ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2566/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în data de 27 iunie 2017, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Municipiul București, și D., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren, în suprafață de 416,66 mp, situat în București, str. x, proprietatea acestora, conform actelor de proprietate; radierea pârâților din cartea funciară a imobilului nr. x, având număr cadastral x, intabulat în cartea funciară sector 2 și înscrierea lor în cartea funciară, în calitate de proprietari.

În subsidiar, pentru situația în care terenul revendicat este imposibil de restituit în natură, au solicitat contravaloarea acestuia, la valoarea de circulație de la data introducerii acțiunii, obligarea pârâților la plata daunelor materiale, reprezentând lipsa de folosință a terenului pentru ultimii 3 ani, anterior introducerii acțiunii, respectiv pentru perioada 27 aprilie 2014 - 25 aprilie 2017, în valoare de 46.800 RON, și obligarea pârâților la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia, de la data pronunțării hotărârii de revendicare și până la intrarea bunului în folosința lor sau până la data plății contravalorii terenului și a tuturor drepturilor cuvenite prin efectul revendicării, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 4 aprilie 2018, reclamanții au depus la dosar cerere adițională, prin care au arătat că acțiunea în revendicare este formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, iar în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar, și D. solicită să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. x din data de 9 martie 2006 încheiat între aceștia, contract prin care s-a transmis folosința terenului în suprafață de 450 m.p., situat în București.

Prin sentința civilă nr. 900 din data de 5 august 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins capătul de cerere prin care se solicita lăsarea în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 416,66 mp, situat în București, str. x, ca inadmisibil. A respins excepția prescripției dreptului de a solicita rectificarea cărții funciare, ca neîntemeiată, și a respins în rest cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1908A din data de 12 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți C., B. și A. împotriva sentinței civile nr. 900 din data de 5 august 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, prin Primarul General, D., și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1908A din data de 12 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții C., B. și A., prin care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, faptul că instanța de apel a reiterat toată motivarea primei instanțe, fără a avea o motivare proprie, reținând în mod greșit și nejustificat de vreo dovadă certă faptul că terenul revendicat ar fi fost expropriat prin Decretul nr. 55/1987, precum și că acesta ar face parte din suprafața de 7.413 m.p. teren viran situat la adresa poștală - str. x.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod nejustificat faptul că terenul proprietatea reclamanților, situat în str. x, și terenul situat la aceeași adresă poștală, concesionat de Primăria Municipiului București către D., nu s-ar suprapune.

Potrivit raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, expertul a răspuns la obiectivul referitor la suprapunerea celor două terenuri, reținând că acestea sunt diferite și nu se suprapun, însă recurenții susțin că obiectivul expertizei era altul, și anume să se stabilească dacă terenul din str. x, sector 2 deținut de recurenții-reclamanți, conform certificatului de moștenitor, și terenul concesionat de D., din str. x, căruia i s-a atribuit ulterior nr. poștal 53A, reprezintă unul și același teren. Expertul nu a lămurit această chestiune, nerăspunzând la această întrebare.

Se mai susține că, atât tribunalul, cât și curtea de apel, au reținut că există un material probator în cauză care stabilește că terenul din str. x, sector 2 a fost expropriat de stat și concesionat intimatei-pârâte D.. Or, în condițiile în care instanța de apel a afirmat că terenul proprietatea acestora nu se suprapune cu terenul concesionat, fiind vorba despre două terenuri diferite, în mod nelegal și netemeinic a reținut că terenul acestora ar fi fost expropriat.

Susțin recurenții că nu există dovezi cu privire la exproprierea terenului anterior anului 1989, astfel încât acțiunea să apară ca fiind inadmisibilă și ca aceștia să nu poată apela la procedura prevăzută de normele de drept comun în susținerea cererii de revendicare.

Se mai invocă și faptul că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a reținut că, pe parcursul litigiului, aceștia ar fi avut o poziție oscilantă în ceea ce privește actul care face dovada dreptului de proprietate, în condițiile în care au susținut că certificatul de moștenitor nr. x din data de 3 mai 2007, eliberat de E. - Birou Notar Public F., reprezintă act de proprietate.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a reținut incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a admis, astfel, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a reținut că certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate.

