ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1593/2023

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 21 mai 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, prin joncțiunea posesiilor, asupra terenului în suprafață de 200 mp, situat în București, str. x, precum și prin accesiune imobiliară asupra construcției edificate pe acesta. Prin cererea depusă la 20 august 2018, reclamantul și-a modificat cererea introductivă sub aspectul cadrului procesual civil, chemând în judecată, în calitate de pârâți, pe Municipiul București, prin Primar General, Primăria Sectorului 5 București și Direcția Regională a Finanțelor Publice București.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea de ședință din 8 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primar General, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin sentința civilă nr. 1413 din 29 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a constatat că reclamantul a dobândit, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 202 mp, situat în București, str. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul D., a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind accesiunea, a anulat cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și, în consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a majorat onorariul expertului de la suma de 1.000 RON la suma de 1.500 RON și a obligat reclamantul la plata diferenței de onorariu de 500 RON.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, au formulat apel reclamantul și pârâtul Municipiul București, prin Primar General, iar, prin decizia civilă nr. 446A din 30 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, art. 26 (fost 25) din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, sens în care a învederat următoarele: Instanța de apel a reținut, în mod eronat, incidența în cauză a dispozițiilor art. 26 (fost 25) din Legea nr. 18/1991, precum și legitimatea procesuală pasivă a Municipiului București, în condițiile în care terenul a figurat și figurează, în evidențele sale și în cele fiscale, ca proprietate particulară, nefiind un bun fără stăpân, care să fi trecut din proprietatea Statului român în administrarea sau proprietatea Municipiului București nici în perioada 1970-1989, nici ulterior apariției Legii nr. 18/1991, chiar dacă autorii reclamantului au dobândit imobilul prin act sub semnătură privată încheiat în anul 1970, fără ca vânzătorii să aibă un titlu de proprietate la momentul perfectării vânzării. Instanța de apel și-a fundamentat soluția pe prezumția de bun fără stăpân a imobilului în perioada 1971-2018, fără a se administra un probatoriu adecvat și complex care să ateste, fără niciun dubiu, că terenul a fost un bun fără stăpân începând cu anul 1971 și că, raportat la prevederile C. civ. și ale Legii nr. 18/1991, s-ar justifica, astfel, chemarea în judecată a Municipiului București, în calitate de proprietar nediligent, care nu și-ar fi conservat proprietatea privată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 2 martie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General, se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce se susține greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a înlăturat criticile de apel și a păstrat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, învederându-se, totodată, aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, art. 26 (fost 25) din Legea nr. 18/1991 și art. 4 din Legea nr. 213/1998. Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate, întrucât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, ce a fost validată de către instanța de apel, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale de drept procesual și material. Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înțelege existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea pârâtului, obligație ce își are temeiul în art. 194 lit. c) și d) din C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică și îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât. Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este și o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acțiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparține, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situația în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existența dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "80. Verificând practica instanțelor de la nivelul întregii țări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudență consistentă, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 și art. 1847 din C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul C. proc. civ. 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudența la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…) 86. Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia instanțelor este că, atât timp cât nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că, în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială. 89. S-a reținut că, în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. (…) 91. În raport cu constatările expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor, context în care existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor, cât și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să își piardă caracterul de noutate. (…) 99. Așa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluționarea excepției referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripția achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanța stabilește care este situația juridică a imobilului ce face obiectul litigiului, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moștenitorii acestuia sunt cunoscuți ori ne aflăm în situația unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanța astfel învestită apreciază asupra aplicabilității dispozițiilor legale mai sus invocate." Ca atare, este admis, în jurisprudența consolidată a instanțelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă și "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său. Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenței bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeași lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Pe de altă parte, conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial, iar, potrivit art. 121 alin. (1) din acest act normativ, domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, nefiind declarat ca bun de uz sau de interes public prin lege sau prin hotărâre a consiliului local. Neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân și că a intrat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. și ale art. 25 din Legea nr. 213/1998. În prezenta cauză, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu probatoriu (înscrisuri, martori, expertiză topografică), relevă că situația terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce privește terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situații de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială. În condițiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulțumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimatului-reclamant lipsa de diligență în identificarea proprietarului și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân". A se impune intimatului-reclamant efectuarea unor demersuri suplimentare, în dovedirea calității procesuale pasive a recurentului-pârât, constituie o sarcină disproporționată, de natură să aducă atingere dreptului de acces la instanță, garantat de art. 21 alin. (1) din Constituția României și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul silogismului judiciar, instanța de apel a interpretat în corelare dispozițiile art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998, conform cărora "în accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz", și cu cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că "domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată". Întrucât în evidențele oficiale ale autorităților și instituțiilor publice nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, acesta nu este notificat în baza Legii nr. 10/2001, nu este înscris în cartea funciară, nu este solicitat în baza legilor fondului funciar, este rezonabilă folosirea prezumției judiciare că terenul face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, astfel că se justifică reținerea calității procesuale pasive a recurentului-pârât. Față de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge recursul ca nefondat.