Decizia nr. 522/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 26 iunie 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și Municipiul București, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea pârâților B. și C. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 170 mp de teren situată în București, Șoseaua x, numărul 7, sector 2; să oblige pârâții indicați în paragraful precedent la desființarea tuturor construcțiilor de pe teren, iar, în ipoteza în care nu se conformează dispoziției în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să autorizeze reclamanta să efectueze pe cheltuiala pârâților lucrările de desființare a construcțiilor și de igienizare a terenului; să se dispună în contradictoriu cu toți pârâții grănițuirea terenului situat în Șoseaua x, numărul 7 față de terenul situat în Șoseaua x, numărul 5; să autorizeze reclamanta să efectueze lucrările de delimitare a proprietăților și să oblige pârâții să suporte contravaloarea a 1/2 din contravaloarea lucrărilor; să oblige pârâții B. și C. la plata către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință pentru terenul ocupat vizat de primul capăt de cerere, începând cu data introducerii acțiunii și până la data edificării zidului despărțitor. La termenul din data de 10 aprilie 2018, reclamanta a înțeles să își majoreze câtimea obiectului cererii pentru capetele de cerere 1 și 5 ale acțiunii, în sensul în care acestea vizează o suprafață de 195 mp, conform măsurătorilor.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 858 din data de 2 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea formulată de către expertul tehnic F. de majorare a onorariului la suma de 2.000 RON și a obligat pe reclamantă la plata către expert a diferenței de onorariu de 1.000 RON, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., G., Municipiul București prin Primar General, astfel cum a fost precizată în ședința publică din data de 10 aprilie 2018, a obligat pârâții B. și C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren de 195 mp, astfel cum a fost identificată prin punctele x din planul anexă la raportul de expertiză tehnică topografică situat la fila x din volumul 2 al dosarului cauzei, suprafață de teren situată în Bucureștiaparținând imobilului identificat cu numărul cadastral x, a obligat pârâții B. și C. la desființarea tuturor construcțiilor și lucrărilor situate pe suprafața de teren identificată în paragraful anterior și la înlăturarea de pe teren a tuturor materialelor rezultate în urma desființării construcțiilor și lucrărilor, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A autorizat reclamanta să îndeplinească lucrarea indicată în paragraful anterior, în numele și pe cheltuiala pârâților, B. și C., a obligat pârâții B. și C., la plata către reclamantă a sumei de 1.456 RON pe lună, de la data introducerii acțiunii până la data pronunțării sentinței (26 iunie 2017 - 2 mai 2018) reprezentând lipsă de folosință pentru suprafața de teren de 195 mp situată în București. A dispus grănițuirea proprietăților situate în București, șoseaua x, numerele 5 și 7 conform liniei de hotar trasate prin punctele x din planul anexă la raportul de expertiză tehnică topografică situat la fila x din volumul 2 al dosarului cauzei. A autorizat reclamanta să edifice gardul despărțitor în numele și pe cheltuiala pârâților și îi obligă pe aceștia la plata a 1/2 din contravaloare și a obligat pe pârâții B. și C., la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.021,2 RON. Împotriva sentinței civile nr. 858 din data de 2 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă au declarat apel apelanții-pârâți B. și C..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Prin decizia civilă nr. 907A din data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-pârâți B. și C. împotriva sentinței civile nr. 858 din data de 2 mai 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., ca nefondat. A obligat pe apelanții-pârâți să plătească intimatei-reclamante suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 907A din data de 30 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâții B. și C.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 aprilie 2021, sub nr. x/2017. