce întărește faptul că mai există diferența de teren din dreapta și o altă construcție, respectiv cea în care am locuit cu tatăl meu și în care locuiește în prezent. Prin cererea înregistrată la 5 august 2016, în dosarul nr. x/2016, ulterior completată în baza art. 204 C. proc. civ., a solicitat în contradictoriu cu intimatele-pârâte indicate în acțiune: constatarea prescripției achizitive, uzucapiunea de 30 de ani pentru imobilul teren in suprafața de 136,56 mp, situat în str. x, Sector 3 București și accesiunea asupra construcțiilor la care a făcut referire mai sus. Si în cererea precizatoare pe care J. au depus-o într-o altă cauză, dosar nr. x/2005, aceștia recunosc existența lotului B și faptul că sunt doua suprafețe (am depus motivelor de apel o copie a cererii). Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală din cauza că s-a creat aceasta confuzie a obiectelor cererilor deduse judecații. Excepțiile trebuiau unite cu fondul cauzei și administrate probe, atât pe excepțiile invocate, cât și pe fondul cauzei. Așadar, era necesară efectuarea unei expertize topografice și în construcții pentru identificarea clară a celor două suprafețe de teren și a construcțiilor existente, raportat la actele de proprietate ale pârtilor, însă instanța de apel a respins probele pe care le-am formulat. În mod nelegal instanța de apel a respins, ca inadmisibil, motivul de apel, deoarece argumentele invocate au vizat nelegalitatea, nefiind erori materiale, care într-adevăr se soluționează în baza art. 442 C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat în anul 2015, iar nu în anul 2016, cum din eroare s-a consemnat în hotărâre. La pct. 2 din hotărârea instanței de fond se mai arată că la 30 iunie 2016 din dosarul nr. x/2015 a depus cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii și că a solicitat obiectul cererii pentru sine, ceea ce nu este adevărat. Instanța nu a observat că cererea din dosarul nr. x/2016 a fost ulterior completată în baza art. 204 C. proc. civ. (prin cererea depusă la termenul din 3 mai 2017, prin care a solicitat și accesiunea asupra construcțiilor aflate pe teren. Dosarul nr. x/2016 a fost conexat la dosarul mai vechi, respectiv la dosarul nr. x/2015, fiind dosarul prin care, în contradictoriu cu pârâtele indicate în acțiune, a solicitat constatarea prescripției achizitive, uzucapiunea de 30 de ani pentru imobilul teren în suprafața de 136,56 mp, situat în str. x, București și accesiunea asupra construcțiilor. Instanțele de fond nu au făcut referire la cererile de mai-sus, ci au menționat doar cererea de intervenție în interes propriu pe care a depus-o în dosarul nr. x/2015 la 30 iunie 2016, expunând sumar situația de fapt și de drept din cererea de intervenție. Instanța a omis să facă referire și la cererea separată, conexată, din dosarul mai-sus amintit, respectiv dosarul nr. x/2016. Instanța nu a distins în care dosar dintre cele două cauze conexate, au fost depuse întâmpinările, care acțiune să fie respinsă prin apărările din întâmpinări si totodată, care au fost toate excepțiile invocate de părți. Întâmpinările la care instanța face referire în hotărârea apelată au fost depuse în dosarul nr. x/2016 la de 3 mai 2017, iar nu la 17 noiembrie 2010, cum din eroare s-a menționat în hotărâre. Excepția necompetentei materiale, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de Municipiul București, reprezentat legal prin primarul general, nu au fost puse în discuția părților, impunându-se casarea și trimiterea spre rejudecare la fond. Motivarea este sumară, prin modul de soluționare a cauzei ambele instanțe au cauzat o vătămare procesuală gravă, încălcând dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO. Un alt motiv de recurs privește împrejurarea că ambele instanțe de fond, Judecătoria Sectorului 3 și Tribunalul București, înainte de a dispune conexarea celor două cauze, nu au făcut nicio referire la timbrajul cererilor și nici nu au verificat acest aspect. Prin urmare, recurentul a susținut că nu cunoaște dacă toate cererile au fost timbrate în mod legal și dacă în cauză s-a anulat vreun capăt de cerere, ca urmare a netimbrării. Recurentul a arătat că la dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 București, la termenul din 24 februarie 2017, a depus o