Decizia nr. 1453/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1733/2022 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, sub nr. x/3/2022 la data 24 martie 2022, reclamanta A în contradictoriu cu pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General, solicită constatarea faptului că aceasta exercită dreptul de proprietate asupra imobilului - teren arabil, extravilan, lot B, liber de construcții, situat în Municipiul București, Str. (...), sector 6, cu o suprafață totală din acte de 13.000,05 m.p. iar din măsurători cu o suprafață totală de 12.999 m.p. cu numărul cadastral (...), astfel cum imobilul a fost identificat în documentația topo-cadastrală nr. (..) întocmită în vederea intabulării dreptului de proprietate în Cartea Funciară deschisă la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a Sectorului 6 București. În drept au fost invocate dispozițiile art. 35 art. 194 C. proc. civ., art. 908-909 și art. 909 C. civ. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 1733 din 12 decembrie 2022, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile invocate de Municipiul București (inadmisibilitate, lipsă de interes, lipsă calitate procesuală pasivă) și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (lipsă de interes) ca neîntemeiate, a admis cererea formulată de reclamanta A, a constatat că reclamanta are drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 13.000,05 mp (din acte) respectiv 12.999 mp (din măsurători), situat în București, (...), sector 6, cu nr. cadastral vechi (..) și a obligat pârâții la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată aferente fondului în sumă de 47216,36 lei constând în taxa de timbru către reclamantă. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1004A din 22 iunie 2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 1733/12.12.2022, pronunțate de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2022 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A, ca nefondate. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1004A din 22 iunie 2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât a susținut că prin motivele de apel a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei de interes invocată de Statul Român. De asemenea, a învederat că reclamanta nu a probat, în susținerea interesului său, existența și caracterul actual al unei eventuale tulburări a dreptului de proprietate afirmat, ci a susținut că o asemenea tulburare nu există la momentul inițierii prezentului demers judiciar. Așadar, nu este îndeplinită condiția privind justificarea interesului. Or, cum interesul trebuie cercetat în persoana reclamantului, iar lipsa lui constituie motiv de respingere a acțiunii, este evident că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei de interes. A mai susținut recurentul-pârât că titlul de proprietate deținut de reclamantă nu a fost contestat de niciunul dintre pârâții din cauză, sens în care este evident că prezenta cerere de chemare în judecată este lipsită de interes. Recurentul-pârât a mai învederat că a criticat soluția instanței de fond și în ceea ce privește respingerea excepției prematurității formulării acțiunii. În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că în cazul dreptului afectat de termen sau condiție suspensivă și al cererii introduse înainte de împlinirea termenului sau condiției, fără să existe situațiile de excepție prevăzute în art. 34 C. proc. civ., poate să fie pusă în discuție tot problema lipsei de interes, întrucât nu s-a născut interesul de a acționa. Pentru aceleași considerente ca și cele expuse în susținerea excepției lipsei de interes, recurentul-pârât a apreciat că prezenta cerere a reclamantei poate fi respinsă și ca prematur formulată, având în vedere că aceasta deține un titlu de proprietate valabil la acest moment. În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât susține că a învederat faptul că instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/21.02.2006) și a apreciat fără temei în sensul că, în măsura în care pârâții din prezenta cauză nu au exercitat acțiunea în rectificare de carte funciară în termenul de decădere de 3 ani prevăzut de textele legale, față de înscrierile privitoare la proprietatea imobilului teren în suprafață de 13.000,05 mp, intabulat în CF nr. (..) sector 6 la nr. top. (..), atunci reclamanta s-ar afla într-o situație de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum. Așadar, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a adus în discuție valabilitatea/nevalabilitatea titlului reclamantei, un asemenea petit nefiind formulat în cadrul procesual, instanța de fond, prin considerentele reținute, cu depășirea rolului activ i-a făcut apărări reclamantei. Mai mult, instanța de fond a apreciat fără temei că eventualitatea formulării unui petit, într-un alt cadru procesual, de către subiecți de drept interesați, prin care să se solicite nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/21.02.2006, ar fi ineficace, inclusiv din perspectiva nulității titlului de proprietate nr. 68402/05.02.2004, eliberat pentru Societatea Națională B S.A. Totodată, raționamentul primei instanțe, potrivit căruia titlul de proprietate al reclamantei se situează