ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2025

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, reclamantul A. a solicitat: - obligarea pârâților Sectorul 4 al Municipiului București prin Primar și Municipiul București prin Primarul General la lăsarea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de teren ocupată de parcarea amenajată de pârâți, precum și de plantațiile și amenajările adiacente parcării executate pe terenul proprietatea reclamantului, situat în mun. București, str. x, înscris în CF cu nr. x în suprafață de 1490 mp din acte (măsurată 1418 mp); -obligarea pârâților la desființarea lucrărilor de construcție a parcării precum și a plantațiilor și amenajărilor adiacente executate pe terenul proprietatea sa și readucerea suprafeței de teren la starea inițială, de teren liber de construcții, iar, în caz de neexecutare, autorizarea sa să execute lucrările de desființare și readucere a terenului la starea inițială, pe cheltuiala pârâților; -obligarea pârâților să ridice și să îndepărteze de pe terenul său pământul, molozul și toate materialele depozitate pe parcursul executării lucrărilor de amenajare a parcării, iar în caz de neexecutare a cerut autorizarea sa să execute aceste lucrări pe cheltuiala pârâților; - obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a suprafeței de teren ocupate de parcarea, de plantațiile și amenajările adiacente parcării, precum, și de pământul, molozul și toate materialele depozitate pe parcursul lucrărilor la parcarea executată pe terenul proprietatea sa, de la data ocupării 30.01.2018 și până la data readucerii suprafeței de teren ocupate la starea inițială, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16103 din 14 decembrie 2018, Judecătoria Sector 4 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1459 din 21 octombrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață totală de 276 mp situat în municipiul București, str. x, fostă strada x nr. 19, identificat prin raportul de expertiză topografie întocmit de expert B., compus din teren în suprafață de 80 mp (S1, puncte de contur 8A, 1B, 2B, 3B, 4B, 6A, 7A, 8A) și din teren în suprafață de 196 mp (ST, puncte de contur A, B, C, D, E, F, 12A, 11A, 10A, 9A, 1B, 2B, 3B, 4B, A).

A obligat pe pârâți la aducerea terenului la starea inițială, anterioară ocupării, prin desființarea lucrărilor de construcție, plantație și amenajări executate de pârâți pe terenul reclamantului și la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 32.653 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosință teren aferentă perioadei 28.01.2018-28.03.2022, precum și la plata contravalorii lipsei de folosință în continuare, până la încetarea folosinței.

A respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect obligarea la ridicarea și îndepărtarea pământului, molozului și materialelor depozitate pe parcursul executării lucrărilor.

A obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 20.834 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat și onorarii experți.

Prin decizia nr. 873A din 18 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți Sectorul 4 București prin Primar și Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1459 din 21 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea intimatului-reclamant A. de acordare a despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanțe și de explicitare a pretențiilor și au fost obligați apelanții-pârâți, în solidar, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 12 975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 873A din 18 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâții Sectorul 4 București prin primar și Municipiul București prin Primarul General au declarat recurs.

4.1. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General a fost în drept întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și pct. 8 C. proc. civ. și a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a încălcat normele de procedură privind rolul judecătorului.

Astfel, raportat la primul capăt de cerere (acțiunea în revendicare), instanța de apel a stabilit în mod eronat că Municipiul București are calitate procesuală pasivă, reținând că "proprietarul parcării este Municipiul București, în această calitate exercitând, cum corect a reținut și prima instanță, posesia corpore alieno, a întregii construcții".

Potrivit art. 563 C. civ., "proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul." Așadar, în cadrul acțiunii în revendicare, calitatea procesual activă o are titularul dreptului de proprietate, iar calitatea procesual pasivă o are persoana în a cărei posesie nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică.

Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul prin care se apără dreptul de proprietate privată prin care proprietarul al cărui bun a intrat în stăpânirea nelegitimă a altei persoane urmărește să obțină recunoașterea dreptului său și să redobândească stăpânirea bunului. Așadar, scopul acțiunii în revendicare vizează redobândirea bunului și recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestuia, acțiune ce se poate realiza numai împotriva persoanei care exercită posesia sau este un detentor precar al bunului, o persoană străină față de aceste raporturi juridice neputând fi obligată la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului tocmai datorită faptului că nu exercită aceste prerogative asupra bunului.

Astfel cum a arătat pe tot parcursul prezentului litigiu și cum a fost susținut și de către reclamant, Municipiul București nu a efectuat nicio lucrare asupra imobilului vizat de prezentul litigiu, amenajarea parcării fiind realizată de către Sectorul 4 al Municipiului București, aceasta fiind și entitatea care administrează parcarea și care încasează sumele aferente.

Prin urmare, Municipiul București nu exercită posesia asupra terenului ce face obiectul litigiului și cu atât mai mult, nu este nici detentor precar al acestui teren, fiind un terț față de acțiunile invocate în cauză.