cerere scrisă prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii principale, întrucât așa cum a fost stabilit prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2016, respectiv încheierea din 5 septembrie 2016 prin care a fost respinsă cererea de reexaminare, în final, intimații-reclamanți au fost obligați la plata taxei de timbru în cuantum de 6.395,72 RON în 48 de rate lunare în cuantum de 133,24 RON. În această privință, a invocat că la dosar există doar o singură chitanța cu dovada achitării taxei judiciare de timbru, adică doar o singura rată achitată. A apreciat că reclamanții trebuiau să facă dovada achitării și a celorlalte rate ale taxei de timbru. Instanțele de fond nu au luat în considerare și nici nu au discutat excepția netimbrării. Cu privire la competenta, a arătat că tribunalul nu a verificat că termenul din 12 iunie 2017 din dosarul nr. x/2015 nu era primul termen de judecata. În mod nelegal instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care a invocat-o în cererea de intervenție. Este greșită respingerea excepției, deoarece a depus înscrisuri din care rezultă că unele dintre aceste litigii au fost soluționate și chiar atacate cu recurs, respectiv: prin încheierea din 4 noiembrie 2005 din dosarul nr. x/2005 al Judecătoriei Sector 3, A. si B., prin apărător și-au retras cererea de chemare în judecată ce a avut ca obiect tot dezbatere succesiune și acțiune în constatare uzucapiune, prin joncțiunea posesiilor. A atacat cu recurs această încheiere, recurs care a fost respins prin decizia civilă nr. 324/09.02.2006 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, deoarece nu a timbrat recursul. În condițiile în care au mai formulat aceeași cerere și apoi au renunțat la judecată, se poate vorbi de autoritate de lucru judecat, deoarece nu se mai poate reveni la ceea ce ai renunțat deja. O altă critică privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatelor-pârâte. În cererea pe care a formulat-o, intimatele-pârâte au calitate procesuală pasivă, respectiv doar Primăria Municipiului București prin primarul general, fata de următoarele argumente: imobilul din litigiu reprezintă un bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și se prezumă că a fost preluat cu titlu valabil atât timp cât acest fapt nu a fost contestat. Imobilul - teren - face parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Hotărârea nu este motivată, instanța de fond a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil și a tratat cu superficialitate cauza dedusă judecății. În baza rolului activ al instanței, conform art. 22 C. proc. civ. și al principiului disponibilității, în raport cu prevederile art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. În baza acestor principii de drept, instanța de fond, din oficiu, putea să dispună administrarea probelor pe care le consideră ca fiind necesare la soluționarea cauzei, respectiv la aflarea adevărului, ceea ce nu s-a întâmplat. Hotărârea instanței este motivată doar prin excepțiile invocate în întâmpinări și, pe care, evident le-a admis pentru a simplifica soluționarea cauzei în mod nelegal.

Apărările părților: Intimații nu au depus întâmpinare. Prin notele scrise depuse la termenul din 2 martie 2023 de către intimata-reclamantă B., semnate de aceasta și de intimatul-reclamant A., au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală, arătând că motivarea instanței de apel respectă exigențele art. 425 lit. b) C. proc. civ., în mod corect răspunzând doar criticilor vizând excepțiile formulate, de vreme ce fondul cererii face obiectul unui alt dosar ce a fost disjuns.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de intervenientul D.