într-un caz de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum, este contrar dispozițiilor art. III alin. (24) din Lega nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Din această perspectivă, se poate observa că legiuitorul, pentru protejarea intereselor unui dobânditor cu titlu oneros de bună-credință al unui imobil proprietate a Statului Român, a instituit prin art. III alin. (2 ind. 4) din Lega nr. 169/1997, în ipoteza revenirii imobilului în proprietatea titularului dreptului de proprietate prin anularea titlului de proprietate al beneficiarului reconstituirii și a contractului/contractelor de vânzare succesive, obligația celui care a vândut imobilul pe baza titlului de proprietate anulat de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. În acest sens urmează a se avea în vedere soluțiile promovate și considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 22/2019 și de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 748/2008. Pe cale de consecință, considerentele pe care instanța de fond și-a format convingerea nu pot fi primite decât în ipoteza în care una dintre părțile litigante ar fi solicitat, în formele și termenele procedurale, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/2006, în contradictoriu cu reclamanta, cu proprietarul ce a vândut terenul pe baza titlului anulat, Societatea Națională B SA și cu dobânditorul primar a imobilului, C. În ceea ce privește obligarea sa de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât a susținut că partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. Or, în cauza de față, instanța l-a obligat în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată atât timp cât soluția pronunțată profită exclusiv reclamantei, iar promovarea acestui litigiu nu a fost provocată din culpa Statului Român, acesta fiind chemat în judecată pentru respectarea principiului contradictorialității. De asemenea, nici aspecte privind reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, instanța de apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările pârâtului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A a solicitat, în principal, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiterea excepției nulității recursului și în subsidiar respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta procedură. În ceea ce privește excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a susținut că nu s-a formulat vreo critică de nelegalitate și nici nu s-a invocat vreo dispoziție din vreun act normativ pe care instanța de apel să o fi interpretat sau aplicat greșit. Toate criticile expuse vizează modalitatea de administrare și interpretare a mijloacelor de probă în legătură cu soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, excepției lipsei de interes, excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, precum și motive ce priveau fondul cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește fondul recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă la data de 07 septembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie (filele 1 și 2 din dosarul de recurs). În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2) art. 471 ind. 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 05 februarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed. Recurentul-pârât critică decizia instanței de apel pe motiv că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care apreciază că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. O primă critică vizează faptul că instanța de apel în mod greșit a considerat că este îndeplinită condiția de exercițiu a acțiunii privind justificarea unui interes. În opinia recurentului-pârât cererea de chemare în judecată este lipsită de interes, întrucât titlul deținut de intimata-reclamantă nu a fost contestat de niciunul dintre pârâți și este și prematur formulată. Această critică va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susține încălcarea unor reguli de procedură, respectiv cele referitoare la interesul de a acționa. Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d C. proc. civ., interesul este una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile și reprezintă folosul practic urmărit de o parte prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct și actual, cerințe instituite de art. 33 din același cod. Astfel fiind, pentru a stabili dacă reclamanta justifică un interes în exercitarea acțiunii civile, este necesar a se prefigura folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate. În cauza pendinte, instanța de apel a statuat că reclamanta a utilizat mijlocul procesual reprezentat de cererea de chemare în judecată, urmărind obținerea folosului material constând în securizarea dreptului său de proprietate în raport cu pârâții. În aprecierea acestui grup de critici, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt reținută de instanțele devolutive ale fondului pe baza probatoriului administrat, situație de fapt de care instanța de recurs este ținută în mod obligatoriu, date fiind limitele controlului său jurisdicțional strict de legalitate, astfel cum sunt ele configurate prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. Astfel, în decizia recurată s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate de la C, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 243/21.02.2006 de BNP Asociați „D”, care, la rândul său, a dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la „B” S.A. „B” S.A. a avut calitatea de proprietar al terenului în suprafață de 315.925,41 mp (din care face parte și terenul care face obiectul prezentei cauze) ca urmare a emiterii titlului de proprietate nr. 68401/5.02.2004 de către Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate, titlu ce a fost anulat prin sentința civilă nr. 3028/13.