Recurentul-pârât apreciază că instanța de apel realizează o greșită aplicare a acestor prevederi legale, extinzând sfera persoanelor împotriva cărora se poate exercita acțiunea în revendicare și reținând în mod incorect faptul că pârâtul Municipiul București ar exercita posesia corpore alieno a întregii amenajări.

Câtă vreme Municipiul București nu întrunește nici calitatea de posesor și nici calitatea de detentor precar al imobilului, în mod evident, nu are calitate procesuală pasivă raportat la acțiunea în revendicare formulată, motiv pentru care hotărârea Curții de Apel București este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la acțiunea în revendicare, respectiv art. 563 C. civ.

- În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București raportat la capetele de cerere 2 și 4 (obligarea la desființarea lucrărilor și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință), recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, instanța de apel a calificat drept accesorii capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtelor la desființarea lucrărilor și plata contravalorii lipsei de folosință, deși acestea reprezintă veritabile capete de cerere principale, întemeiate pe dispoziții legale diferite, în materii de sine stătătoare, care nu derivă din capătul de cerere ce vizează acțiunea în revendicare, rezultând astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Primul capăt de cerere ce are ca obiect acțiunea în revendicare, are drept premisă apărarea dreptului de proprietate privată, astfel cum acesta este reglementat de art. 563 C. civ., acțiune în cadrul căreia se analizează existența dreptului de proprietate în patrimoniul persoanelor din litigiu și se urmărește stabilirea persoanei ce este titularul acestui drept real.

Legiuitorul nu a reglementat în cadrul acțiunii în revendicare și posibilitatea proprietarului de a obliga pe cel de la care pretinde revendicarea bunului la ridicarea unor lucrări efectuate asupra acestuia, pentru o asemenea situație fiind instituită o instituție juridică distinctă, anume accesiunea - art. 566 alin. (9) C. civ.

Faptul că în litigiu reclamantul a înțeles să formuleze drept prim capăt de cerere o solicitare întemeiată pe dispozițiile legale privind acțiunea în revendicare, nu poate conduce la concluzia că următorul petit decurge din acesta și că excepția invocată de către pârât nu va mai fi analizată de către instanță prin raportare la temeiul de drept ce stă la baza solicitărilor ce vizează ridicarea lucrărilor și obligarea la plata despăgubirilor ce rezultă din lipsa de folosință a imobilului, acestea având la bază o instituție distinctă, față de care instanța are obligația de a analiza în ce măsură sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea sau respingerea sa.

Așadar, hotărârea recurată este nelegală ca urmare a greșitei aplicări a prevederilor art. 563, art. 566 și art. 582 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- În continuare, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, nu numai că a apreciat că petitele 2 și 4 sunt accesorii primului capăt de cerere, dar nici nu a dat eficiență prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., respectiv art. 224 C. proc. civ., calificarea solicitărilor de la punctele 2 și 4 din cererea introductivă ca fiind chestiuni accesorii nu a fost supusă discuției părților, fiind astfel înfrânt principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- În al doilea rând, prin dispozițiile art. 582 alin. (1) teza întâi C. civ. legiuitorul a instituit o condiție esențială în materia accesiunii imobiliare artificiale, respectiv calitatea de autor al lucrărilor în persoana celui în contradictoriu cu care proprietarul terenului poate opta/solicita aplicarea remediilor prevăzute de art. 582 C. civ.. În acest condiții, instanța de apel avea obligația de a analiza identitatea dintre persoana chemată în judecată - Municipiul București și Sectorul 4 al Municipiului București - și cea care deține calitatea de autor al lucrărilor executate pe imobilul teren, nefiind relevant titularul dreptului de proprietate al terenurilor învecinate cu cel pe care au fost edificate aceste lucrări. Se impune, așadar, a fi avut în vedere exclusiv autorul lucrărilor, iar nu și un eventual beneficiar al acestora, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale nu fac trimitere la calitatea de beneficiar al lucrărilor.

În cauză, Sectorul 4 este atât cel care administrează lucrările amenajate, cât și cel care percepe taxele asupra parcării amenajate. Municipiul București nu este autorul lucrărilor contestate de reclamant, astfel cum a susținut chiar acesta în fața Tribunalului și cum au reținut atât prima instanță, cât și instanța de apel, însă fără a se da efect dispozițiilor legale aplicabile în această materie. Astfel, Municipiul București nu poate fi obligat la suportarea unor consecințe ce nu derivă din acțiunile sale, respectiv nu poate fi răspunzător pentru lucrările efectuate de o altă entitate.

Instanța de apel nu a procedat la analiza acestor aspecte și a respins susținerile Municipiului București cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, realizând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 582 C. civ. ce precizează în mod clar faptul că proprietarul imobilului poate solicita desființarea lucrărilor autonome realizate pe terenul său în contradictoriu cu autorul acestor lucrări, textul legal nefăcând vreo mențiune cu privire la beneficiarul lucrărilor sau orice altă entitate distinctă de autorul lucrărilor.

Reiterează faptul că acest petit nu este dependent de primul, ce vizează acțiunea în revendicare, iar concluziile cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București trebuie analizate distinct, în raport de temeiul legal ce stă la baza fiecărei solicitări.