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, se impune observația potrivit căreia deși recurentul a invocat incidența în cauză a motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs reiese că acestea sunt susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de vreme ce criticile formulate sunt subsumate încălcării unor reguli de procedură, ultimul motiv de recurs fiind susceptibil de încadrare în pct. 5 și pct. 8, criticându-se depotrivă încălcarea unor dispoziții de drept procedural și a unora de drept material. Primul motiv de recurs vizând încălcarea art. 139 alin. (2) C. proc. civ. prin aceea că excepția conexității a fost invocată cu depășirea primului termen de judecată, este nefondat. Excepția conexității corespunde interesului public al bunei administrări a justiției, instanța înaintea căreia este ridicată având drept de apreciere asupra întrunirii condițiilor legale și necesității reunirii cauzelor. Din punct de vedere temporal, excepția poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate. Față de imprecizia terminologică a art. 139 alin. (2) C. proc. civ., practica și doctrina au statuat că o interpretare rațională a textului legal are în vedere primul termen la care părțile au fost legal citate, pentru a evita privarea părții care nu a fost legal citată, de dreptul de a invoca această excepție. Parcursul procesual al dosarului relevă că primul termen de judecată stabilit în dosarul nr. x/2016 - cel din urmă constituit, a fost la 8 februarie 2017, când procedura nu a fost legal îndeplinită cu pârâții. La termenul din 22 martie 2017 instanța a pus reclamantului în vedere să aducă precizări în legătură cu obiectul cererii deduse judecății, dispoziție în raport de care acesta a formulat cerere completatoare și precizatoare, ce a fost comunicată pârâților. Prin întâmpinarea înregistrată la 18 aprilie 2017, pârâtul Sectorul 3 al Municipiului București a învederat instanței existența dosarului nr. x/2015, în raport de care, la primul termen de judecată, instanța, din oficiu, a invocat excepția conexității, pe care a admis-o, reținând existența unei strânse legături între cele două cauze deduse judecății și necesitatea bunei administrări a justiției ce impune soluționarea acestora în mod unitar. Înalta Curte reține ca fiind relevantă și împrejurarea că la termenul de judecată din 3 mai 2017, recurentul a fost reprezentat prin avocat, care, având cuvântul asupra excepției conexității, pe de-o parte a confirmat existența dosarului nr. x/2015, iar pe de altă parte a lăsat la aprecierea instanței modul în care va fi soluționată excepția. Drept urmare, în măsura în care deși reprezentat convențional, recurentul nu a invocat tardivitatea invocării de către instanță a excepției conexității, ba chiar a achiesat implicit la oricare dintre soluțiile instanței punând concluzii de lăsare la aprecierea instanței cu privire la aspectul conexării celor două cauze, Înalta Curte constată că acesta nu mai era în drept să critice încheierea de ședință din data de 3 mai 2017 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2016. În ce privește criticile recurentului vizând necesitatea soluționării separate a celor două cauze, Înalta Curte constată că potrivit art. 139 alin. (5) C. proc. civ., procesele conexate pot fi disjunse și soluționate separat, în orice stare a pricinii, astfel încât, în măsura în care ar fi apreciat utilă o astfel de măsură, instanța învestită cu soluționarea lor ar fi putut dispune în consecință. Contrar susținerilor recurentului, este atributul instanțelor judecătorești să aprecieze dacă necesitatea bunei administrări a justiției impune soluționarea cauzelor separat ori reunite, simpla afirmație în sens contrar a recurentului nefiind de natură a contura instanțelor de control judiciar o concluzie diferită față de cea la care s-au oprit instanțele de fond. Motivul de recurs prin care se critică greșita ordine de soluționare a excepțiilor ridicate în fața instanței de fond în dosarul nr. x/2016, arătând că s-ar fi impus soluționarea cu prioritate a excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 3, urmând ca instanța competentă să dispună în ce privește excepția conexității, este de asemenea nefondat. C. proc. civ. nu instituie o ordine predefinită a soluționării excepțiilor ridicate în fața instanței, singurul criteriu prevăzut de art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ. fiind efectele pe care acestea ar fi susceptibile să le producă în măsura în care ar fi admise. Așa fiind, ordinea soluționării excepțiilor este atributul instanței, urmând a o stabili potrivit datelor concrete ale fiecărui caz în parte. Așadar, este pertinentă soluția instanței de apel care a reținut că în mod corect judecătoria a soluționat cu prioritate excepția conexității, fiind util ca, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile conexării, cum