Sub acest aspect, au arătat că nu puteau apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 întrucât, la data adoptării și intrării în vigoare a legii speciale, terenul proprietatea autorilor lor nu era expropriat, aflându-se în proprietatea și folosința lui G. și H., până la data la care D. a început construcția casei existente și astăzi pe acest teren.

Cât privește actul de proprietate eliberat de Arhivele Statului, acesta nu privește terenul în litigiu, fiind depus din eroare la dosar.

Astfel, susțin că nu erau îndeplinite condițiile pentru a putea să apeleze la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a putut face dovada exproprierii și a faptului că terenul se află în proprietatea Statului, din situația juridică a terenului din anul 2000 rezultând că acesta se afla în proprietatea autorilor lor.

Cât privește expertiza efectuată la instanța de fond, așa cum au susținut și anterior, aceasta nu a răspuns tuturor obiectivelor, expertul evitând răspunsul cu privire la suprapunerea numerelor poștale, deși este evident că este vorba despre același teren.

Din înscrisurile depuse la dosar de intimatul-pârât Municipiul București și de către intimata-pârâtă D., precum și din documentația avută de intimatul-pârât Municipiul București la data concesionării, reiese faptul că terenul era proprietatea lui G. și H., iar părțile adverse au cunoscut această situație juridică, însă, în mod fraudulos, au încheiat contractul de concesiune. Dovada faptului că au cunoscut această situație o constituie chiar recunoașterea intimatei-pârâte D., din întâmpinare, precum și documentația de la data concesionării, pe care o indică în cuprinsul cererii de recurs.

Recurenții-reclamanți au redat istoricul proprietății, susținând că autorii lor au dobândit terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1949, autentificat de Tribunalul Ilfov, act care nu se regăsește la Arhivele Statului. Prin certificatul de moștenitor nr. x/1982, emis de Notariatul de Stat sector 5, reiese că, de pe urma defunctului H. s-a transmis prin moștenire cota de 1/2 din terenul din str. x, sector 2 către soția sa, I., și către fiul său, J., cealaltă cotă de 1/2 aparținând fratelui defunctului, G.. La Arhivele Naționale s-a găsit doar un extras de Carte Funciară și un act de partaj, și s-a răspuns că nu s-a găsit actul de proprietate.

Au menționat că relațiile și înscrisurile ce se regăsesc la dosarul cauzei, și care se referă la situația juridică a terenului la data concesionării către intimata-pârâtă D., enumerate în cuprinsul cererii de recurs, nu au fost avute în vedere de către instanța de fond, care nu face nicio referire la acestea și nu motivează de ce le înlătură.

Pentru ca aceștia sau autorii acestora să poată formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001 era necesară deținerea de documente care să ateste exproprierea terenului anterior datei de 22 decembrie 1989, însă terenul are rol fiscal și nicio autoritate de stat nu le-a eliberat un document care să ateste exproprierea acestuia.

La dosar a fost depus de către Arhivele Statului întreg Decretul nr. 55/1987, în Anexa 4, la nr. 180, fiind menționat:

"Baraca tâmplărie, cabina basculă, cabina transformator, str. x, sector 2 (362,64/120,00 m.p.), anul construirii 1965". Or, terenul proprietatea lui H. era un teren viran la nivelul anului 1982, conform mențiunilor din certificatul de moștenitor.

Deși expertiza reține că terenul din str. x a avut o suprafață de 7.413 mp., în aceasta nu se precizează la nivelul cărui an a avut această suprafață, în condițiile în care, în anul 1986, conform certificatelor de moștenitor de pe urma lui G. și H., doar suprafața de 450 mp. a avut nr. poștal 53, restul suprafeței de teren de 7.413 mp. ar fi putut să fie pe str. x, dar nu la nr. 53. Dacă terenul de 450 mp. ar fi făcut parte dintr-o suprafață de 7.413 mp și tot terenul ar fi fost la nr. poștal 53, atunci nu ar fi putut fi identificat exact în anul 1986.

Criticând raționamentul instanței care a determinat concluzia inadmisibilității acțiunii ca urmare a împrejurării că terenul a fost expropriat și a faptului că nu au dreptul să revendice imobilul, trebuind să apeleze la procedura Legii nr. 10/2001, au susținut că din raționamentul logico-juridic ar fi trebuit să rezulte o legătură între Deciziunea nr. 1806/1953 și Decretul nr. 55/1987, pentru că, în situația exproprierii prin Deciziunea nr. 1806/1953, imobilul nu ar mai fi putut fi expropriat încă odată prin Decretul nr. 55/1987. Apreciază că ambele acte privesc exproprierea terenului din str. x, însă niciunul nu vizează terenul proprietatea lui G. și H., fiind cunoscut faptul că regimul comunist, când făcea exproprieri, menționa și proprietarul de la care se făcea exproprierea.

