Decizia nr. 895/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 212/2017 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 5 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Municipiul București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate că a dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, strada x, nr. 16, în suprafață de 312 m.p., și asupra unei părți din construcția edificată pe acest teren, compusă dintr-o baie și o bucătărie, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.

Hotărârea pronunțată în declinarea de competență Prin sentința civilă nr. 212 din 11 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 1263 din 29 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și B., ca neîntemeiată, iar suma de 2.353,84 RON, ce a constituit obiectul cererii de ajutor public judiciar, a rămas în sarcina statului. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel C., în calitate de moștenitor al reclamantului inițial A., decedat în timpul procesului după pronunțarea sentinței fondului.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1800A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Decizia de apel a făcut obiect al recursului promovat de reclamantul C.. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a adus în discuție aspecte privitoare la situația de fapt conturată prin motivele expuse în acțiune, susținând, în esență, că este titularul unui drept de superficie asupra terenului situat în București, strada x, nr. 16, și a unui drept de proprietate asupra construcției compuse din două camere și dependințe, ambele consfințite prin sentința civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 București în dosarul nr. x/1974. A expus considerații teoretice cu privire la condițiile cerute pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată și accesiune imobiliară artificială, prin prisma cărora a afirmat că are un drept de proprietate asupra extinderii construcțiilor - baie și bucătărie - edificate pe terenul situat în București. Înscrisurile de la dosarul cauzei probează că imobilul în litigiu din București, strada x, nr. 16, s-a aflat în posesia reclamantului de peste 50 de ani, aceasta fiind una continuă, netulburată, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar, în conformitate cu prevederile art. 1847 și 1890 C. civ. A mai invocat recurentul că de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției și până în prezent (alături de reclamantul inițial al cărui moștenitor este) a locuit efectiv în imobilul menționat, s-a comportat ca un adevărat proprietar prin faptul că a plătit toate taxele și impozitele aferente și a încheiat contracte cu furnizorii de utilități. A făcut trimitere la dispozițiile legilor fondului funciar, argumentând că în temeiul acestora, posesorii acelor terenuri pot să ceară recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului de către uzucapant cu privire la exercitarea materială a actelor de folosință, această soluție fiind în concordanță cu prevederile art. 35 alin. (3) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobândite au trecut în proprietatea celor ce le aveau în folosință, în sensul că detentorilor precari li se recunoaște un adevărat drept de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor dobândite pe perioada cât au fost în vigoare prevederile Legii nr. 58/1974 și nr. 59/1974. Întregul material probator administrat la prima instanță nu conduce la concluzia că s-ar fi comportat ca un detentor precar al terenului, deoarece a întrunit ambele calități ale posesiei, animus și corpus, respectiv folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar. Precaritatea nu rezultă din actele de la dosar și din declarațiile martorilor audiați, iar posesia imobilului nu a fost abandonată de posesor. A definit recurentul elementele posesiei și a concluzionat că reclamantul inițial, A., nu a folosit terenul prin simpla îngăduință a proprietarului, ci a exercitat o posesie exclusivă. De asemenea, din declarațiile martorilor audiați a reieșit că recurentul și autorul său au stăpânit imobilul în mod public, neîntrerupt și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite toate caracteristicile unei posesii utile pe durata a 30 de ani. În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii de apel și, în final, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și a fost comunicat părților care nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Apărările formulate în recurs Intimații pârâți nu au depus întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Preliminar, instanța reține că deși a fost invocat ca temei al cererii de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, pricina dedusă judecății este guvernată de dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având în vedere data inițierii demersului judiciar, 5 iulie 2016, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod, la 15 februarie 2013. Sub acest aspect prezintă relevanță norma înscrisă în art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. În consecință, examinarea susținerilor din calea de atac va fi efectuată conform motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material’’, dispoziție ce își are corespondent în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865. Lecturând cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că nu au fost supuse dezbaterii aspecte de natură a releva nelegalitatea hotărârii instanței de apel, pe de o parte, și de a combate raționamentul pentru care s-a respins calea de atac, cu consecința păstrării soluției primei instanțe, pe de altă parte. Obiectul prezentului litigiu îl constituie o acțiune