- În plus, Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă nici față de capătul de cerere privind obligarea la contravaloarea lipsei de folosință, acesta derivând din capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 582 C. civ., care indică la alin. (2) posibilitatea obligării autorului lucrărilor la repararea prejudiciilor cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință. Calitatea procesuală pasivă cu privire la acest capăt de cerere este strâns legată de aceleași considerente anterior prezentate, respectiv de persoana autor al lucrărilor autonome realizate asupra imobilului Municipiul București neavând calitate nici de constructor, nici de titular al autorizației de construire și nici de beneficiar al lucrării.

Întrucât Municipiul București nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la acest capăt de cerere, recurentul apreciază că instanța a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 582 C. civ., fapt ce atrage aplicabilitatea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a prezentat în cadrul considerentelor motive contradictorii, realizând o greșită aplicare a normelor de drept material și depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea unor condiții suplimentare pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile accesiunii imobiliare.

În acest sens, menționează că la pag. 19, para. 1 din hotărârea recurată se menționează că "dispozițiile art. 566 alin. (9) C. civ. din materia acțiunii în revendicare, care trimit la accesiunea imobiliară artificială, respectiv dispozițiile art. 577 și urm. C. civ. se referă doar la regulile aplicabile, nu și la calitatea procesuală, care revine, conform dispozițiilor din materia revendicării, art. 563 C. civ., posesorului sau celui care îl deține fără drept."

Rezultă că instanța de apel a avut în vedere trimiterea pe care legiuitorul o face cu privire la aplicabilitatea instituției accesiunii imobiliare în situația în care proprietarul imobilului urmărește desființarea unor lucrări realizate asupra imobilului său, care instituie condiții diferite în ceea ce privește persoana împotriva căreia proprietarul imobilului se poate îndrepta, însă concluzionează, în mod contradictoriu, în sensul în care apreciază că acțiunea ce decurge din dreptul proprietarului la desființarea lucrărilor și la despăgubiri nu se poate introduce decât împotriva pârâtului/pârâților din acțiunea în revendicare.

Or, câtă vreme instanța a reținut faptul că potrivit art. 566 alin. (9) C. civ., în situația în care s-au efectuat lucrări noi asupra imobilului devin aplicabile dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare, nu se poate concluziona în sensul în care acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 582 C. civ. se vor introduce împotriva persoanei care deține calitate procesuală pasivă în materia acțiunii în revendicare, deoarece ar rezulta o contradicție între aplicabilitatea celor două instituții de drept.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că s-ar aplica în privința calității procesuale dispozițiile din materia revendicării, respectiv că aceasta se poate exercita împotriva posesorului sau celui care deține fără drept imobilul. Or, câtă vreme Municipiul București nu se încadrează în vreuna dintre aceste situații, respingerea excepției având la bază un asemenea temei este, de asemenea contradictorie, neputând fi respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, deși Municipiul București nu este posesor sau detentor precar al imobilului.

Aparte de contradictorialitatea acestor mențiuni, instanța de apel a realizat o adăugare a unor condiții suplimentare pentru inițierea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile legale privitoare la accesiunea imobiliară, fapt ce excedează atribuțiilor puterii judecătorești, câtă vreme legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod distinct cele două instituții de drept, fără a institui o subordonare a celor două acțiuni judiciare.

Însușirea concluziei instanței de apel ar goli de conținut și ar face inaplicabile prevederile art. 582 C. civ., care instituie posibilitatea proprietarului unui imobil de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune având ca temei accesiunea imobiliară, fără a fi necesar a formula prin aceeași cerere și o solicitare referitoare la revendicarea imobilului.

Acțiunea ce vizează accesiunea imobiliară, de sine stătătoare, poate fi introdusă de proprietarul unui imobil, fără a fi condiționată de exercitarea unei acțiuni în revendicare, prin urmare concluzia instanței de apel este incorectă, fiind realizată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și cu o greșită aplicare a normelor prevăzute de art. 563, art. 566 și art. 582 C. civ.

- Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 4 și art. 22 din Legea nr. 255/2010, în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității.

Prin demararea procedurii de expropriere și prin declararea de utilitate publică a imobilului teren se are în vedere satisfacerea unui interes general și anume acela al reîntregirii Parcului Lumea Copiilor și a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc. În acest context, interesul public trebuie să primeze interesului privat manifestat de către reclamant față de lucrările edificate de Sectorul 4 al Municipiului București.

Pretențiile reclamantului de ridicare a lucrărilor edificate de Sectorul 4 al Municipiului București - manifestare a unui interes privat - nu pot fi de natură a nega lucrările de utilitate publică ce urmează a fi demarate asupra întregului coridor de expropriere. Aceste pretenții pot fi realizate în cadrul procedurii de expropriere, iar nu pe calea prezentului litigiu, al cărui finalitate este aceea de revendicare a suprafeței de teren pretins ocupată de lucrările edificate de Sectorul 4, reclamantul neavând deschisă calea revendicării unui bun/parte dintr-un bun inclus în coridorul de expropriere, motiv pentru care petitele 1 și 2 apar ca fiind inadmisibile.

