Decizia nr. 1983/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 530/2024 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 22 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A., prin mandatar B., și reclamantul C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Municipiul București prin Primar General, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului situat în Municipiul București, str. x, în suprafața de 126.914 mp, cu număr cadastral x (număr cadastral vechi x/1), intabulat în cartea funciară nr. x Sector 6 București (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x).

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 530 din 22 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar, ca neîntemeiate; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului situat în București, str. x în suprafață de 126.914 mp cu număr cadastral x (număr cadastral vechi x/1) intabulat în Cartea Funciară nr. x Sector 6 București (provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1285A/2024 din 6 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 530 din 22 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă de către apelanții-pârâți Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și C., prin mandatar B..

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1285A/2024 din 6 decembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și pârâtul Municipiul București, prin primar. 4.1. Motivele de recurs formulate de pârâtul Statul Român Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, prin motivele de apel, recurentul-pârât a arătat faptul că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția lipsei de interes invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În acest sens, față de probatoriul administrat în cauză și de conduita părților litigante, a învederat că reclamanții nu au probat, în susținerea interesului lor de a învesti prima instanța cu acțiunea introductivă existentă și caracterul actual al unei eventuale tulburări a dreptului de proprietate afirmat, dimpotrivă aceștia au menționat în acțiunea formulată că titlul de proprietate nu a fost contestat. Condițiile necesare pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil sunt: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, dreptul și interesul. Raportat la aceste condiții, cel puțin una nu este îndeplinită, respectiv cea privind justificarea interesului. Interesul reprezintă folosul practic și imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Cum interesul în exercitarea acțiunii trebuie cercetat în persoana reclamantului și lipsa lui constituie motiv de respingere a acțiunii, este evident că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes. Mai mult, interesul trebuie să fie născut și actual, iar reclamanții din prezenta cauză nu au făcut dovada încălcării dreptului de proprietate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru a fi justificată chemarea în judecată în scopul obligării acestuia la respectarea dreptului de proprietate. Chiar și în cazul acțiunilor în constatare, întemeiate pe dispozițiile C. proc. civ., reclamanții trebuie să dovedească un interes, în speța titularii dreptului nefiind împiedicați să-și exercite dreptul, au pornit prezenta acțiune fără să justifice un interes. Interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat, un anumit folos practic. Conform art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, iar art. 33 din același cod statuează că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. În cazul în care condițiile privitoare la interes nu sunt întrunite, art. 40 din C. proc. civ. statuează ca sancțiunea este respingerea cererii ca lipsită de interes. Așadar, pentru ca o persoană, titulară a unui drept subiectiv, să poată pune în mișcare acțiunea civilă și să o poată exercita, trebuie ca aceasta să aibă un interes determinat, legitim, personal, născut și actual, instanța fiind ținută, în caz contrar, să respingă cererea ca lipsită de interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii cererii. În speță, reclamantul C. a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x din 19 martie 2009 autentificat de BNP D. prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la vânzătorul E. care la rândul său a dobândit imobilul prin cumpărare de la Institutul Pasteur, iar reclamanta A. a dobândit cota parte din respectivul teren de la Institutul Pasteur S.A., conform contractului de vânzare cumpărare nr. x din 24 august 2004, autentificat de BNP F.. Din argumentarea cererii de chemare în judecată, rezultă faptul că SN Institutul Pasteur S.A. a dobândit întregul teren în suprafață totală de 107 ha, în care era cuprins și