La data concesionării și ulterior, terenul în suprafață de 450 mp era identificat în str. x nr. poștal 53, iar, ulterior, intimata-pârâtă D. a solicitat un nou nr. poștal și a obținut nr. poștal 53A.

Concluzionând, au arătat că, în cazul în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța trebuie să compare titlurile de proprietate înfățișate de părți și să dea câștig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

În termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a combătut susținerile recurenților-reclamanți, solicitând respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța de apel ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a susținut excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin raportare la împrejurarea că recurenții-reclamanți și/sau autorii acestora nu au formulat cerere de revendicare conform Legii nr. 18/1991 sau în temeiul altor legi aplicabile, în termenele și condițiile prevăzute de acestea.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1908A din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată la data de 05 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța a reținut cauza spre soluționare și a dispus amânarea pronunțării asupra recursului în data de 12 decembrie 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În speță, fără a invoca niciuna dintre ipotezele mai sus prezentate, recurenții susțin doar că instanța de apel nu a făcut o motivare proprie a deciziei pronunțate, preluând în întregime considerentele sentinței primei instanțe și reținând în mod greșit și nejustificat de nicio dovadă certă faptul că terenul revendicat ar fi fost expropriat prin Decretul nr. 55/1987, că acesta ar face parte din suprafața de 7.413 m.p. teren viran situat la adresa poștală - str. x, și că nu se suprapune peste terenul concesionat de Primăria Municipiului București către D..

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor susținute de reclamanți prin motivele de apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, în condițiile în care instanța de apel a demonstrat corectitudinea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, la normele de drept material aplicabile litigiului și la procedura concretă pe care părțile o aveau la dispoziție pentru soluționarea pretențiilor lor, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, reținând că este învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil care, în evidențele funciare, apare ca fiind proprietatea Statului Român, prin administrator Municipiul București, potrivit anexei la Decretul Consiliului de Stat nr. 55/1987 emis de DGE, fiind concesionat pârâtei D., potrivit contractului de concesiune nr. x/2006, și cu privire la care reclamanții pretind că, inițial, autorii lor și, în prezent, ei dețin un drept de proprietate, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov, secția I civilă, plătind impozite și taxe, instanța de apel a analizat problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, reținând că aceste aspecte au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și că, raportat la situația sa juridică, rezultată din înscrisurile depuse la dosar, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că nu poate face obiectul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

În concret, observând că apelanții reclamanți au invocat, mai întâi, drept titlu al autorilor lor, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov, prin care numiții H. și G. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren fără construcție - situat în orașul Grivița, B-dul x, nr. 53, fost str. x, fost parcela x din parcelarea Dămăroaia, comuna suburbană Grivița, teren care are o suprafață de circa 448 m.p., iar, ulterior, actul de partaj voluntar din 06.05.1945, transcris sub nr. x/1949 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1947 și transcris sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, instanța de apel a procedat la identificarea terenurilor la care aceste acte fac referire, precum și a terenului revendicat, în vederea stabilirii corecte a regimului juridic al acestora de-a lungul timpului și, cu precădere, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, act normativ ce reglementează o procedură specială pentru redobândirea de către persoanele îndreptățite a dreptului de proprietate, apreciind că, relevant din punct de vedere al aplicării acestor din urmă dispoziții legale, este a se stabili dacă terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare a fost preluat abuziv de către stat în perioada de referință a legii sau dacă acesta a rămas în proprietatea autorilor reclamanților.

Reținând concluziile expertizei topografice efectuate în cauză în fața primei instanțe, pe baza Planului topografic al orașului București întocmit în perioada 1947-1955, instanța de apel a stabilit că terenul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/14.09.1949 de către Tribunalul Ilfov și cel ce face obiectul actului de partaj voluntar din 06.05.1945, transcris sub nr. x/1949 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, dobândit prin cumpărare cu actul autentificat sub nr. x/1947 și transcris sub nr. x/1947 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, nu se suprapun cu terenul ce face obiectul contractului de concesiune încheiat între intimata pârâtă D. și Municipiul București, prin Primar General, acestea aflându-se la o distanță de 5,3 km, respectiv, de 1,6 km de acesta din urmă.