Recurentul-pârât apreciază că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 4 și art. 22 din Legea nr. 255/2010, reținând faptul că, în cadrul procedurii de expropriere, expropriatul poate contesta cuantumul despăgubirilor doar după ce i se comunică hotărârea de stabilire a acestora și a notificării intenției de expropriere, reținând astfel că acțiunea în revendicare și de ridicare a lucrărilor, ce face obiectul litigiului, este admisibilă, eludând cele stabilite prin Decizia nr. 14/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Contrar concluziei exprimate de instanța de apel, reclamant avea la dispoziție alte pârghii pentru atingerea scopului său, pretențiile pe care le ridică cu privire la imobil putând fi realizate în cadrul procedurii de expropriere, iar nu pe calea prezentului litigiu, în cadrul căruia finalitatea este reprezentată de revendicarea suprafeței de teren pretins ocupată de lucrările edificate de Sectorul 4 al Municipiului București.

Dacă s-ar menține hotărârile instanțelor de fond, prin care pârâtele au fost obligate la desființarea și ridicarea lucrărilor de amenajare a parcării și a celor adiacente, ar fi necesar ca imobilul să rămână în patrimoniul reclamantului, ipoteză imposibilă câtă vreme a fost deja declanșată procedura de expropriere, iar întregul teren urmează a fi trecut în proprietatea municipalității prin emiterea deciziei de expropriere.

- Ivocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuale, instanța de apel a reținut că fapta ilicită a Municipiului București este dovedită ca urmare a ocupării fără drept a terenului reclamantului, conform plângerii penale formulate de acesta, iar potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Câtă vreme s-a reținut fără dubiu că fapta ilicită este reprezentată de încălcarea proprietății reclamantului prin extinderea lucrărilor de amenajare a parcării, iar aceste lucrări au fost efectuate de către Sectorul 4, rezultă cu claritate faptul că Municipiul București nu se poate face culpabil de această faptă ilicită și nu îi poate fi imputată conduita unei alte persoane.

Așadar, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ. care menționează în mod explicit faptul că cel care cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită este obligat la repararea acestuia, prin hotărârea pronunțată fiind extinsă această formă de răspundere cu privire la un terț față de autorul lucrărilor ce reprezintă faptă ilicită reținută în cauză.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Sectorul 4 București prin Primar a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care stabilesc că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Analizând toate circumstanțele cauzei, respectiv situația juridică a terenului aflat în procedura exproprierii, recurentul afirmă că acțiunea formulată de reclamant este lipsită de interes și că, la acest moment, singurul interes al acestuia nu ar putea fi decât acela de a putea intra în posesia despăgubirilor stabilite de expropriator pentru terenul ce face obiectul prezentei cauze. Aceasta întrucât terenul din București, str. x, având număr cadastral x, se regăsește în lista imobilelor afectate de coridorul de expropriere, la poziția 1 din Anexa nr. 2 la H.C.G.M.B. nr. 406/26.11.2021 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică necesar a fi efectuate în vederea reîntregirii Parcului Lumea Copiilor și a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc.

Includerea imobilului în coridorul de expropriere servește satisfacerii interesului general, respectiv reîntregirea Parcului Lumea Copiilor și a edificării în cadrul acestuia a parcului tematic România Parc.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că procedura de expropriere a fost declanșată și se află în prima etapă reglementată de Legea nr. 255/2010. Chiar dacă procedura de expropriere nu a fost încă finalizată, rezultă lipsa de interes a promovării capetelor I și II ale cererii de chemare în judecată, având în vedere că procedura exproprierii se află în curs de derulare, iar finalitatea acesteia este reprezentată chiar de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului de către intimat, în conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce privește al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, apreciază că obligarea pârâtului la desființarea lucrărilor efectuate ar duce la crearea unei situații injuste pentru acesta, aducând totodată atingere interesului general, având în vedere că terenul a fost declarat de utilitate publică, fiind în desfășurare procedura exproprierii.

Prin urmare, recurentul-pârât solicită să constate faptul că instanța de apel în mod greșit a respins apelurile formulate în cauză, încălcând dispozițiile procedurale stabilite de legiuitor la art. 35 C. proc. civ., în sensul în care a apreciat că interesul în formularea cererii de chemare în judecată subzistă la momentul judecării cauzei în această etapă procesuală.

- Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere normele de drept material stabilite prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv art. 4 din lege care prevede care sunt etapele procedurii de expropriere.

În cauză, procedura de expropriere se află în prima etapă reglementată de lege, în sensul în care au fost aprobați indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes local, operând inclusiv transferul dreptului de proprietate, în sensul în care a fost satisfăcut interesul general prin efectuarea lucrărilor de interes public, în cauză fiind realizate două dintre cele patru etape ale procedurii de expropriere.