terenul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate în baza titlului de proprietate nr. x din 5 februarie 2004 eliberat de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor București. Ulterior, prin sentința civila nr. 3028 din 13 octombrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 744R din 11 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2008, s-a constatat nulitatea absolută a titlului deținut de Institutul Pasteur, însă actele translative de proprietate au fost încheiate anterior acestei hotărâri. De asemenea, titlul de proprietate deținut de reclamanții din prezenta cauză nu a fost contestat de niciuna dintre pârâtele din prezenta cauză, fiind evident că cererea de chemare în judecată este lipsită de interes. Prin motivele de apel, recurentul-pârât a arătat de ce este greșită soluția instanței de fond în ceea ce privește temeinicia cererii de chemare în judecată. Prima instanță a interpretat dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, apreciind fără temei că, în măsura în care pârâții din prezenta cauza nu au exercitat acțiunea în rectificare de carte funciară, în termenul de decădere de 3 ani prevăzut în textele legale, față de înscrierile privitoare la proprietatea imobilului teren în suprafață de 55.657 mp, intabulat în CF nr. x Sector 6, atunci reclamanții s-ar afla într-o situație de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum. În condițiile în care niciuna din părțile litigante nu a adus în discuție valabilitatea/nevalabilitatea titlului reclamanților, prin considerentele reținute în promovarea soluției de admitere a acțiunii, cu depășirea limitelor rolului activ, instanța de fond face "apărări" în susținerea poziției procesuale a reclamanților. Totodată, raționamentul primei instanțe, potrivit căruia titlul de proprietate al reclamanților se situează într-un caz de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum, este contrar și dispozițiilor art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Din această perspectivă, este evident faptul că, pentru protejarea intereselor unui dobânditor cu titlu oneros de bună-credință al unui imobil proprietate a Statului Român, legiuitorul a instituit prin art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, în ipoteza revenirii imobilului în proprietatea titularului dreptului de proprietate prin anularea titlului de proprietate al beneficiarului reconstituirii și a contractului/contractelor de vânzare succesive, obligația celui care a vândut imobilul pe baza titlului de proprietate anulat de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. În acest sens, raportat la dispozițiile menționate sunt și soluțiile promovate și considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2019 și de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 748/2008. Pe cale de consecință, considerentele pe care instanța de fond și-a format convingerea nu pot fi primite decât în ipoteza în care una dintre părțile litigante ar fi solicitat, în formele și termenele procedurale, nulitatea contractului de vânzare cumpărare, în contradictoriu cu reclamanții, A. și C., cu proprietarul ce a vândut terenul pe baza titlului anulat, Societatea Națională Pasteur S.A. și cu dobânditorul primar al imobilului, E.. Cu toate acestea, instanța de apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările Statului Român. Față de argumentele prezentate, solicită admiterea recursul, casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în vederea admiterii acestuia și a schimbării sentinței civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes sau neîntemeiată. 4.2. Motivele de recurs formulate de pârâtul Municipiul București În esență, cele două instanțe rețin faptul că, în ceea ce privește excepția lipsei de interes, cei doi reclamanți au învestit instanța cu o acțiune în constatarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, provocatorie, chemând în judecată pe Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, adică persoane juridice care, în baza sentinței de desființare a titlului de proprietate al Institutului Pasteur ar putea invoca un drept propriu, ca efect al existenței unei hotărâri judecătorești de la anularea titlului principal, prin care Institutul Pasteur a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit mai departe prin acte succesive de către reclamanți. Or, Statul Român putea să emită pretenții proprii și să solicite restituirea imobilului litigios, această incertitudine putând cauza reclamanților o tulburare a dreptului de proprietate, motiv pentru care în cauză s-ar justifica pe deplin interesul impus de art. 35 din C. proc. civ. pentru exercitarea acțiunii în constatarea existenței