este cazul de față, să se dispună conexarea, pentru ca ulterior, excepția necompetenței să vizeze întreaga cauză, iar aceasta să fie trimisă instanței competente pentru soluționarea unitară. În plus, Înalta Curte reține că la o atare soluție conduce și instituirea termenului pentru invocarea excepției conexității, astfel că ordinea concretă a soluționării excepțiilor de către instanța de fond în prezenta cauză reprezintă expresia unei corecte aplicări coroborate a dispozițiilor art. 248 alin. (2) și art. 139 alin. (2) C. proc. civ. Criticile vizând greșita disjungere de către Tribunalul București exclusiv a uneia dintre cereri, grefat pe neînțelegerea obiectului fiecăreia dintre cele două cereri deduse judecății, cererea recurentului vizând un lot diferit de teren, situat în proximitatea celui ce face obiectul dosarului de către reclamanții J., dar și accesiunea cu privire la construcția edificată pe teren, sunt de asemenea neîntemeiate. În acord cu cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată caracterul neîntemeiat al acestor critici, având în vedere că prin sentința civilă nr. 1333A din 6 iunie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, au fost disjunse cererile părților unele împotriva celorlalte, referitoare la uzucapiune, constituindu-se dosarul nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, având ca obiect uzucapiune - disjungere prin s.c. 1333/06.06.2018 a T.B. SIV Civ. în dosar x/2017, a cererii principale precizate, a cererii de intervenție principală precizate și completate, în cadrul căruia, la termenul din 17 octombrie 2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului x/2017 Drept urmare, susținerile recurentului vizând obiectul cererii urmează a fi analizate de către instanța de fond în dosarul nr. x/2018, ele neputând face obiectul analizei instanțelor de control judiciar în prezenta cauză. În ce privește referirile din cuprinsul memoriului de recurs vizând situația de fapt și interpretarea probatoriului, acestea nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, a cărei judecată este limitată exclusiv la motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Din perspectiva criticilor vizând greșita reținere de către instanța de apel a incidenței art. 442 C. proc. civ., cu referire la criticile prin care au fost evidențiate neconcordanțe în cuprinsul sentinței civile nr. 1333 din 6 iunie 2018 a Tribunalului București, respingându-le astfel ca inadmisibile, recurentul arată că erorile grave semnalate au fost formulate în calea de atac a apelului ca veritabile critici de nelegalitate a hotărârii apelate, prin demersul său neurmărind să procedeze la îndreptarea erorilor materiale. Înalta Curte reține că procedura instituită de art. 442 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabilă pentru înlăturarea oricăror erori strecurate în redactarea hotărârii, în orice parte din cuprinsul acesteia (practica, considerente ori dispozitiv) și vizează orice erori materiale sau omisiuni, enumerarea ce include numele, calitatea și susținerile părților, ori cele de calcul având un caracter pur exemplificativ. Din cuprinsul criticilor formulate, nu se desprinde concluzia că demersul recurentului ar viza veritabile critici de nelegalitate decurgând din consemnarea eronată a unor date, cum ar putea fi cazul în măsura în care, menționându-se în mod eronat o dată, s-ar reține, în mod greșit, tardivitatea unui act procedural al părții, ci, rezultă cu evidență că este vorba exclusiv despre nemulțumiri ale părții care privesc anul înregistrării cererii de chemare în judecată constituită în dosarul nr. x/2015 ca fiind 2015 în loc de 2016, cum eronat s-a menționat, menționarea adverbului în același timp, precum și lipsa unui caracter extensiv a susținerilor recurentului în istoricul cererilor formulate de părți, elemente ce nu au un impact în ce privește modul de soluționare al cauzei. În raport de această împrejurare, în mod corect a reținut instanța de apel că demersul intervenientului vizează îndreptarea unor erori materiale, în cauză fiind aplicabilă procedura de soluționare reglementată de art. 442 C. proc. civ., astfel că potrivit art. 445 C. proc. civ., îndreptarea erorilor materiale și complinirea omisiunilor neputând fi cerută pe calea apelului ori a