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază. Astfel, în esență, au arătat următoarele: Instanța de apel a reținut în mod eronat că reclamanta deține un titlu de proprietate, iar acesta este reprezentat de o hotărâre judecătorească - respectiv sentința civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2007. Prin sentința nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011, pronunțată în dosarul nr. x/2007, având ca obiect contestație împotriva dispoziției nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007, tribunalul a constatat doar calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului din str. x și a dispus obligarea pârâtei la modificarea dispoziției nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007; o astfel de hotărâre nu poate fi considerată ca fiind constitutivă de drepturi, având în vedere că sentința în speță nu are ca efect crearea sau transferul dreptului de proprietate, ci doar constatarea unei situații; Primarul Municipiului București trebuia să dea o nouă dispoziție, iar, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001: "Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Punerea în posesie a intimatei-reclamante prin procesul-verbal din data de 18 iunie 2012, încheiat de H. și I. în dosarul nr. x/2012, a fost una nelegală, fiind făcută în lipsa titlului executoriu - înaintea emiterii dispoziției primăriei. La data de 30 iulie 2012, Primarul Municipiului București a emis dispoziția nr. 16426, prin care, la art. 2 alin. (4), se dispune: "Se respinge notificarea formulată de doamna A. (...) cu privire la imobilul din București, str. x, compus din teren în suprafață de 892,30 mp și construcție în suprafață de 139,64 mp, ca lipsită de obiect." La data formulării acțiunii în revendicare și în prezent, intimata-reclamantă nu deține un titlu de proprietate - o dispoziție de aprobare a restituirii în natură a imobilului - conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Au folosit terenul în litigiu încă din 1990, continuu, netulburat și public, iar, până în prezent, posesia a fost exercitată timp de 30 ani. Curtea de apel a reținut în mod greșit, în ceea ce îi privește, reaua-credință la edificarea construcțiilor existente pe terenul în litigiu, având în vedere că au preluat folosința magazinului de la numita J., care a edificat construcția de la nr. 5-7 încă din 1987, autorizația fiind obținută pe numele acesteia. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a constat că există două construcții ridicate pe terenul intimatei-reclamante - "magazine și garaj" - însă nu a specificat anul construcțiilor și dacă acestea au fost ridicate de către recurenții-pârâți. Un aspect care a fost învederat instanței de apel și pe care aceasta nu l-a analizat îl reprezintă faptul că în acte figurează o suprafață de 892,30 mp, iar, din măsurătorile cadastrale, rezultă că suprafața terenului este 808 mp, astfel cum apare și în cartea funciară; expertul judiciar a stabilit suprafața la 880 mp teren, în condițiile în care suprafața de teren intabulată este de 808 mp. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivarea pe care se întemeiază soluția de respingere a motivului de apel care viza capătul de cerere privind lipsa de folosință. Recurenții-reclamanți au mai învederat că au locuit în fapt în imobilul din str. x, care includea și terenul de 195 mp, din anul 1990 și l-au folosit având convingerea că acesta este corp comun cu imobilul pe care l-au achiziționat. Prin urmare, nu se impune nici admiterea capătului de cerere privind obligarea lor la plata contravalorii lipsei de folosință, nefiind îndeplinită condiția existenței faptei culpabile a pârâților și nici existența unui prejudiciu creat reclamantei. Față de cele arătate, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, să se admită apelul, să se respingă acțiunea și să fie obligată reclamanta la plata cheltuielior de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ. În probațiune a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. De asemenea, a solicitat obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a învederat că nu este de acord cu soluționarea recursului fără citarea părților și solicită să i se acorde posibilitatea de a depuse concluzii orale. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se critică soluția instanței de apel din perspectiva titlului de proprietate, intimata-reclamantă a învederat că are calitatea de proprietar al terenului în suprafață de 195 mp situat în București, șos. x, ocupat de recurenții-pârâți, titlul său de proprietate fiind reprezentat de sentința civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 503R din data de 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București. Intimata-pârâtă a susținut că prin hotărârile menționate a fost soluționată contestația pe care a formulat-o împotriva dispoziției nr. 8958 din data de 24 octombrie 2007 emisă de Primarul Municipiului București în aplicarea Legii nr. 10/2001. Contrar afirmațiilor recurenților-pârâți, prin sentința