dreptului de proprietate. Cu privire la legitimitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului București, instanța de judecată a considerat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public asupra acestor bunuri, statul sau unitățile administrativ-teritoriale putând pretinde drepturi asupra imobilului în litigiu, din acest punct de vedere justificându-se chemarea instituției în proces. Referitor la temeinicia cererii de chemare în judecată, în opinia instanței de apel, calitatea de proprietar a reclamanților rezultă din contractele de vânzare încheiate cu respectarea tuturor cerințelor prevăzute de lege, reclamanții fiind în posesia imobilului, neavând la dispoziție mijlocul juridic al acțiunii în revendicare sau al unei acțiuni în realizare prin care să-și protejeze dreptul de proprietate, aflat într-o situație incertă de la momentul în care au aflat despre anularea titlului de proprietate al Institutului Pasteur, chiar dacă instanțele de judecată învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2008 au dispus anularea titlului, această hotărâre judecătorească neafectând validitatea titlului reclamanților, fiind un caz de excepție de la efectele nulității absolute constatate prin cale două hotărâri judecătorești. Astfel, în opinia instanței de apel, menținerea actului subsecvent se justifică prin necesitatea ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului unui bun cu titlu oneros, precum și prin necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, una din excepțiile de la principiul resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis, fiind și cazul subdobânditorului de bună-credință la încheierea contractului, efectuând toate diligentele necesare pentru examinarea titlurilor de proprietate anterioare (fără a se arăta însă, în ce au constat aceste diligențe, dacă chiar au fost făcute). Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 nu s-a solicitat nici repunerea părților în situația anterioară și nici constatarea nulității absolute a actelor juridice subsecvente titlului de proprietate declarat nul prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul respectiv, reclamanții fiind subdobânditori cu titlu oneros, de bună-credință (deși acest aspect nu rezultă, fiind doar o prezumție cu care operează instanța de fond), aflându-ne într-un caz de excepție de la efectele nulității, atât reclamanții, cât și autorul lor (Institutul Pasteur) încheind contractul de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. x din 19 martie 2009 de BNP F., astfel cum acestea au fost prezentate în fața notarului public. Nu a existat niciun litigiu înregistrat pe rolul instanțelor de judecată în anii 2004 -2009 (acest raționament al instanței de fond fiind consemnat în considerentele hotărârii pronunțate în condițiile în care dosarul nr. x/2008 a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 22 februarie 2008, adică cu mai mult de 1 an înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat) sau alte elemente care, ca urmare a verificărilor efectuate privind titlul de proprietate să fi condus la concluzia că autorul lor nu era adevăratul proprietar al imobilului litigios. Instanța de fond reține că este incident un caz de excepție de la principiul resolute jure dantis, resolvitur jus accipientis, rezultat din interpretarea art. 36 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, cei doi reclamanți înscriindu-și dreptul de proprietate asupra terenului, drept de proprietate dobândit prin acte translative de proprietate în mod valabil, în decursul anilor 2004-2009, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului litigios cu bună-credință, la momentul cumpărării titlul de proprietate emis de către Institutul Pasteur (titlul originar) nefiind contestat, prin titlu oneros și bazându-se pe înscrierile din cartea funciară anterioară. De asemenea, înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților nu a fost contestată în termenul de trei ani și a stat la baza vânzărilor succesive, motiv pentru care, dreptul de proprietate a reclamanților nu este contestat explicit de către Municipiul București și de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Acest raționament a fost preluat și de către instanța de apel. Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, instanța de fond apreciază că reclamații au formulat o acțiune în constatare provocatorie, chemând în judecată pe Municipiul București și pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor, adică persoanele juridice care ar putea, teoretic, în baza sentinței de desființare a titlului de proprietate a Institutului Pasteur, să invoce "un drept propriu cu privire la acest teren", ca efect al hotărârii judecătorești de anulare a titlului principal, prin care "Institutul Pasteur a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului", (fără a se arăta însă care ar fi acel titlu de proprietate al Institutului Pasteur). Dreptul de proprietate a fost transmis mai departe către cei doi reclamanți, existând posibilitatea ca Statul Român "să emită pretenții proprii și să solicite restituirea Imobilului" (așadar, Statul Român poate emite pretenții proprii și nicidecum Municipiul București), incertitudinea cauzând reclamanților o tulburare a dreptului de proprietate (fără a se arăta în mod concret, în ce ar consta această tulburare), reclamanții justificând astfel pe deplin interesul impus de art. 35 din C. proc. civ. pentru exercitarea acțiunii în constatarea existenței dreptului de proprietate, ce constituie obiectul prezentului litigiu. Reclamanții nu au făcut nicio dovadă pozitivă în sensul că dreptul lor de proprietate asupra imobilului litigios ar fi fost contestat de cineva până la acest moment, iar posibilitatea pur teoretică ca Statul Român să emită pretenții proprii și să solicite restituirea terenului respectiv nu poate reprezenta în niciun caz o incertitudine cauzată reclamanților, care astfel să justifice pe deplin un interes în promovarea unei acțiuni în temeiul art. 35 din C. proc. civ.. Soluția instanței de fond cu privire la această excepție este nu numai nemotivată și contradictorie, ci și vădit netemeinică (interesul în promovarea unei acțiuni în justiție trebuie să fie născut, legitim, direct și actual). Or, în legătură cu legitimitatea procesuală pasivă a Municipiului București, deși a solicitat prin întâmpinare atașarea dosarului nr. x/2008, care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, pentru ca în raport cu înscrisurile din acest dosar să se stabilească în baza unui probatoriu adecvat dacă reclamanții justifică sau nu un interes legitim, născut actual, direct și personal în formularea acțiunii ce constituie obiectul prezentului litigiu, precum și dacă municipiul chiar ar trebui să aibă legitimare procesuală pasivă, în cauză (în condițiile în care, terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea Statului Român, fiind transmis în administrarea Institutului Pasteur în baza H.C.M. nr. 427/1953), instanța de fond a soluționat pricina la primul termen de judecată (28 septembrie 2023), fără a administra alte probatorii în cauză, în afară de înscrisurile depuse de către reclamanți, odată cu cererea de chemare în judecată. Totodată, aceste înscrisuri nu au fost comunicate în integralitate recurentului-pârât), astfel că acesta susține că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. Așa cum se poate observa și din încheierea de ședință din 28 septembrie 2023 (primul termen de judecată la care pricina a rămas în pronunțare), deși instanța de fond a constatat faptul că Municipiul București a solicitat atașarea dosarului nr. x/2008 de la Judecătoria Sectorului 6 București cu privire la anularea titlului inițial, avocatul celor doi reclamanți a arătat că "nu consideră necesar a se atașa dosarul privind anularea titlului inițial", întrucât "nimeni nu contestă decizia", decizia care nu i-a fost însă comunicată odată cu cererea de chemare în judecată, respectiv decizia civilă nr. 744 R/1 februarie 2011, prin care s-a menținut sentința civilă nr. 3028 din 13 octombrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București). Instanța de fond nu a motivat în vreun fel soluția de respingere a acestei probe, astfel că recurentul-pârât apreciază că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. Pentru a se stabili dacă Municipiul București are legitimitate procesuală pasivă în cauză, instanța era obligată să stabilească care a fost regimul juridic al terenului în litigiu în perioada 6 martie 1945 și până la momentul emiterii titlului de proprietate, respectiv cine a fost titularul dreptului de proprietate, convingerea sa fiind aceea că acesta a fost Statul Român, și cine a exercitat doar un drept de administrare, acest probatoriu nefiind administrat la instanța de fond în condițiile în care pricina s-a soluționat la primul termen de judecată. Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții ar fi fost subdobânditori de bună-credință și că au încheiat contractele în considerarea valabilității titlurilor de proprietate anterioare, neexistând niciun litigiu înregistrat pe rolul instanțelor de judecată în anii 2004-2009, și nici alte elemente care să fi putut conduce la concluzia că autorul lor nu era adevăratul proprietar al imobilului. În speță, Institutul Pasteur se pare că a avut doar un drept de administrare la momentul emiterii titlului de proprietate, titularul dreptului de proprietate fiind în realitate Statul Român. Atât reclamantul, cât și vânzătoarea puteau afla cu diligențe minime că titlul de proprietate emis de către Institutul Pasteur face obiectul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată, astfel că reaua-credință la momentul perfectării actului ambelor părți contractante este mai mult decât evidentă. Chiar dacă instanța de fond își întemeiază, în mod eronat, soluția pe art. 36, art. 37 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, reținerea în cauză a dobândirii imobilului litigios cu bună-credință și a necontestării titlului de proprietate originar (în condițiile în care al treilea contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat la peste 1 an de la înregistrarea litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului emis de către Institutul Pasteur la Judecătoria Sectorului 6 București) este vădit netemeinică și nefundamentată juridic, o asemenea hotărâre neîndeplinind rigorile în ceea ce privește motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate, precum și arătarea punctuală, concretă, explicită a temeiurilor de drept care conduc la admiterea cererii de chemare în judecată (după administrarea unui probatoriu adecvat în cauză). Pentru toate argumentele prezentate, recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei de interes în promovarea cererii, precum și a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți A. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursurilor declarate de pârâți în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. De asemenea, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate au invocat, ca apărare de fond, puterea de lucru judecat a sentinței nr. 2561 din 22 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 1775 din 6 octombrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând, cu prioritate, excepțiile nulității recursurilor, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale. Din această perspectivă, motivarea căii de atac a recursului presupune invocarea și argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluția pronunțată de către instanța de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute de lege. Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, drept urmare motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele acestei hotărâri și să le combată, prin expunerea unui raționament juridic contrar. 1. Luând în examinare recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte constată că, deși a fost indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținerile dezvoltate nu configurează, în realitate, critici de nelegalitate apte să fie analizate în cadrul acestui caz de casare, ci exprimă, în esență, nemulțumiri privind aprecierea situației de fapt și a probatoriului ori vizează considerentele hotărârii primei instanțe, fără a combate raționamentul deciziei pronunțate în apel, care constituie obiectul recursului. Astfel, prin primul set de argumente, acest recurent-pârât susține că instanța ar fi respins greșit excepția lipsei de interes, arătând că reclamanții nu ar fi făcut dovada caracterului născut și actual al interesului și a unei tulburări a dreptului de proprietate, iar din conduita părților și din probatoriul administrat ar rezulta inexistența unui folos practic în promovarea acțiunii. Înalta Curte reține că aceste susțineri nu relevă o pretinsă încălcare sau aplicare greșită a unei norme de drept material de către instanța de apel, ci tind la reevaluarea împrejurărilor de fapt avute în vedere la soluționarea excepției, respectiv la reconsiderarea concluziilor rezultate din materialul probator. Or, asemenea critici privesc, în substanță, temeinicia hotărârii și modul de apreciere a probelor, aspecte care excedează controlului de legalitate specific recursului și nu pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În același registru se circumscriu și dezvoltările referitoare la lanțul transmisiunilor dreptului de proprietate, la anularea titlului de proprietate al Institutului Pasteur și la împrejurarea că titlul reclamanților nu ar fi fost contestat de pârâți. Recurentul valorifică aceste elemente pentru a susține, pe de o parte, lipsa interesului, iar, pe de altă parte, caracterul neîntemeiat al acțiunii. Și sub acest aspect, argumentarea presupune o reconfigurare a premisei factuale și o solicitare implicită de reanalizare a situației de fapt litigioase, fără a identifica o normă de procedură sau de drept material pretins încălcată prin considerentele deciziei instanței de apel și fără a demonstra în ce constă eroarea de aplicare a acesteia. De asemenea, în raport cu dezvoltările