În ceea ce privește terenul revendicat de către reclamanți, identificat în prezent la adresa poștală din str. x A, s-a concluzionat, pe baza aceleiași expertize, că acesta face parte dintr-un lot mai mare de teren, în suprafață de 7413 m.p., situat în str. x, ce a figurat ca fiind proprietate de stat, categoria de folosință « alte terenuri », fiind înregistrat la nivelul anului 1986 ca posesor de parcelă, Consiliul Local Sector 2 București.

În ceea ce privește modalitatea în care terenul de 7413 m.p. situat în str. x a intrat în proprietatea statului, Curtea de apel a constatat, în acord cu susținerile apelanților reclamanți, că nu există înscrisuri care să ateste în mod expres preluarea acestuia de către stat, dar a apreciat că inexistența unui act formal de preluare nu exclude posibilitatea ca terenul să fi fost preluat în fapt, fără titlu, dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de Aplicare a Legii 10/2001 instituind o prezumție relativă de preluare a imobilului de către stat în situația în care acesta se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a trecerii în proprietatea statului.

Or, aceasta este și situația în cauza de față, inexistența unui act în care să fie menționată preluarea expresă a imobilului din str. x neputând împiedica instanța să deducă, în baza unei prezumții relative, faptul că acesta a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără nici un titlu, în condițiile în care, la nivelul anului 1953, pe acesta figurau construcții date în administrarea K., ce urmau să fie la rândul lor dărâmate, iar, în prezent, pe amplasamentul fostei parcele de 7413 m.p., au fost emise procese-verbale de punere în posesie în favoarea unor terțe persoane, în temeiul dispozițiilor Legii 18/1991, respectiv, au fost încheiate contracte de concesiune, așa cum s-a întâmplat și în cazul parcelei ce face obiectul acțiunii în revendicare.

Curtea a constatat că prezumția astfel reținută nu a fost răsturnată de către reclamanți, nici certificatele de moștenitor, în cuprinsul cărora se face referire la transmiterea unei cote părți din terenul situat în str. x, și nici certificatele de atestare fiscală depuse la dosar nefăcând dovada faptului că imobilul în litigiu ar fi rămas în proprietatea autorilor reclamanților, respectiv, a reclamanților.

În raport de aceste considerente, Curtea de apel a constatat, contrar susținerilor nedovedite ale apelanților reclamanți potrivit cărora imobilul era folosit de către autorii lor drept grădină, că, în mod corect prima instanță a stabilit că, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare nu se afla în proprietatea apelanților reclamanți sau a autorilor lor, ci era în deținerea unei entități dintre cele la care face referire art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001, acesta intrând în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referință a legii, redobândirea sa în natură sau prin echivalent fiind posibilă doar prin parcurgerea procedurii speciale reglementate de actul normativ anterior menționat, potrivit celor statuate în mod obligatoriu prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cererilor și apărărilor părților, precum și a tuturor probelor administrate, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei, susținerile în sens contrar formulate de recurenți fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel a reținut în mod nejustificat faptul că terenul proprietatea lor, situat în str. x, și terenul situat la aceeași adresă poștală, concesionat de Primăria Municipiului București către D., nu s-ar suprapune, și că terenul din str. x, sector 2 a fost expropriat de stat și concesionat intimatei-pârâte D., în condițiile în care expertiza efectuată la fond nu a avut un astfel de obiectiv iar în cauză nu există probe care să demonstreze exproprierea înainte de 1989, recurenții reclamanți își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat și interpretat situația de fapt și materialul probator administrat, or, împrejurarea că reclamanții sunt nemulțumiți de concluziile la care a ajuns instanța de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Înalta Curte reține că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile apelanților reclamanți, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deși recurenții apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de dezlegările și statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/22018, potrivit cărora atunci când există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), instanța este ținută a face aplicarea normelor speciale, și raportat la situația juridică concretă a imobilului în litigiu, nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun din materia revendicării, acțiunea dedusă judecății fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții care, în cauza de față, sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși susțin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenții nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reținute de instanța de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri și susțineri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel și au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs mai sus menționat, susținerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate.