în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de lungă durată, formulată de reclamantul A. și continuată de moștenitorul acestuia, recurentul C., cu privire la terenul situat în București, strada x, nr. 16, în suprafață de 312 m.p., solicitându-se și aplicarea regulilor accesiunii imobiliare artificiale pentru o parte din construcția edificată pe teren, proprietatea reclamantului, respectiv două dependințe (baie și bucătărie). Prin decizia civilă nr. 1800 din 18 decembrie 2020, contestată în recurs, Curtea de Apel a validat soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, și a statuat în motivare că, raportat la situația de fapt expusă, nu sunt întrunite condițiile pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii. În speță, reclamantul inițial nu a exercitat o posesie asupra imobilului, ci doar o detenție precară, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 București, pronunțată în dosarul nr. x/1974, prin care s-a stabilit că reclamanții A. și D. sunt titularii unui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcția compusă din două camere, hol și două cotețe, situată în București, proprietatea acestora. În memoriul de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situației de fapt, reliefată și prin acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, dorind să sublinieze că beneficiază de un drept de superficie asupra terenului din București, strada x, nr. 16, obiect al uzucapiunii, precum și de un drept de proprietate asupra construcției edificate pe teren, ambele consfințite prin sentința civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 București în dosarul nr. x/1974. A făcut o abordare, din punct de vedere teoretic, a condițiilor impuse de dispozițiile art. 1847 și 1890 C. civ., respectiv art. 482 din același cod, și a susținut că posesia întrunește toate calitățile pentru a se invoca cu succes prescripția achizitivă, adică este continuă, netulburată, neîntreruptă, publică și sub nume de proprietar. A arătat și că a locuit în imobil, iar în timpul stăpânirii bunului a exercitat prerogativele pe care le are un proprietar, de a achita taxele, respectiv impozitele aferente și de a încheia contracte cu furnizorii de utilități. Înalta Curte reține că toate aceste chestiuni nu au semnificația unor critici de nelegalitate la adresa hotărârii atacate, din punct de vedere al aplicării greșite a legii așa cum se menționează în recurs, pentru a se constata incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susținerile pun în discuție reevaluarea situației de fapt în raport de probatoriul administrat în cauză în fazele procesuale anterioare și nu aprecierea, din punct de vedere al normelor de drept material - 1847 și 1890 C. civ., a condițiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra imobilului teren ce se invocă în litigiu, chestiune de nelegalitate care ar intra în apanajul instanței de recurs. Or, asupra unor aspecte de netemeinicie, cum sunt cele evidențiate de recurent, prezenta instanță nu poate exercita un control judiciar, de vreme ce stabilirea situației de fapt și reaprecierea probatoriului intră în atributul instanțelor de fond. Se mai notează că recursul, prin specificul său, este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, în limita motivelor reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Trimiterile la dispozițiile legilor fondului funciar și argumentarea prezentată în sensul constatării aplicabilității dispozițiilor art. 35 alin. (3) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu vor fi examinate, deoarece nu își găsesc corespondent în motivarea instanței de apel, care a reținut că temeiurile consacră o modalitate distinctă de dobândire a dreptului de proprietate, de cea a uzucapiunii, și nu sunt relevante în soluționarea litigiului. Înalta Curte nu va proceda, de asemenea, la analiza criticilor axate pe greșita apreciere a materialului probator administrat, din care rezultă calitatea de detentor precar a recurentului, deoarece au ca scop repunerea în discuție a probelor și reconsiderarea valorii lor, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală având în vedere specificul căii extraordinare de atac a recursului, care nu poate viza decât chestiuni de legalitate. Reanalizarea probelor administrate în fața instanței de apel și stabilirea, pe alte baze, a unei alte situații de fapt decât cea reținută prin decizia atacată, cum tinde recurentul prin motivul invocat nu se circumscrie demersului de verificare a legalității acesteia. Nu în ultimul rând, este de remarcat că aserțiunile din recurs preiau în mare parte motivele de apel, recurentul nespecificând, în mod concret, care sunt pretinsele greșeli ale instanței de control judiciar anterioare, care să poată fi supuse controlului de legalitate specific recursului. Or, această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu respectă exigențele dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate punctuale și riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanța de apel. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a deciziei pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă, precum și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate, cerință care nu este îndeplinită în cazul de față potrivit argumentelor expuse. Constatând că susținerile recurentului nu pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici unei alte ipoteze de casare din cuprinsul normei, Înalta Curte va anula recursul acestuia în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu observarea că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu astfel cum se dispune în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.