ample inserate de recurentul-pârât asupra condiției interesului, Înalta Curte reține că simpla expunere de considerații generale nu echivalează cu formularea unor motive de nelegalitate în sensul art. 488 din C. proc. civ. și nu poate suplini obligația recurentului de a indica, punctual, în ce constă pretinsa încălcare ori aplicare greșită a normelor de către instanța de apel, prin raportare la considerentele deciziei atacate. În continuare, recurentul-pârât Statul Român arată că este greșită soluția primei instanțe asupra temeiniciei cererii, criticând interpretarea dispozițiilor art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 și reținând că tribunalul ar fi depășit limitele rolului activ prin considerente privind o excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, invocând totodată dispoziții din Legea nr. 169/1997, precum și existența unor repere jurisprudențiale (Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 748/2008 a Curții Constituționale). Înalta Curte constată însă că aceste critici sunt construite, în mod preponderent, ca o reiterare a motivelor de apel și ca o contestare a raționamentului hotărârii primei instanțe, fără a fi formulate critici distincte care să vizeze motivarea deciziei instanței de apel și modul în care aceasta ar fi aplicat normele de drept material pretins incidente. Or, în recurs, obiectul controlului îl constituie exclusiv hotărârea pronunțată în apel, iar nu hotărârea primei instanțe. În consecință, susținerile care se limitează la a relua apărări și critici privind sentința tribunalului, fără a identifica în mod concret erorile de drept ale instanței de apel și fără a combate considerentele acesteia, nu satisfac exigența legală a motivării recursului, în sensul art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., și nu pot fi analizate ca veritabile motive de nelegalitate. Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate nu se încadrează, în mod efectiv, în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, ci urmăresc fie reevaluarea probelor și a situației de fapt, fie criticarea hotărârii primei instanțe, fără a combate raționamentul instanței de apel. În consecință, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din același cod, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Statul Român. 2. Luând în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar, Înalta Curte constată că primele pasaje ale cererii de recurs nu au natura juridică a unor critici de nelegalitate, ci reprezintă o relatare/sinteză a considerentelor reținute de instanțele de fond și de apel. În această parte introductivă, recurentul reproduce, în esență, raționamentul instanțelor inferioare cu privire la (i) interesul procesual al reclamanților în promovarea acțiunii în constatare, (ii) justificarea legitimării procesuale pasive și (iii) aprecierea instanței de apel asupra temeiniciei cererii, inclusiv referirile la buna-credință și stabilitatea circuitului civil, fără ca această expunere să fie convertită în critici punctuale îndreptate împotriva dezlegărilor date prin decizia recurată, prin indicarea erorii de drept pretins comise și a motivului de nelegalitate incident. Or, potrivit exigențelor recursului - cale extraordinară de atac - recurentului îi revine obligația de a formula motive de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, cu încadrarea lor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cu dezvoltarea unei argumentații apte să evidențieze pretinsa încălcare a normei de drept. Simpla redare a considerentelor hotărârilor anterioare ori enunțarea unor argumente (interes, calitate procesuală, buna-credință, stabilitatea circuitului civil) nu echivalează cu critici de nelegalitate și nu permite instanței de recurs să exercite controlul specific acestei căi de atac. În consecință, aceste dezvoltări inițiale rămân străine cerințelor de motivare a recursului, neputând fi analizate ca veritabile motive subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În continuare, recurentul-pârât face trimitere la raționamentul instanțelor de fond referitor la menținerea actelor subsecvente în contextul anulării titlului inițial, susținând, pe de o parte, că în litigiul nr. 1560/303/2008 nu s-ar fi cerut repunerea părților în situația anterioară ori anularea actelor succesive, iar, pe de altă parte, că reținerea calității reclamanților de subdobânditori cu titlu oneros și de bună-credință ar fi nejustificată, fiind prezentată ca o "prezumție". În același registru, reproșează instanțelor că au afirmat inexistența unor litigii în perioada 2004-2009, deși dosarul nr. x/2008 fusese înregistrat în februarie 2008, și critică aplicarea excepției