În cazul procedurii de expropriere, legiuitorul a prevăzut prin dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 doar posibilitatea contestării aspectelor referitoare la despăgubirile acordate nu și cu privire la chestiuni ce țin de interesul public al efectuării lucrărilor, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să formuleze o acțiune prin care să solicite instanței obligarea expropriatorului la consemnarea sumelor la dispoziția sa și să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor conform dispozițiilor Legii nr. 255/2010.

Prin Decizia nr. 14/08.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate și solicită atât stabilirea acestora de către instanță, cât și obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere și consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.

Totodată, se reține că lipsa hotărârii de stabilire a despăgubirii, la care se face referire în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, echivalează cu refuzul expropriatorului/comisiei de a-și îndeplini obligațiile reglementate de această lege, iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanțelor competente.

Referitor la obligarea apelantului la plata prejudiciului determinat de lipsa de folosință a imobilului, recurentul-pârât apreciază că reclamantul avea posibilitatea și ar fi trebuit să îl solicite prin aceeași acțiune prin care solicita și obligarea expropriatorului la finalizarea procedurii de expropriere. În concluzie solicită admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Recurentul-pârât Sectorul 4 al Municipiului București a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul București, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, respectiv admiterea cererii de recurs, în ceea ce privește excepția inadmisibilității.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Sectorul 4 al Municipiului București, solicitând respingerea recursului ca nefondat și, totodată, să se constate inadmisibilitatea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentul nu a invocat în fața instanțelor de fond excepția lipsei de interes.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. La 28 martie 2025 recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General a formulat punct de vedere la raport, arătând că apreciază întemeiate concluziile prezentate în raport, iar prin încheierea din 6 mai 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Sectorul 4 București prin Primar și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 873 A din 18 septembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

A fixat termen de judecată la 16 septembrie 2025, complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie prezentate. Întrucât motivele recursului declarat de Sectorul 4 sunt similare cu cele ale Municipiului București, regăsite la secțiunea "C" a memoriului acestuia din urmă, examinarea lor în limita acestei părți se va face printr-o analiză comună.

a) Motivele pe care se sprijină recursul formulat de pârâtul Municipiul București sunt nefondate.

- Contestând legalitatea dezlegării instanțelor de fond asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere în revendicarea terenului reclamantului, acest recurent a susținut, în esență, că întrucât nu exercită posesia terenului ce face obiectul litigiului și nu este nici detentor precar al acestuia, nu se putea reține legitimarea sa în proces întrucât are poziția unui terț față de situația creată și față de pretențiile exhibate de reclamant. Pentru acest motiv, a susținut o primă critică de aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la acțiunea în revendicare, respectiv art. 563 C. civ.

Critica este nefondată, aceasta neputând fi primită câtă vreme a rezultat din datele de fapt ale cauzei că terenul aflat în litigiu, ce aparține reclamantului, se învecinează cu cel al Municipiului București, care a fost dat spre administrare Sectorului 4 (în baza HCGMB nr. 403/2016) și care a amenajat pe acesta o parcare publică, terenul reclamantului fiind afectat atât prin lucrările de amenajare, cât și prin extinderea parcării construite peste limita de proprietate aparținând recurentului municipiu.

Împrejurarea că între Municipiul București și Sectorul 4 a intervenit un act de dare în administrare a terenului învecinat celui în litigiu, proprietatea intimatului-reclamant, ori că acțiunile de amenajare a parcării aparțin celuilalt pârât (sectorul 4) nu înlătură calitatea procesuală pasivă a Municipiului București în acțiunea în revendicarea terenului reclamantului, ocupat în circumstanțele mai sus precizate, sub motivul că acesta nu este posesor ori detentor al terenului ocupat.

Fiind vorba despre o acțiune în care se dispută dreptul de proprietate, de bună seamă că titularul dreptului justifică deplin calitate procesuală pasivă întrucât, în primul rând, în raport cu el trebuie fixate marjele/limitele dreptului său de proprietate și cele ale exercițiului posesiei, după cum corect au stabilit instanțele de fond, fiind nefondate susținerile acestui recurent privitoare la greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 563 C. civ.

In plus, așa după cum pertinent au reținut ambele instanțe de fond, actul de dare în administrare intervenit între Municipiul București și Sectorul 4, departe de a justifica lipsa calității procesuale pasive a celui dintâi pârât în acțiunea în revendicare, relevă faptul că această entitate exercită o posesie corprore alieno asupra terenului amenajat în prezent ca parcare publică deoarece Sectorul 4 exercită un drept de administrare în numele Municipiului București.

- Dezlegarea asupra lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București a fost contestată de acesta și în raport de capetele de cerere 2 și 4 ale acțiunii, privitoare la obligarea pârâților la desființarea lucrărilor și la plata contravalorii lipsei de folosință.

Prealabil însă, criticile recurentului au vizat greșita calificare a acestor capete de cerere ca fiind accesorii, nesupunerea acestei calificări dezbaterii contradictorii a părților, încălcarea principiului contradictorialității și greșita aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Aceste critici sunt nefondate, neputând fi reținute.