civilă nr. 139 din data de 31 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus modificarea dispoziției nr. 8958 din 24 octombrie 2007 și s-a dispus restituirea în natură în proprietate către reclamantă a imobilului situat în București, șos. x, sector 2 compus din teren în suprafață de 892,30 mp și construcția edificată pe acesta în suprafață de 139,64 mp, imobil identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de exp. K.. Punerea în posesie a intimatei-reclamante s-a efectuat prin procesul-verbal încheiat la data de 18 iunie 20152 de către BEJ L. și I.. Astfel, având în vedere că punerea în posesie a avut loc pe calea executării silite, în cuprinsul dispoziției nr. 16423 din 30 iulie 2012 emisă de Primarul Municipiului București s-a arătat faptul că solicitarea de punere în posesie cu privire la terenul în discuție a rămas fără obiect. La baza înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară nr. x UAT a stat tocmai sentința civilă nr. 139 din 31 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București. S-a mai învederat de către intimata-reclamantă că este titular al rolului fiscal deschis pentru imobilul din șos. x, sector 2 și figurează ca titular al dreptului de proprietate pentru o suprafață de 892,3 mp. Prin urmare, față de istoricul dreptului de proprietate expus, intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod corect că dispoziția nr. 8958 din 24 octombrie 2007 a Primarului Municipiului București, astfel cum a fost modificată prin sentința civilă nr. 139 din 31 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă situația terenului în litigiu, precum și faptul că instanța de apel ar fi constatat greșit calitatea de constructori de rea-credință, intimata-reclamantă a solicitat a se reține că acest motiv este inadmisibil din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Intimata-reclamantă a apreciat că toate criticile recurenților-pârâți cuprinse la punctul I fila x ultimele două paragrafe, fila x și fila x din cererea de recurs sunt critici care vizează exclusiv situația de fapt și nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres de art. 488 C. proc. civ. În situația în care instanța va aprecia că aceste critici pot fi analizate în recurs, intimata-reclamantă a solicitat ca acestea să fie respinse ca nefondate. Intimata-reclamantă a învederat că recurenții-pârâți au susținut în mod eronat că autorul lor a deținut la naționalizare doar o suprafață de 534 mp, motiv pentru care și notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a avut ca obiect doar o suprafață de 534 mp. Or, din respectiva notificare rezultă că intimata-reclamantă a solicitat restituirea unei suprafețe de teren de 380 mp, teren ocupat de construcții, și a unei suprafețe de 534 mp, teren curte, în total 914 mp teren situat în șos. x. În dosarul nr. x/2007 instanțele au analizat întinderea dreptului reclamantei la restituirea imobilului situat în șos. x, imobil ce a fost preluat de la autorul său M. și s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că acesta din urmă a cumpărat o suprafață de teren de 10750 mp situat în comuna Colentina-Fundeni, județ Ilfov prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.03.1925 și că în baza decretului nr. 92/1950 a trecut în proprietatea statului, de la autorul său, o suprafață de 914 mp - teren și construcție - identificată ca fiind situată în șos. x. În ceea ce privește suprafețele de teren înstrăinate de autorul reclamantei, suprafețe la care recurenții-pârâți fac referire doar pentru a crea confuzie, instanțele de judecată au reținut că acestea erau situate în str. x nr. 34bis și în str. x bis. Prin urmare, recurenții-pârâți fac referire la alte suprafețe de teren, iar nu la imobilul in litigiu, astfel încât aserțiunile acestora sunt lipsite de relevanță. De asemenea, a susținut că s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin aceeași sentință civilă nr. 139/2011 a Tribunalului București, ca imobilul din șos. x a fost naționalizat de la autorul reclamantei, conform situației juridice, precum și faptul că din suprafața de 914 mp, aferentă adresei poștale x, nu se poate restitui în natură decât o suprafața de 885,27 mp, având în vedere că o suprafață de 51,22 mp a fost cuprinsă în documentația cadastrală a proprietății învecinate de la numărul