recursului. Critica potrivit căreia instanța de apel nu a indicat în mod expres în care dintre cele două dosare conexate au fost formulate întâmpinările prin care pârâții au invocat excepțiile analizate, reiterând aspectele vizând diferența obiectului celor două dosare în privința cărora s-a dispus conexarea, precum și împrejurarea că s-ar reținut în mod sumar susținerile părții, prin comparație cu cele ale părților adverse, încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, sunt de asemenea nefondate. Contrar susținerilor recurentului, instanța de fond a reținut, în soluționarea excepțiilor, atât partea care le-a formulat, dosarul în care au fost formulate, precum și argumentele invocate de părți, soluționând excepțiile în baza dispozițiilor legale incidente, instanța de fond reținând în mod explicit ce temeiuri de drept au fost invocate și cele care sunt incidente în cauză. În ce privește hotărârea instanței de apel, aceasta a analizat criticile intervenientului cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a excepțiilor invocate, astfel că dezlegarea instanței de apel se circumscrie principiului tantum devolutum quantum apellatum. În ce privește modul de prezentare al istoricului dosarului, potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea va cuprinde obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților. Or, de vreme ce nu s-a realizat o denaturare a susținerilor părților, simpla împrejurare că instanța prezentat pe scurt susținerile părților, că a admis anumite excepții invocate de părți ori și-a însușit anumite argumente în motivarea soluției, dintre cele expuse de părți, nu este de natură a crea un dezechilibru procesual între părțile litigante, rolul instanțelor fiind acela de a se pronunța asupra cererilor părților și de a motiva corespunzător soluția dată, motivare ce poate presupune însușirea unora dintre argumentele părților, în măsura în care acestea sunt corecte și aplicabile cauzei deduse judecății. Drept urmare, în cauză nu se confirmă o încălcare a principiului egalității armelor și nici a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. În ce privește alegațiile vizând timbrajul cererii de chemare în judecată, acestea sunt preluate tale quale din memoriul de apel, recurentul făcând abstracție de modul în care instanța de control judiciar a răspuns criticilor sale. Astfel, instanța de apel a reținut că în raport de admiterea cererii de acordare a ajutorului public judiciar sub forma plății eșalonate a taxei judiciare de timbru, judecătorul nu mai este ținut să verifice în ce măsură beneficiarul acestei măsuri a achitat fiecare rată în parte, întrucât încheierea de eșalonare a taxelor de timbru reprezintă titlu executoriu și se comunică organelor fiscale, modul de executare a dispoziției de eșalonare rămânând în sarcina acestora din urmă. De asemenea, instanța de apel a reținut că o atare critică nu este susceptibilă să atragă sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată, art. 38 din. O.U.G 80/2013 instituind posibilitatea instanței de control judiciar care constată că în etapele judiciare anterioare nu a fost achitată o taxă de timbru corespunzătoare, să dispună plata acesteia. Înalta Curte reține că pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la același aspect, recurentul avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale și, prin urmare, de a susține eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum și faptul că instanța de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva motivelor susținute de titularul recursului, astfel încât Înalta Curte nu este în măsură să analizeze hotărârea recurată din perspectiva timbrajului, în lipsa motivării adecvate. În același mod a procedat recurentul și în ce privește excepția autorității de lucru judecat, încălcarea rolului activ al instanței de judecată prin neordonarea probelor din oficiu, precum și nemotivarea hotărârii de către instanța de fond, reiterând susținerile din calea de atac a apelului, făcând cu totul abstracție de modul în care instanța de apel a răspuns criticilor sale. Or, motivarea adecvată a recursului este cea care determină realizarea examenului de conformitate a hotărârii cu regulile de drept aplicabile, în lipsa invocării unor motive de nelegalitate susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ori a unor motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, instanța de recurs neputând analiza hotărârea recurată. În ce privește criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți Municipiul București prin Primar General și Primăria Sectorului 3 București, subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., invocându-se încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 cu motivarea că acesta a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că terenul se găsește în domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, se constată caracterul lor nefondat. În dovedirea naturii juridice a bunului, recurentul a făcut referire la necesitatea ca instanța să emită adrese pe cale oficială pentru a se depune la dosar înscrisuri precum istoric de rol fiscal și adrese de unde să rezulte dacă în privința imobilului s-ar formulat cereri în temeiul legilor speciale de reparație. O primă observație care se impune din analiza criticilor recurentului, este că tind să combată susținerile formulate prin întâmpinare de către intimatele-pârâte, vizând natura bunului ca aparținând domeniului public sau privat al statului, făcând cu totul abstracție de motivele pentru care instanța de apel a respins criticile sale. Înalta Curte observă că instanțele de fond au soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a Municipiul București prin Primar General și a Sectorului 3 București atât din perspectiva capătului de cerere vizând constatarea vacanței succesorale, cât și din perspectiva capătului de cerere având ca obiect uzucapiunea. Astfel, în ce privește primul capăt de cerere, instanțele de fond în mod corect au reținut că în situația existenței moștenitorilor, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, nu sunt întrunite condițiile pentru constatarea vacanței succesorale, întrucât, pentru a se constata vacanța succesorală, este necesar ca acțiunea să fi fost introdusă și în contradictoriu cu succesibilii lui de cuius. De asemenea, în mod corect au fost reținute dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2/2011, potrivit căreia o vocație succesorala generală, abstractă a statului nu este suficientă pentru a-i conferi acestuia calitate procesuală pasivă în lipsa certificatului de moștenitor, care afirmă calitatea de moștenitor în concret a acestuia. În ce privește uzucapiunea, s-a reținut că dobândirea dreptului de proprietate nu se poate realiza în mod valabil decât dacă persoana de la care este preluat bunul justifică în patrimoniul său existența dreptului de proprietate, astfel că în litigiile care au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitatea procesuală pasivă o are întotdeauna adevăratul proprietar al bunului. Unitatea administrativ-teritorială poate avea această calitate doar în situația în care devine titularul dreptului de proprietate al imobilului, fie ca urmare a declarării bunului ca fiind fără stăpân, fie ca urmare a existenței unei succesiuni vacante, ori în orice altă modalitate. Instanțele de fond nu au putut reține apărările formulate de reclamanți în sensul că "terenul se află în domeniul privat al unității administrativ teritoriale prin efectul legii, respectiv art. 4 din Legea nr. 213/1998", în lipsa dovezii care să ateste această stare de fapt în cauză. Astfel cum s-a reținut supra, prin memoriul de recurs recurentul a solicitat emiterea unor adrese pe cale oficială pentru a proba situația juridică a imobilului. O atare solicitare este neavenită, întocmai ca și criticile vizând încălcarea rolului activ al instanței prin omisiunea de a ordona probe din oficiu, având în vedere, pe de-o parte, că recurentului îi incumba sarcina de a-și proba pretențiile și propriile susțineri, iar pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., care prevăd în mod explicit că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Prin urmare, de vreme ce în cauză nu s-a reținut vacanța succesorală de pe urma defunctului C., iar din probele administrate nu rezultă că vreunul dintre pârâți a avut calitatea de proprietar asupra terenului, în mod corect s-a statuat că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în cauză, neexistând identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.