Faptul că cererile în obligarea pârâtelor la desființarea lucrărilor și la plata contravalorii lipsei de folosință au temeiuri legale diferite față de cererea în revendicarea terenului ori că țin de materii diferite, nu constituie un argument care demonstrează caracterul lor de cereri principale, de natură să contrazică caracterul accesoriu al acestor pretenții în arhitectura litigiului, întrucât nu acesta este criteriul legal de ierarhizare în cereri principale și cereri accesorii.

Potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cererile accesorii sunt acele cereri a căror soartă/rezolvare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

Așadar, nu temeiul juridic al diverselor cereri formulate în proces dă criteriul de partajare a acestora în cereri principale și accesorii, după cum aceste temeiuri ar fi comune (identice) ori diferite - fiind și greu de imaginat ca pretenții diferite, din punct de vedere al obiectului și finalității lor, cum sunt cele în discuție, să poată avea un temei juridic identic, pentru a funcționa criteriul de partajare în cheia indicată de recurent -, ci raportul de determinare și de influențare a rezolvării care există între acestea, fiind în mod evident aflate într-un raport de accesorietate cererile de obligare la desființarea lucrărilor care ocupă terenul reclamantului și la plata lipsei de folosință, în raport cu cererea în revendicarea terenului ocupat abuziv întrucât este limpede că rezolvarea lor este influențată de modul de rezolvare a celei din urmă pretenții menționate (în revendicare).

Prin urmare, toate aceste capete de cerere se află într-un raport de cerere principală (în revendicare)/cereri accesorii (în desființarea lucrărilor amplasate pe terenul reclamantului și în plata contravalorii lipsei de folosință a acestuia), nu ca urmare a unei calificări date lor de către instanța de judecată, ci pentru că în acest mod a fost construită, în virtutea principiului disponibilității, cererea de chemare în judecată și pentru că rezolvarea primeia influențează soarta celorlalte două. Nu este, deci, vorba despre o greșită calificare atribuită capetelor de cerere de către instanța de apel, cum eronat critică recurentul-pârât.

Astfel stând lucrurile, instanța de apel nici nu putea fi ținută, după cum lipsit de temei critică recurentul-pârât, de a pune în discuție vreo calificare a capetelor de cerere regăsite în acțiunea dedusă judecății. Cum această calificare decurge din natura pretențiilor și din logica măsurilor solicitate, iar nu prin atribuirea ei de către instanță, dezbaterea contradictorie cerută de către recurentul-pârât nici nu era necesară.

De altfel, toate aceste critici relevă susținerea lor omisso medio, întrucât orice dezbatere despre cadrul procesual al judecății trebuia realizată în fața primei instanțe iar nu prin activitatea instanței de apel, care înfăptuiește o judecată în controlul judiciar devolutiv.

Se observă însă că, în mod eronat, recurentul critică sub acest aspect activitatea instanței de apel, prima căreia, eventual, ar fi trebuit să îi deducă critici legate de cadrul procesual/calificarea cererilor formulate în proces (aspecte care însă nu se regăsesc în apelul formulat de această parte), cu atât mai mult cu cât judecata realizată în primă instanță a tratat capetele de cerere ale acțiunii ca aflându-se în același raport de dependență unele față de celelalte.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Pentru aceste motive nu vor putea fi primite criticile recurentului-pârât întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la lipsa contradictorialității, greșita calificare a capelelor de cerere, greșita aplicare a normelor ce vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului, acestea fiind vădit nefondate și susținute cu încălcarea regulilor procedurale mai sus menționate.

În continuare, împrejurarea că încălcarea proprietății reclamantului a avut loc prin extinderea pe seama sa a parcării amenajate de către Sectorul 4 pe terenul învecinat care aparține Municipiului București, justifică deopotrivă calitatea procesuală pasivă a acestui subiect și cât privește judecarea capetelor de cerere accesorii relative la desființarea lucrărilor ce ocupă terenul reclamantului și la plata lipsei de folosință.

Litigiul de față nu este decât în mod rezidual unul de desocotire între proprietarul terenului și autorul unei lucrări autonome cu caracter durabil executate asupra acestuia, pentru a putea fi tranșat, fie și sub aspectul chestiunii calității procesuale pasive a Municipiului București, pe tărâmul dispozițiilor prevăzute de art. 582 C. proc. civ., cum critică acesta cu ignorarea particularităților cauzei. Cauza de față presupune, în mod esențial, restabilirea dreptului de proprietate încălcat (cel al reclamantului), apărarea acestuia prin obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului ocupat, dar și readucerea sa în starea inițială, anterioară ocupării, prin desființarea lucariilor de construcție, plantație și amenajări specifice unei parcări, elemente care, prin încorporare, au devenit proprietatea titularului fondului învecinat (Municipiul București).