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/303/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 744/11.03.2011 a Tribunalului București – Secția a V-a civilă. În contextul faptic expus, interesul reclamantei de a acționa a fost dedus de instanțele devolutive ale fondului din situația particulară în care se află reclamanta, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, str. (...), sector 6 reprezintă un act subsecvent față de titlul de proprietate nr. 68401/5.02.2004 anulat prin hotărârea Judecătoriei Sectorului 6 București, mai sus menționată. Așadar, instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, că folosul practic urmărit de reclamantă este reprezentat de înlăturarea stării de incertitudine în care aceasta se află cu privire la apartenența dreptului de proprietate asupra terenului la patrimoniul său, în condițiile anulării titlului de proprietate. A mai reținut instanța de apel că prezenta cerere a reclamantei este o cerere preventivă prin care pârâții sunt provocați la exprimarea unei poziții cu privire la titlul de proprietate al reclamantei, care să lămurească dacă aceștia înțeleg să conteste dreptul de proprietate al reclamantei. În aceste coordonate expuse, Înalta Curte constată, grefat așadar, pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, că acțiunea în constatare prezentă este deschisă reclamantei intimate în calitate de proprietar care se găsește în posesia bunului, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul. În cazul particular al speței, interesul intimatei-reclamante în promovarea acțiunii în constatare provocatorii reiese, potrivit situației de fapt a cauzei pe care se grefează controlul exclusiv de legalitate al prezentei instanțe de recurs, din pericolul unei eventuale contestări a dreptului său în viitor de către pârâți, având în vedere invalidarea titlului de proprietate (titlul de proprietate nr. 68401/5.02.2004) ce a stat la baza vânzărilor succesive ulterioare. Așadar, în cadrul situației de fapt stabilite în mod definitiv de către instanța de apel, s-a reținut că există un interes concret al reclamantei în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, că acest interes constă în înlăturarea stării de incertitudine în care această parte procesuală se află cu privire la apartenența dreptului de proprietate asupra terenului la patrimoniul său, în condițiile anulării titlului de proprietate inițial, stare de incertitudine care derivă din pericolul unei eventuale contestări a dreptului său în viitor de către pârâți, constatându-se totodată, de către instanța de apel și că interesul părții procesuale nu este unul eventual. În egală măsură, Înalta Curte constată că de la regula potrivit căreia interesul trebuie să fie născut și actual, textul art. 33 teza a II-a C. proc. civ. instituie două excepții care au ca finalitate prevenirea încălcării unui drept subiectiv ori producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. Aceste excepții sunt de strictă interpretare. În prima ipoteză, acțiunea va putea fi exercitată doar pentru prevenirea încălcării unui drept subiectiv amenințat. Legea vizează o anumită stare de incertitudine, de nesiguranță, în privința dreptului ce se urmărește a fi ocrotit prin acțiune. Această situație trebuie să fie cauzată de o amenințare, indiferent de natura acesteia, fizică sau psihică. Incidența celei de-a doua excepții este condiționată și ea de imperativul evitării unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara. Acțiunile provocate în aceste condiții au, neîndoielnic, un caracter preventiv. Or, în speța pendinte, demersul reclamantei intimate este justificat, potrivit celor stabilite de instanța de apel în cadrul stării de fapt a cauzei, întrucât aceasta dorește să prevină o eventuală contestare a dreptului său, având în vedere că actul său de proprietate este un act subsecvent titlului de proprietate anulat ce a stat la baza vânzărilor succesive ulterioare, aceasta aflându-se într-o stare de incertitudine și nesiguranță cu privire la dreptul său de proprietate asupra terenului, astfel încât a promovat prezenta acțiune în constatare provocatorie (prin care i-a provocat pe pârâți să își valorifice pretențiile, respectiv să încerce să-și dovedească dreptul), urmărind a-și ocroti dreptul său. În consecință, grefat pe aceste coordonate, rezultă că intimata-reclamantă se regăsește în cazul de excepție prevăzut de art. 33 teza a II-a C. proc. civ. care prevede că „chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara”. Cum în astfel de situații interesul nu trebuie să fie neapărat actual, potrivit textului legal expus, Înalta Curte apreciază pe cale de