de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, dedusă din interpretarea art. 36 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 și din împrejurarea necontestării înscrierilor de carte funciară într-un anumit interval, arătând că acest raționament ar fi fost preluat și de instanța de apel. Înalta Curte constată că aceste susțineri vizează, în realitate, premise factuale și probatorii: buna-credință a subdobânditorilor, existența ori inexistența unui litigiu anterior, diligențele efectuate la dobândire, respectiv împrejurări de fapt și cronologia unor acte și proceduri. Sub acest aspect, recurentul-pârât tinde la reevaluarea situației de fapt și la înlăturarea concluziilor instanțelor de fond ca netemeinice, ceea ce este inadmisibil în recurs, cale extraordinară de atac limitată la controlul de legalitate al hotărârii recurate. Deși recurentul utilizează referiri la Legea nr. 7/1996 și la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, critica astfel formulată nu este construită ca o veritabilă susținere de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu identifică o normă de drept material aplicată greșit de instanța de apel și nici nu dezvoltă raționamentul juridic al pretinsei erori, ci contestă temeiul factual (buna-credință) pe care instanțele l-au avut în vedere. Nu constituie motive de nelegalitate a deciziei recurate nici dezvoltările recurentului prin care acesta contestă soluția de respingere a excepției lipsei de interes, susținând, în esență, că motivarea instanțelor de fond s-ar sprijini pe o "posibilitate pur teoretică" de tulburare a dreptului reclamanților, fără a se preciza concret în ce ar consta tulburarea și fără ca reclamanții să fi făcut o "dovadă pozitivă" a contestării dreptului lor până la acel moment; totodată, recurentul califică soluția primei instanțe ca fiind "nemotivată și contradictorie" și "vădit netemeinică", invocând exigențele interesului (născut, legitim, direct și actual) în contextul prevederilor art. 35 din C. proc. civ. Astfel formulate, aceste susțineri urmăresc substituirea propriei aprecieri celei realizate de instanțele de fond cu privire la existența interesului procesual în exercitarea acțiunii în constatare, prin raportare la împrejurări de fapt (lipsa unei contestări efective a dreptului până la momentul introducerii cererii și caracterul teoretic al riscului), ceea ce echivalează cu o critică de netemeinicie și cu solicitarea unei reevaluări a situației de fapt, inadmisibilă în recurs. Așadar, se observă că invocarea prevederilor art. 35 din C. proc. civ. nu este valorificată ca o critică de aplicare greșită a normei. În al doilea rând, deși recurentul utilizează calificativele "nemotivată" și "contradictorie", critica nu se circumscrie nici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme exprimă dezacordul față de concluzia instanțelor de fond asupra interesului, subsumat unei aprecieri de oportunitate probatorie ("dovadă pozitivă"). În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât întemeiate pe pretinsa soluționare a cauzei "la primul termen", pe neadministrarea probatoriului solicitat (în special respingerea probei cu înscrisurile din dosarul nr. x/2008), pe pretinsa necomunicare integrală a înscrisurilor și încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că premisele factuale invocate nu au suport în actele dosarului. Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, nu se regăsește încheierea indicată de recurent, iar încheierea pronunțată la 26 februarie 2024 de Tribunalul București, secția a III-a civilă consemnează, dimpotrivă, dezbateri asupra excepțiilor, încuviințarea probei cu înscrisuri și repunerea cauzei pe rol în vederea atașării hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2008. În consecință, premisele factuale ale criticilor, astfel cum sunt formulate, sunt infirmate de actele procedurale ale cauzei, neputând fundamenta un control de legalitate în recurs. În orice caz, chiar și în ipoteza în care recurentul ar urmări să reproșeze modul de administrare a probelor ori conduita instanței, se observă că acesta își întemeiază argumentația pe pretinse neregularități ale judecății în fața primei instanțe (respingerea unei probe, necomunicarea unor înscrisuri, lipsa rolului activ), fără a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aceste aspecte. Or, recursul vizează hotărârea instanței de apel, astfel că susținerile care vizează modul de desfășurare a judecății în primă instanță invocate pentru prima dată în recurs, fără raportare efectivă la considerentele deciziei recurate și la raționamentul instanței de apel, au caracter omisso medio și sunt inadmisibile în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care