Faptul că exercitarea atributelor dreptului de proprietate este scindată între Municipiul București și Sectorul 4, căruia primul i-a atribuit un drept de administrare asupra terenului proprietatea sa, nu absolvă de răspundere juridică și nu lipsește de calitate procesuală pasivă Municipiul București în litigiul de față în privința tuturor capetelor de cerere, câtă vreme încălcarea atât de gravă a dreptului de proprietate a reclamantului este consecința unui exercițiu al dreptului de administrare în afara ori peste limitele dreptului conferit, date de înseși limitele dreptului de proprietate ce aparține Municipiului București. Or, repararea încălcărilor ce au decurs din atare situație și readucerea dreptului încălcat în situația anterioară, cu toate măsurile pe care le presupune, justifică legitimarea procesuală în proces atât a titularului dreptului de administrare exercitat abuziv, autor al lucrării de construcție și amenajare a parcării publice, dar, deopotrivă, și a titularului dreptului de proprietate asupra fondului învecinat, proprietatea reclamantului, devenit proprietar al elementelor de construcție prin încorporare.

Așadar, cele două elemente specifice litigiului, semnalate ca atare de instanțele de fond, respectiv posesia corpore alieno pe care o exercită Municipiul București asupra terenului proprietatea sa și dobândirea de către acesta a proprietății elementelor de construcție specifice amenajării parcării publice, prin încorporarea lor, sunt cele care justifică în cauză calitatea procesuală pasivă a acestui subiect, pe capetele de cerere accesorii ale acțiunii, independent de aspectul necontestat, stabilit pe baza probatoriilor, anume că Sectorul 4 este autorul lucrării de amenajare a parcării publice.

Aceste elemente de specificitate fac neglijabil argumentul de nelegalitate a soluției respingerii acestei excepții de către instanța de apel, susținut de recurent cu trimitere la conținutul art. 582 C. proc. civ. și la indicarea ca autor al lucrării a Sectorului 4, cel ce a fost autorizat pentru executarea acesteia.

Pentru aceste considerente, critica recurentului-pârât întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la norma art. 582 C. proc. civ., va fi înlăturată ca nefondată.

- În aceeași idee, nu este nici contradictorie și nici rezultatul depășirii atribuțiilor puterii judecătorești - după cum fără temei critică recurentul-pârât - afirmația instanței de apel care, înlăturând-i argumentul privitor la lipsa calității sale procesuale pasive pe capetele de cerere accesorii ale acțiunii, sprijinit pe conținutul art. 582 C. proc. civ., a reținut că nu aceste dispoziții legale rezolvă în speță chestiunea calității procesuale pasive, ci acelea din materia revendicării (art. 563 C. civ.) care îl indică în acest sens pe posesorul sau detentorul fără drept al terenului în litigiu. Astfel, efectele admiterii acțiunii în revendicare, reglementate de art. 566 C. civ., printre care și dreptul proprietarului la desființarea lucrării și la plata de despăgubiri, nu se pot produce decât asupra pârâtului/pârâților din acțiunea în revendicare. Concluzia instanței de apel este corectă și în acord cu conținutul complex al raportului juridic conflictual dedus prezentei judecăți, întrucât ține seama de particularitățile cauzei, în timp ce prevederile art. 582 C. civ. ar putea singure prezenta relevanță într-o eventuală desocotire între cei doi pârâți în legătură pe costul elementelor de construcție și amenajări executate pe terenul proprietatea Municipiului București.

Câtă vreme, urmare a amenajărilor executate pe întreaga suprafață a terenului proprietatea Municipiului București, consecința a fost aceea a depășirii limitelor acestei proprietăți și extinderea sa asupra proprietății învecinate aparținând reclamantului, recurentul-pârât nu-și poate invoca cu succes lipsa calității procesuale pasive nici în acțiunea în revendicarea terenului astfel ocupat și nici în soluționarea capetelor accesorii acesteia, menite să asigure repararea prejudiciului și restabilirea completă a situației de fapt și a celei juridice a dreptului încălcat. Doar justificarea că mutarea limitelor proprietății sale asupra terenului vecin și amplasarea pe acesta a elementelor de construcții amenajate pe propriul teren nu constituie fapta proprie, ci aceea a titularului dreptului de administrare pe care l-a transmis, nu este suficientă deoarece recurentul-pârât poartă o răspundere în legătură cu actele juridice realizate în legătură cu proprietatea sa (transmiterea dreptului de administrare asupra terenului) care au produs consecințele mai sus expuse în legătură cu proprietatea învecinată.

Explicațiile și demonstrațiile regăsite la pct. 55-57 ale memoriului de recurs sunt, din acest motiv nerelevante, ele neținând cont tocmai de particularitatea componentei principale a litigiului, care este aceea a acțiunii în revendicare.

- Capitolul "C" al acestui memoriu de recurs dezvoltă critici de nelegalitate similare cu ale recurent-pârât Sectorul 4, în legătură cu greșita soluționare în apel a excepției inadmisibilității acțiunii, față de inițierea procedurii de expropriere a întregului teren deținut de reclamant, astfel cum atestă existența HCGMB nr. 406/26.11.2021, motiv pentru care acestora li se va răspunde într-o analiză comună.