consecință, ca nefondată și susținerea recurentului-pârât potrivit căreia cererea dedusă judecății de intimata-reclamantă este prematur formulată. Față de toate aceste considerente expuse, nu se poate reține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentului-pârât fiind nefondate. Un alt motiv de recurs privește încălcarea principiului disponibilității, întrucât instanța de apel ar fi aplicat dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 243/21.02.2006), deși părțile nu ar fi adus în discuție valabilitatea sau nevalabilitatea titlului de proprietate al reclamantei. Înalta Curte reține, asemenea instanței de apel, că prin cererea de chemare în judecată (fila 7 din cererea de chemare în judecată, punctul 2.3) reclamanta a solicitat instanței, referitor la posibilitatea exercitării unei acțiuni în rectificare a Cărții Funciare de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să se raporteze la faptul că în situația dedusă judecății este incidentă excepția prevăzută de dispozițiile art. 908-909 C. civ., respectiv excepția de la principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis instituită în persoana dobânditorului de bună-credință al unui imobil dobândit printr-un act cu titlu oneros. Se constată, însă, că aceste dispoziții legale, referitoare la rectificarea înscrierilor de carte funciară, se aplică, potrivit dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. În speța pendinte, contractul de vânzare-cumpărare prin care intimata-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului a fost încheiat la data de 21 februarie 2006, anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil. În această situație sunt incidente dispozițiile care reglementau acțiunea în rectificare de carte funciară la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv dispozițiile art. 36-38 din Legea nr. 7/1996, astfel cum corect a reținut instanța de apel. Așadar, chiar dacă cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., situației litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, dat fiind principiul tempus regit actum. Or, așa cum s-a reținut supra, intimata-reclamantă a învestit instanța cu soluționarea chestiunii litigioase referitoare la faptul că se află în prezența excepției de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, chiar dacă a invocat prevederile din noul Cod civil, respectiv art. 908-909 Invocarea greșită a unor texte de lege de către parte nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica textele corecte situației de fapt expuse de parte, date fiind prevederile art. 22 C. proc. civ. Faptul că instanța, legal învestită de către reclamantă, a aplicat în cauza de față dispozițiile legale corecte nu înseamnă că a încălcat principiul disponibilității, întrucât aplicarea legii este o obligație a instanței. Așadar, este lipsit de temei și acest motiv de recurs. Înalta Curte nu poate primi nici critica potrivit căreia raționamentul instanței cu privire la faptul că titlul de proprietate al reclamantei se situează într-un caz de excepție de la principiul quod nullum est, nullum producit efectum ar fi contrar dispozițiilor art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține că principiul quod nullum est nullum producit efectum (ceea ce este nul nu produce niciun efect) ar impune ca toate actele juridice nule să fie tratate ca inexistente, anulând orice efect pe care l-ar fi produs. În general, principiile generale de drept (precum quod nullum est nullum producit efectum) pot suferi derogări prin dispoziții legale speciale. O astfel de derogare o constituie chiar dispozițiile art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997, acestea funcționând ca o normă specială ce reglementează o situație de excepție pentru protejarea dobândirii cu bună-credință a unui drept, chiar dacă actul inițial ar fi considerat nul, legea prioritizând protecția persoanelor care au dobândit drepturi în mod legitim. În redactarea normei sus­menționate, legiuitorul a fost explicit și a stabilit deopotrivă regimul nulității și natura interesului ocrotit. Art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997, modificat și completat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, protejează juridic înstrăinarea succesivă, atunci când intervine principiul securității raporturilor juridice și când se dă eficiență bunei-credințe a terțului subdobânditor: „În cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren”. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 375/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, referindu-se la constituționalitatea dispozițiilor din cadrul titlului V din Legea nr. 247/2005, a statuat că aceste dispoziții nu aduc atingere drepturilor câștigate în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condițiilor legale în vigoare la momentul nașterii lor. Scopul art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997 este acela de a da prevalență stabilității raporturilor juridice civile și protejării drepturilor câștigate de subdobânditorii de bună-credință în temeiul unor acte juridice emise cu respectarea condițiilor legale în vigoare la momentul nașterii lor. Astfel cum Curtea Constituțională a reținut în privința acestei norme juridice invocate