În ceea ce privește faptul că intimata-reclamantă s-a înscris în cartea funciară doar cu o suprafață de 808 mp, in loc de 880 mp, astfel cum rezultă fin măsurători, aceasta a învederat că diferența de teren se află în litigiu cu vecinii de la numărul 9, astfel cum s-a reținut prin raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauza de domnul expert F.. Prin respectivul raport de expertiză s-a constatat faptul că recurenții-pârâți ocupă o suprafață de 195 mp din terenul proprietatea intimatei-reclamante. În ceea ce privește construcția pentru care recurenții-pârâți dețin un titlu de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. x/01.10.202 încheiat cu S.C. N.), intimata-reclamantă a învederat că această construcție nu trebuie confundată cu construcția în suprafață de 11 mp, care este o extindere a magazinului recurenților-pârâți, și nici cu construcția în suprafață de 22 mp ce reprezintă garaj ce fac obiectul prezentei acțiuni și care sunt situate pe terenul în suprafață de 195 mp ce aparține intimatei-reclamante. În acest sens sunt și concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie efectuat de domnul expert F. și ale raportului de expertiză specialitatea construcții efectuat de domnul expert O., respectiv Anexa nr. 1 și Anexa nr. 1/1 la raportul de expertiză specialitatea topografie. Din planurile ce reprezintă cele două anexe rezultă că recurenții-pârâți dețin împreună cu pârâții P. construcția locuință, care însă nu face obiectul prezentului litigiu, fiind situată pe șos. x. S-a mai învederat de către intimata-reclamantă că recurenții-pârâți nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de domnul expert F. și nici la raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de domnul expert O., astfel încât criticile referitoare la întinderea terenului, identificarea, existența unui gard sau a altor construcții sunt inadmisibile și din perspectiva dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. Referitor la criticile recurenților-pârâți cu privire la posesia de bună-credință, intimata-reclamantă a învederat că instanțele de fond au reținut în mod corect că nu poate fi invocată uzucapiunea de lungă durată, nefiind incidentă condiția exercitării unei posesii neîntrerupte și netulburate timp de 30 de ani. S-a reținut corect că prescripția nu curge împotriva celui împiedicat să acționeze, astfel încât în cauză prescripția extinctivă nu a început să curgă în 1990, moment la care recurenții-pârâți au susținut că au intrat în posesie, ci abia în anul 2012, după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 139/2011. De asemenea, intimata-reclamantă a învederat că instanța de apel a apreciat în mod corect că în speță posesia pârâților se caracterizează prin rea-credință, întrucât aceștia au cunoscut că nu construiesc pe terenul lor, astfel cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6935 din 22.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2. Totodată, a susținut că recurenții-pârâți au cunoscut faptul că reclamanta este proprietarul suprafeței de teren pe care au ridicat construcția provizorie cu destinație de magazin. Astfel, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 08.11.2012, în dosarul nr. x/2012, pârâtul B. a recunoscut faptul că terenul pe care a construit fără autorizație este proprietatea reclamantei A.. În executarea sentinței civile nr. 6935/22.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Primăria Sectorului 2 a emis dispoziția nr. x/16.03.2015 privind desființarea lucrărilor neautorizate, iar această dispoziție a fost adusă la cunoștința recurentului-pârât. Construcțiile au fost desființate, astfel cum rezultă din adresa nr. x/19.02.2016 emisă de Primăria Sectorului 2, însă în anul 2016 recurenții-pârâți au ridicat alte construcții și au desființat gardul despărțitor. În consecință, intimata-reclamantă a susținut că, având în vedere că recurenții-pârâți au cunoscut foarte bine că au ocupat terenul proprietatea sa, fără vreun drept, este inadmisibil a se pretinde că au exercitat o posesie utilă. Intimata-reclamantă a mai susținut că, în calificarea poziției subiective a recurenților-pârâți, sunt relevante și actele de executare silită întocmite în dosarele de executare nr. 55/GE/2012 și nr. 1551/2015, respectiv procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc cu ocazia deplasării la locul situării imobilului, proprietatea reclamantei. De asemenea, a învederat că nu este adevărată susținerea recurenților-pârâți în sensul că au posedat terenul începând cu anul 1990, întrucât din adresa din 12.09.2005 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății rezultă situația juridică a terenului, respectiv că întregul teren din șos. x (fostă șos. 7 noiembrie nr. 7) sector 2 era proprietate de stat, cu destinația "folosință instituții", iar posesor parcelei, la nivelul anului 1986, era Ministerul Transporturilor - Q.. În același sens este și adresa din 26.01.2007 emisă de