Astfel, într-o expunere amplă a argumentelor lor, cărora instanța de apel le-a răspuns în mod complet și legal, cei doi recurenț-pârâți au reiterat critici vizând lipsa de interes a reclamantului în susținerea și rezolvarea finală a acțiunii sale, considerând că singurul său interes ar putea fi acela al intrării în posesia despăgubirilor stabilite de expropriator, prevalența interesului public asupra interesului privat manifestat de reclamant față de lucrările edificate de Sectorul 4, existența singurului cadru legal al exproprierii (Legea nr. 255/2010) în care pot fi rezolvate pretențiile acestuia, inexistența la dispoziția sa a acțiunii în revendicarea terenului afectat de amenajarea parcării pentru motivul că a fost inclus în coridorul de expropriere.

Aceste multe susțineri nu au fost sprijinite însă decât pe același unic document care a permis pârâților să formuleze apărări în proces în legătură cu o cauză de expropriere, respectiv HCGMB nr. 406/26.11.2021, de aprobare a declanșării procedurilor de expropriere pentru imobilele proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "întregirea Parcului Lumea Copiilor", între care s-ar afla și cel al reclamantului, nefiind parcursă nicio altă etapă a afirmatei exproprieri și care se regăsește în același stadiu incipient din anul 2021 (așadar de 4 ani), semnalat ca atare și prin decizia recurată.

Separat de împrejurarea că emiterea HCGMB nr. 406/26.11.2021, care a făcut posibilă o discuție despre expropriere în cauză, a fost adoptată la trei ani de zile ulterior demarării lucrărilor de amenajare a parcării publice, cu consecința ocupării și integrării în aceasta a celor două suprafețe din proprietatea reclamantului, individualizate prin raportul de expertiză administrat în dosarul de fond, se reține, în acord cu art. 7 și 8 din Legea nr. 255/2010, că după aprobarea indicatorilor tehnico-economici, expropriatorul are obligația consemnării sumelor individuale la dispoziția proprietarilor de imobile, a afișării listei imobilelor ce urmează să fie expropriate și a notificării intenției de expropriere a imobilelor, proprietarilor acestora. Mai departe, potrivit art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, transferul forțat al dreptului de proprietate asupra terenurilor exproprietare are loc în etapa a III-a a exproprierii, la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor individuale stabilite cu titlu de plată a despăgubirii.

Or, cum aceste etape ale exproprierii nu au fost atinse/parcurse în legătură cu terenul ce aparține reclamantului, nu pot fi văzute decât ca nefondate criticile recurenților care invocă lipsa lui de interes al intimatului-reclamant în a acționa pe cale prezentului demers litigios și inabilitatea legală a acestuia de a dispune de o acțiune în revendicare și în despăgubiri ori în readucerea terenului la starea inițială, când unica acțiune ce i-ar fi deschisă ar fi aceea în cadrul procedurii de expropriere, a contestării despăgubirilor ori în obținerea acestora. Tot astfel, doar lipsit total de acoperire în dispozițiile legii și în datele de fapt ale cauzei, așa cu au fost ele stabilite în evaluarea instanțelor de fond, susține recurentul Sectorul 4 că, în speță, ar fi operat inclusiv transferul dreptului de proprietate "în sensul în care a fost satisfăcut interesul general prin efectuarea lucrărilor de interes public", suținere de altfel confuză și contrazisă chiar de următoarele sale afirmații, prin care adaugă faptul că ar fi fost parcurse doar două din cele patru etape ale exproprierii.

Cât timp calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra terenului litigios exista la data promovării acțiunii pendinte și cum aceasta s-a menținut neschimbată pe durata prezentului litigiu, nu există niciun argument legal de a susține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și a cererilor accesoriile acesteia ori de a conchide că, în această calitate, reclamantul nu avea deschisă calea unei acțiuni în apărarea și restabilirea integrității dreptului său de proprietate ce a fost încălcat.

De altfel înțelegerea profund greșită a situației dreptului reclamantului e relevantă de argumentul prin care Municipiul București susține că stadiul incipient în care a rămas procedura exproprierii nu este relevant în datele litigiului, esențial fiind că terenul reclamantului a fost declarat de utilitate publică, fiind parte a coridorului de expropriere stabilit prin HCGMB nr. 406/26.11.2021. Iar neparcurgerea celorlalte etape ale exproprierii, între care și plata despăgubirii (care, conform Legii nr. 255/2010, alături de emiterea actului administrativ de expropriere, marchează transferul forțat al dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator), are pentru acest recurent semnificația că intimatul-reclamant poate doar promova o acțiune pentru obținerea acestora. Pentru Sectorul 4, cum s-a arătat, percepția asupra situației este că, deși nu au fost parcurse integral etapele exproprierii, ci doar primele două (potrivit susținerii sale), transferul dreptului de proprietate ar fi operat prin satisfacerea interesului general realizat prin efectuarea lucrărilor de interes public, afirmație care este cu totul străină de dispozițiile Legii nr. 255/2010 care reglementează etapele exproprierii și condițiile transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse expro