În esență, reclamanții susțin că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii atunci când a reținut incidența în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a admis, astfel, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. Totodată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a reținut că certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate.

Criticând raționamentul instanței care a determinat concluzia inadmisibilității acțiunii ca urmare a împrejurării că terenul a fost expropriat anterior anului 1989, recurenții reclamanți au reiterat situația de fapt, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că nu puteau apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât, în realitate, la data adoptării și intrării în vigoare a legii speciale, terenul proprietatea autorilor lor nu era expropriat, aflându-se în proprietatea și folosința lui G. și H., până la data la care D. a început construcția casei existente și astăzi pe acest teren. Pentru ca ei sau autorii lor să poată formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001, era necesară deținerea de documente care să ateste exproprierea terenului anterior datei de 22 decembrie 1989, însă, terenul are rol fiscal și nicio autoritate de stat nu le-a eliberat un document care să ateste exproprierea, nici Deciziunea nr. 1806/1953, după cum nici Decretul nr. 55/1987 nefăcând referiri exprese la terenul proprietatea lui G. și H..

Recurenții au contestat expertiza efectuată la instanța de fond, care nu a oferit un răspuns tranșant cu privire la suprapunerea terenului revendicat peste terenul concesionat pârâtei D., și au reiterat istoricul proprietății, cu trimiteri explicite la probele care, în opinia lor, demonstrează dreptul pe care îl au asupra terenului în litigiu, în special certificatul de moștenitor nr. x/1982, emis de Notariatul de Stat sector 5, din care reiese că, de pe urma defunctului H. s-a transmis, prin moștenire, cota de 1/2 din terenul din str. x, sector 2 către soția sa, I., și către fiul său, J., cealaltă cotă de 1/2 aparținând fratelui defunctului, G..

Concluzionând, au arătat că, în cazul în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța trebuie să compare titlurile de proprietate înfățișate de părți și să dea câștig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susținerile recurenților reclamanți referitoare la expertiza efectuată la instanța de fond și la modul în care concluziile acesteia au fost valorificate de către instanțele devolutive, precum și cele care vizează situația juridică a terenului în litigiu, stabilită de instanțele de fond pe baza analizei și evaluării probatoriului administrat, nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenții nu au indicat și, cu atât mai puțin, nu au demonstrat încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceștia fiind nemulțumiți doar de concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că imobilul teren în litigiu a fost expropriat în fapt, înainte de 1989, astfel că el intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a înscrisurilor doveditoare depuse la dosar și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a tranșat corect problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, în concordanță cu cele statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, respectiv, dacă a stabilit în mod întemeiat sau nu că acțiunea în revendicare de drept comun, formulată de reclamanți după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, este inadmisibilă.

Așa cum s-a arătat deja, instanța de apel a constatat că terenul revendicat de către reclamanți, identificat, în prezent, la adresa din str. x A, nu se suprapune peste terenul ce face obiectul contractului de concesiune al cărui titular este pârâta D., acesta făcând parte dintr-un lot mai mare de teren, în suprafață de 7413 m.p., situat în str. x, ce a figurat ca fiind proprietate de stat, categoria de folosință « alte terenuri », fiind înregistrat la nivelul anului 1986 în posesia Consiliului Local Sector 2 București.

Deși nu există înscrisuri care să ateste în mod expres preluarea de către stat a acestei suprafețe de teren, nici Deciziunea nr. 1806/1953, nici Decretul nr. 55/1987 nefăcând referiri exprese la terenul proprietatea lui G. și H., astfel că nu pot fi considerate acte administrative de preluare a bunului, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care, la nivelul anului 1953, pe aceasta figurau construcții date în administrarea K., ce urmau să fie dărâmate, iar, în prezent, pe amplasamentul fostei parcele de 7413 m.p., au fost emise procese-verbale de punere în posesie în favoarea unor terțe persoane în temeiul dispozițiilor Legii 18/1991, respectiv, au fost încheiate contracte de concesiune, așa cum este și contractul încheiat cu pârâta D. pentru parcela ce face obiectul acțiunii de față, se poate reține că, în cauză, operează o prezumție relativă de preluare a imobilului de către stat, prezumție ce nu a fost răsturnată de către reclamanți.