stipulează astfel: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor." Nu este susceptibilă de încadrare nici critica ce are ca premisă împrejurarea că, pentru a soluționa excepția lipsei legitimării procesuale pasive a Municipiului București, instanța era obligată să administreze un anumit probatoriu vizând regimul juridic al terenului într-o perioadă determinată și titularul dreptului de proprietate, iar neadministrarea acestui probatoriu ar fi fost determinată de soluționarea pricinii la primul termen. O atare susținere nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate îndreptată împotriva deciziei instanței de apel, ci exprimă o nemulțumire față de modul de desfășurare a judecății în primă instanță și față de aprecierea necesității probelor, chestiuni ce nu țin de controlul de legalitate în recurs. În plus, recurentul construiește argumentația pe o convingere proprie asupra situației de fapt și urmărește, în realitate, completarea/reevaluarea materialului probator pentru a se reconfigura circumstanțele de fapt relevante pentru soluționarea excepției, demers ce depășește limitele recursului. Simpla afirmare a unei obligații a instanței de fond de a administra anumite probe nu echivalează cu indicarea și dezvoltarea unui motiv de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.: nu se evidențiază o încălcare concretă a unei norme procedurale de către instanța de apel care să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci se invocă oportunitatea și utilitatea probatoriului administrat; nu se reclamă o veritabilă nemotivare ori motivare contradictorie a deciziei recurate (pct. 6), iar critica nu pune în discuție aplicarea greșită a unor norme de drept material de către instanța de apel (pct. 8), ci pretinde stabilirea, pe cale probatorie, a regimului juridic al terenului. În același registru se înscriu și susținerile potrivit cărora instanțele de fond ar fi reținut buna-credință a reclamanților/subdobânditorilor și inexistența vreunui litigiu relevant la momentul încheierii actelor, precum și teza că titlul Institutului Pasteur ar fi fost emis în condițiile în care acesta ar fi avut doar un drept de administrare, iar, în realitate, proprietar ar fi fost Statul Român, împreună cu critica subsecventă privind pretinsa întemeiere eronată a soluției pe art. 36 - art. 38 din Legea nr. 7/1996 și pretinsa nemotivare/netemeinicie a hotărârii. Aceste două critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru că vizează reevaluarea situației de fapt și a probelor (netemeinicie), nu o chestiune de legalitate. Astfel, recurentul-pârât contestă concluziile instanțelor asupra bunei-credințe, asupra momentului/împrejurării existenței unui litigiu pendinte, asupra diligențelor efectuate la perfectarea actelor și asupra naturii dreptului Institutului Pasteur. Toate aceste aspecte țin de stabilirea situației de fapt și de aprecierea probatoriului, iar nu de verificarea legalității deciziei de apel în limitele recursului. În recurs nu se poate obține o reconfigurare a stării de fapt prin înlocuirea aprecierii instanței de apel cu propria interpretare a recurentului. De asemenea, criticile nu se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Deși recurentul evocă prevederile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, critica nu individualizează în ce constă, punctual, eroarea de drept comisă de instanța de apel în interpretarea/aplicarea acestor dispoziții și nici nu construiește un raționament juridic de legalitate raportat la considerentele deciziei recurate. Dimpotrivă, argumentația este construită pe premisa că reclamanții ar fi fost de rea-credință, urmărindu-se infirmarea constatărilor instanței de apel, nu cenzurarea unei reguli de drept material aplicate greșit. Totodată, nici sintagmele "vădit netemeinică", "nefundamentată juridic", "nu îndeplinește rigorile motivării" sunt afirmații generale, care nu identifică o omisiune concretă a instanței de apel de a răspunde unui motiv de apel determinat și nici o contradicție a considerentelor deciziei recurate. În realitate, se critică soluția și raționamentul pe fond, respectiv concluzia asupra bunei-credințe. În plus, criticile sunt formulate prin raportare la sentința pronunțată de tribunal, recurentul-pârât menționând explicit "instanța de fond", fără a ataca în mod efectiv considerentele deciziei de apel. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, iar criticile care ocolesc analiza acesteia și reiau nemulțumiri față de judecata în fond nu pot fi primite. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din același cod, respectiv anularea recursului declarat de pârâtul Municipiul București.