Apolodor S.A., din care rezultă că imobilul din șos. x, în suprafață de 914 mp, la nivelul anului 2007, era ocupat de R. în baza unui contract de închiriere asociere cu S., contract ce și-a încheiat valabilitatea în anul 2012, când reclamanta a fost pusă în posesie. Din adresa nr. x/25.07.1950 emisă către Oficiul P.T.T. Colentina rezultă că imobilul proprietatea autorului reclamantei era compus încă din anul 1938 din trei corpuri de clădire: corpul A și corpul B situate în curtea mică (102 mp + 80 mp) și corpul C situat în curtea mare. În fapt, recurenții-pârâți ocupă în prezent tocmai suprafața de teren pe care erau situate corpurile A și B și suprafața denumită "curtea mică". În dosarul de recurs, intimata-reclamantă a depus adresa nr. x din data de 02.05.2018 emisă de Consiliul Local al Sectorului 2 București din cuprinsul căreia rezultă că recurenții-pârâți au executat fără autorizație, pe terenul proprietatea reclamantei, lucrări de modificare și extindere a construcției cu funcțiune comercială existentă în șos. x și au fost sancționați contravențional pentru aceasta. Prin urmare, intimata-reclamantă a susținut că toate criticile recurenților-pârâți referitoare la dezlegarea dată de instanța de apel în ceea ce privește uzucapiunea invocată în apărare sunt lipsite de relevanță, întrucât termenul de 30 de ani, chiar dacă ar fi început să curgă în anul 1990, s-ar fi împlinit în anul 2020. Or, prezenta acțiune a fost introdusă în anul 2017, astfel încât cursul prescripției a fost întrerupt, termenul de 30 de ani nefiind împlinit. În concluzie, intimata-reclamantă a solicitat să se rețină inadmisibilitatea criticilor care vizează situația de fapt, respectiv concluziile raportului de expertiză specialitatea topografie, iar în subsidiar să se rețină netemeinicia acestora. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se pretinde că hotărârea instanței de apel nu cuprinde niciun motiv pe care se întemeiază soluția de respingere în ceea ce privește petitul având ca obiect lipsa de folosință, intimata-reclamantă a învederat că în apel nu s-a formulat un motiv distinct care să vizeze strict acest petit. Ca atare, a apreciat că nu se poate reproșa instanței de apel că nu ar fi analizat apelul pârâților cu privire la acest capăt de cerere și că nu ar fi răspuns apelului sub acest aspect. Totodată, a susținut că petitul ce are ca obiect obligarea la plata lipsei de folosință aferentă terenului ocupat abuziv este un capăt de cerere accesoriu petitului ce are ca obiect revendicarea acestui teren. Or, în măsura în care instanța de apel nu a fost învestită punctual cu critici distincte care să vizeze capătul de cerere referitor la lipsa de folosință, intimata-reclamantă a apreciat că este judicioasă hotărârea instanței de apel care și-a întemeiat soluția pe argumente care vizează capătul principal de cerere și care sunt comune petitului accesoriu. Intimata-reclamantă a mai susținut că este nefondată și critica prin care se invocă faptul că soluția instanței de apel este greșită, întrucât recurenții-pârâți ar fi fost posesori de bună-credință, astfel încât nu ar putea fi obligați la plata unui prejudiciu pentru care nu este îndeplinită condiția existenței faptei culpabile. Or, recurenții-pârâți au fost obligați la plata lipsei de folosință de la data introducerii acțiunii, 26.06.2017, dată la care nu s-ar mai putea invoca buna-credință. În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. civ. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri. 6. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin primul motiv de recurs se susține incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți susținând că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază. Deși se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., și se consideră că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivarea pe care se întemeiază soluția de respingere a motivului de apel care viza capătul de cerere privind lipsa de folosință, acesta nu este incident în cauză. În faza apelului nu s-a putut identifica un motiv distinct care să aibă în vedere strict acest capăt de cerere, și deci, nu i se poate imputa instanței de apel că nu ar fi antamat apelul pârâților cu privire la acest petit. Înalta Curte constată că nu se verifică motivul de recurs evocat, potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conține motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 425 C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, cerințele acestui text fiind îndeplinite în privința deciziei recurate. Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează greșita aplicare a prevederilor legale privind revendicarea, nici acesta nu este fondat, instanța de apel reținând în mod corect că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, deoarece reclamanta deține un titlu de proprietate, contrar celor afirmate de recurenți. Nu se pot reține criticile recurentei în sensul că nici la data formulării acțiunii în revendicare și nici în prezent, intimata-reclamantă nu deține un titlu de proprietate, deoarece corect se reține că dispoziția nr. x/24.10.2007 a Primarului Municipiului București, astfel cum aceasta a fost modificată prin sentința civilă nr. 139/31.01.2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, face dovada dreptului de proprietate al reclamantei. De asemenea, se reține în mod corect că după pronunțarea sentinței civile nr. 139/2011 nu se mai impunea emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură, procedura Legii nr. 10/2001 fiind finalizată prin rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 139/31.01.2011. Va fi înlăturată și critica formulată în memoriul de recurs, prin care se arată că pârâții au folosit terenul în litigiu încă din 1990, continuu, netulburat și public, și că până în prezent, posesia a fost exercitată timp de 30 ani, deoarece corect instanța a aplicat prevederile legale, considerând că posesia pârâților nu îndeplinește condițiile pentru a fi utilă, de asemenea, că deși reclamanta a depus notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, în cursul anului 2001, aceasta fost soluționată favorabil, prin redobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate, abia în anul 2012, la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 139/2011. Corect au fost interpretate și aplicate prevederile legale privind uzucapiunea, deoarece ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia. Or, în speță, în mod just se reține o posesie viciată, instanța de apel apreciind în mod corect că pârâții au cunoscut că nu construiesc pe terenul lor, așa cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6935 din 22.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2. Nu subzistă nici susținerea privind faptul că instanța ar fi reținut în mod greșit reaua-credință a pârâților la edificarea construcțiilor existente pe terenul în litigiu, având în vedere că au preluat folosința magazinului de la numita J., care a edificat construcția de la nr. 5-7 încă din 1987, autorizația fiind obținută pe numele acesteia. Corect curtea constată că pârâții aveau reprezentarea că nu construiesc pe terenul lor, deoarece în cadrul litigiului finalizat prin sentința civilă nr. 6935/2013 a Judecătoriei Sectorului 2 București, au arătat că nu sunt proprietarii terenului pe care au fost realizate lucrările fără autorizație de construire, astfel încât nu pot fi obligația la desființarea lor, fiind deci constructori de rea-credință. Nu prezintă relevanță, sub aspectul nelegalității deciziei recurate, critica recurenților privind constatările raportului de expertiză efectuat în cauză, (expertul nespecificând anul construcțiilor și dacă acestea au fost ridicate de către recurenții-pârâți), deoarece aceste nemulțumiri ale părților puteau fi invocate prin formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză. Un alt aspect învederat și pe care instanța de apel l-ar fi ignorat îl reprezintă faptul că în acte ar figura o suprafață de 892,30 mp, iar, din măsurătorile cadastrale, ar rezulta că suprafața terenului este 808 mp, astfel cum apare și în cartea funciară, iar expertul judiciar a stabilit suprafața la 880 mp teren. Și aceste susțineri sunt nefondate, ele vizând reaprecieri asupra probelor, și nu eventuale critici de nelegalitate a deciziei recurate, ce pot fi supuse cenzurii instanței de control judiciar. Nu este fondată nici critica privind eronata admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, motivat de faptul că recurenții au locuit în fapt în imobilul din str. x, care includea și terenul de 195 mp, din anul 1990 și l-au folosit având convingerea că acesta este corp comun cu imobilul pe care l-au achiziționat. În mod just instanța și-a bazat instanța soluția pe considerentele care vizează capătul principal de cerere, revendicarea, comune și petitului accesoriu, în condițiile în care instanța de apel nu a fost învestită în mod punctual cu critici distincte care să vizeze capătul de cerere privind lipsa de folosință. Pentru toate aceste motive, văzând și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,și reținând culpa procesuală a recurenților, Curtea va obliga recurenții să plătească intimatei-reclamante suma de 7070 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.