Concluzia instanței de apel este legală și își găsește fundamentul în prevederile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii 10/2001, potrivit cărora În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.

Potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și imobilele preluate fără titlu sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat, fiind reglementate astfel și situațiile preluării în fapt a imobilelor. Conform Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2007 Cap. I - Principiile de soluționare a notificărilor, pct. 1 lit. e) "faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă…". Deci, în ipotezele reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt cuprinse și situațiile preluării în fapt a imobilelor - ipoteză ce se regăsește în speță.

Așadar, chiar dacă nu există un act formal în care să fie menționată preluarea expresă de către stat a imobilului din str. x, față de dispozițiile art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii 10/2001, mai sus citate, și de aspectele de fapt reținute de instanța de apel, coroborate cu împrejurarea că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, în mod corect s-a apreciat că, în cauză, operează prezumția relativă de preluare a terenului de către stat, prezumție care nu a fost răsturnată de reclamanți, aceștia nefăcând dovada contrară, respectiv a faptului că bunul se află în patrimoniul lor.

Fiind vorba despre o prezumție relativă, aceasta poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

Reclamanții au invocat certificatul de moștenitor în cuprinsul căruia se face referire la transmiterea unei cote părți din terenul situat în str. x și certificatele de atestare fiscală care, în opinia lor, dovedesc faptul că imobilul ce face obiectul dosarului de față ar fi rămas în proprietatea autorilor lor, câtă vreme pentru acesta au fost achitate taxe și impozite legale.

Însă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, certificatul de moștenitor nu reprezintă titlu de proprietate, nici potrivit dispozițiilor C. civ. de la 1864 și nici potrivit dispozițiilor Legii 36/1995 (acte sub imperiul cărora acestea au fost emise), ci dovedește doar calitatea succesorilor de moștenitori ai bunurilor care au aparținut defunctului și cotele ce revin moștenitorilor din averea succesorală, aceasta cu atât mai mult cu cât nu este însoțit de actele de proprietate care au stat la baza emiterii sale.

Cum reclamanții nu au putut prezenta astfel de acte, în mod corect instanța de apel a constatat că certificatul de moștenitor invocat nu poate constitui o dovadă de natură a răsturna prezumția de preluare a imobilul de către stat, susținerile în sens contrar formulate de reclamanți prin motivele de recurs fiind neîntemeiate.

Pe de altă parte, certificatele de atestare fiscală dovedesc doar modul de îndeplinire a obligațiilor de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor, precum și a altor venituri datorate de către contribuabil (fie el persoană fizică sau persoană juridică), neavând nicio relevanță sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, astfel că nici acestea nu justifică înlăturarea prezumției mai sus menționate.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de apel a stabilit că, la momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001, terenul ce face obiectul cauzei de față nu se afla în proprietatea reclamanților sau a autorilor lor, ci era deținut de stat, fiind preluat de către acesta în perioada de referință a acestui act normativ, astfel că, raportat la situația sa juridică, imobilul revendicat intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - act normativ cu caracter special, aplicabil imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, el neputând face obiectul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Reclamanții consideră că, atât timp cât ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța trebuie să compare titlurile de proprietate înfățișate de părți și să dea câștig de cauză aceleia al cărei titlu este preferabil.

Având în vedere, însă, că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea dispozițiilor de drept comun, ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului "specialia generalibus derogant". Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și, cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanța de apel, ca și cea de fond, au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii deduse judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, în privința acțiunilor în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, în concursul dintre legea specială și legea generală, trebuie să se dea prevalență legii speciale, neexistând posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume a prevederilor C. civ., întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant".

Prin urmare, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind, practic, înlocuită de legea specială. În consecință, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, a fost realizată o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior înscriindu-se în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Cum terenul în litigiu a fost preluat abuziv de stat și face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanții aveau obligația de a urma procedura specială instituită de această lege, în cadrul normativ nou creat neexistând posibilitatea pentru aceștia de a opta, în demersul judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În condițiile în care reclamanții nu au uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le pretinde asupra imobilului în litigiu, aceștia revendicând imobilul pentru prima dată prin cererea de față, adresată instanței în anul 2017, Înalta Curte constată, în circumstanțele particulare ale speței, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii deduse judecății fiind întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, reținând, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind îndeplinite nici condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constatând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 1908A din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.