de recurentul pârât, prin decizia nr. 746/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 569 din 29 iulie 2008, „"legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câștigate în mod legal, ci a statuat, prin norme imperative, că actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate, emise în condiții ilegale, sunt lovite de nulitate absolută. Efectul nulității absolute de repunere în situațiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor". Astfel, în situația în care respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiției pentru constatarea nulității absolute a titlului inițial, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1990. Însă, în aceste cazuri, dispozițiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice și să aducă atingere drepturilor câștigate în temeiul legilor menționate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară. Astfel, legiuitorul a instituit o excepție de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, reglementând obligația persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. De altfel, opțiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii înstrăinărilor succesive nu vine în contradicție cu spiritul Legii nr. 18/1991, și anume cu caracterul reparator consacrat de aceasta, întrucât, în situația în care restituirea în natură nu mai poate opera, devin aplicabile dispozițiile referitoare la remiterea prețului actualizat”. Or, din analiza textului legal invocat, astfel cum a fost el evaluat și de instanța de contencios constituțional și astfel cum în mod corect a fost dezbătut și de instanța de apel, se observă că această normă juridică enunțată nu este incidentă cauzei prezente, întrucât ea vizează demersul fostului proprietar al imobilului, ce a solicitat restituirea imobilului în temeiul legilor funciare care reglementează regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară, ceea ce însă, nu este cazul în speța pendinte. Așadar, raționamentul expus de instanța de apel nu poate veni în contradicție cu dispozițiile art. III alin. (2 ind. 4) din Legea nr. 169/1997, astfel cum în mod incorect invocă recurentul pârât, având în vedere lipsa constatată de incidență a acestui text legal în cauza prezentă dedusă judecății. În consecință, Înalta Curte constată că nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în această direcție fiind nefondate. În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată puse în sarcina Statului Român de către prima instanță, recurentul-pârât a susținut că nu s-a aflat în culpă procesuală și nici nu a avut o atitudine care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, însă instanța de apel ar fi înlăturat în mod neîntemeiat apărările sale. Această critică se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât criticând încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată. Fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În scopul determinării culpei procesuale, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Premisa art. 453 alin. (1) C. proc. civ. o constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta este analizată de instanțele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcție de rezultatul final al acestuia, cât și de conduita manifestată a părților, premergător și în cursul judecății, putându-se aprecia și asupra realității, necesității sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual. De la regula statuată de art. 453 C. proc. civ., dispozițiile art. 454 din același cod instituie o excepție, și anume cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Având natura unei excepții, aceste dispoziții trebuie să rămână de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis. Aceste aspecte au fost statuate cu caracter obligatoriu atât prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât și prin Decizia nr. 21 din 17 octombrie 2022, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit dispozițiilor art. 454 C. proc. civ. „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1522 alin. (5) C. civ. rămân aplicabile”. Conform art. 1522 alin. (5) C. civ., „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”. Așadar, pentru ca recurentul-pârâtul să fi beneficiat de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuia ca acesta să îndeplinească cumulativ condițiile impuse de legiuitor, respectiv să fi recunoscut pretențiile reclamantei la primul termen de judecată și să nu fi fost pus în întârziere. Or, în cazul concret dedus judecății, așa cum corect a observat și instanța de apel, pârâtul nu a recunoscut pretențiile reclamantei la primul termen de judecată, chiar prin întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, iar acțiunea dedusă judecății (acțiune în constatare) nu este susceptibilă de procedura punerii în întârziere. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 454 C. proc. civ., singurele care prevăd exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, astfel că nu se poate reține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a normelor de drept procedural ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident niciunul dintre motivele de recurs anterior analizate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat.