ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2024

Ședința publică din data de 12 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în 09.07.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea sa situat în București, str. x, începând cu data de 06 iulie 2015 până la data efectuării raportului de expertiză și în continuare, pe toată durata menținerii regimului juridic actual al imobilului, contravaloare pe care a estimat-o provizoriu ca fiind de 12.960 euro/an, respectiv de 1.080 euro/lună (echivalentul a 0,2 euro/mp/lună) și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 451 C. proc. civ.

În data de 23 iulie 2018 reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale din cadrul ultimului paragraf de la pagina 5 a acțiunii principale, în cadrul căruia a fost specificată suma "în cuantum de 99.797,18 RON" în loc de "în cuantum de 60.393,6 RON".

Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2018, reclamantul a completat obiectul cererii de chemare în judecată cu un alt capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 9224/21.12.2018, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 752/30.06.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 220A/20.02.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 752/30.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: a admis în parte acțiunea modificată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 5.400 mp, situat în București, str. x, calculată la nivelul a 0,2985 euro/mp/lună, începând cu 06.07.2015, cât timp se menține regimul juridic actual al imobilului; a admis cererea de majorare onorariu expert formulată expert B.; l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata diferenței onorariului de expert, de 1.800 RON; l-a obligat pe intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 7.168,87 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru fond și apel, precum și onorarii expert.

Prin încheierea din data de 06.02.2023, care face corp comun cu decizia atacată, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus amânarea pronunțării la data de 20.03.2023, soluția urmând a fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Prin încheierea din 12.04.2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a încuviințat apelantului-reclamant proba cu înscrisuri și proba cu expertiza evaluatorie, având ca obiective: (i) stabilirea contravalorii lipsei de folosință pentru categoria curți-construcții pretinsă de apelant pentru perioada 6.07.2015 și în continuare, cât timp se menține regimul juridic al terenului în raport de Certificatul de urbanism nr. x/25.05.2018, respectiv de obiectul acestui certificat de urbanism; (ii) stabilirea contravalorii lipsei de folosință a acestui teren în raport de criteriile cuprinse în HCGMB nr. 211/2007 privind evaluarea terenurilor ce aparțin domeniului public sau privat al Municipiului București; (iii) precizarea dacă există o contravaloare a lipsei de folosință pentru categoria pe care terenul a avut-o, de intravilan agricol, și determinarea acesteia. Totodată, instanța de apel a stabilit onorariul provizoriu, în cuantum de 1.200 RON, în sarcina apelantului-reclamant, cu obligația de a face dovada achitării acestuia și a desemnat, în mod aleatoriu, din programul informatic pus la dispoziția instanței pe doamna expert B., fiind acordat termen de judecată la 14.06.2021.

Prin încheierea din 16.05.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus revenirea cu adresă către expert, cu mențiunea să răspundă la completarea solicitată de către apelant, urmând să țină cont și de obiecțiunile încuviințate intimatului-pârât în privința răspunsului ce se va acorda completării la raportul de expertiză și să formuleze concluzii și pe obiectivele anterior stabilite în raport de aceste obiecțiuni, sens în care a fost amânată cauza și a fost acordat termen de judecată la 20.06.2022.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La rândul său, și pârâtul Municipiul București, prin Primar General, a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., atât împotriva deciziei nr. 220A/20.02.2023, cât și a încheierilor din data de 12.04.2021, 16.05.2022 și 06.02.2023 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

a) Recursul declarat de către reclamant:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea atacată este nemotivată în ceea ce privește neacordarea sumelor aferente terenului pentru un regim construibil și a menținerii valorilor rezultate obținute în urma unei alte proceduri de calcul.

Recurentul-reclamant arată că este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren prevăzut ca spațiu verde în Planul Urbanistic General (PUG) al Municipiului București, iar la momentul dobândirii dreptului de proprietate schimbarea unei asemenea destinații era posibilă prin elaborarea și aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ) de către autoritățile publice locale, respectiv: inițial, dispozițiile art. 63 din Legea nr. 137/1995 permiteau schimbarea destinației terenurilor prevăzute ca spații verzi de documentația urbanistică, în condițiile Legii nr. 350/2001, prin elaborarea și aprobarea, potrivit legii, a unui PUZ, iar ulterior, potrivit art. 71 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului - Legea nr. 265/2006.

O.U.G. nr. 114/2007 a modificat prevederile O.U.G. nr. 195/2005 și a interzis schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, indiferent de regimul juridic al acestora.

Invocând decizia nr. 1416/17.12.2008 a Curții Constituționale, recurentul-reclamant arată că acțiunea pe care a promovat-o nu reprezintă o acțiune în justificarea abuzului autorității publice, ci în stabilirea unei juste despăgubiri pentru tulburarea ce i s-a cauzat.

Susține recurentul-reclamant că este titularul dreptului de proprietate asupra unui teren intravilan pe care dorește, în continuare, să construiască un ansamblu rezidențial, potrivit certificatului de urbanism, că acest teren este prevăzut ca spațiu verde în PUG al Municipiului București, astfel că reclamantul - prejudiciat de interdicție - a urmat indicațiile explicite ale Curții Constituționale și a solicitat autorităților administrației publice locale, repararea pagubei care i-a fost cauzată.

Cu toate că instanța de apel a reținut în mod corect că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtului-intimat, recurentul-reclamant apreciază că se impune casarea deciziei recurate din perspectiva nemotivării, întrucât instanța de apel nu a explicat de ce consideră că nu are un caracter cert prejudiciul determinat.

Recurentul-reclamant invocă încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de către instanța de apel, întrucât nu a răspuns și nici nu a înlăturat o serie de argumente ale sale, ce aveau aptitudinea de a influența soluția pronunțată în cauză, sens în care prezintă considerații teoretice privind garanțiile din materia dreptului la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii judecătorești, precum și jurisprundeța CEDO (cauza Albina contra României) și jurisprudența Înaltei Curți (decizia nr. 1557/4.10.2016, decizia nr. 784/12.02.2020, decizia nr. 1196/23.03.2017 și decizia nr. 3611/13.11.2015).

Recurentul-reclamant pretinde că nu este suficientă motivarea instanței de apel cu privire la întinderea prejudiciului, sens în care învederează că este nemotivată hotărârea relativ la considerentele potrivit cărora "prejudiciul cuantificat la valoarea chiriei stabilit pe o piață liberă nu este cert."

Curtea de apel nu se apleacă asupra considerentelor reclamantului, printr-o analiză critică a probatoriului propus, ci doar se limitează la a arăta, în mod nelegal, că susținerile și cererile acestuia nu sunt întemeiate.

Recurentul-reclamant precizează că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a aplicat greșit o serie de norme de drept material, iar, prin raportare la considerațiile teoretice dezvoltate în memoriul de recurs, apreciază că instanța de apel nu a prezentat - aplicat și coerent - argumentele pe care și-a întemeiat soluția, ci s-a limitat la o simplă apreciere de ordin general, fără a explica de ce prejudiciul nu ar avea, din această perspectivă, un caracter cert, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Pretinde că acest considerent al instanței de apel nu se bazează pe un silogism judiciar propriu-zis, enunțând o concluzie generală, de principiu: un prejudiciu care nu este cert, este eventual.

Instanța de apel a ignorat argumente esențiale pentru soluționarea litigiului și a încălcat dreptul recurentului-reclamant la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, potrivit căruia acest drept poate fi considerat efectiv, numai dacă observațiile părților sunt într-adevar "ascultate".

Toate acestea echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate, motiv pentru care solicită casarea în integralitate a hotărârii și rejudecarea cauzei.

b) Recursul declarat de către pârât:

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și a încheierilor atacate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

- Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât învederează că decizia și încheierile atacate (din data de 12.04.2021, 16.05.2022 și 06.02.2023) au fost pronunțate cu încălcarea prevederilor art. 83 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 176 C. proc. civ., deoarece la toate termenele de judecată din apel reclamantul (persoană fizică) a fost reprezentat de o altă persoană fizică, respectiv mandatarul special C. (ce nu are calitatea de avocat), acesta formulând concluzii în fața instanței atât în cadrul cercetării procesului, cât și în cadrul dezbaterii fondului cererii.

În raport cu prevederile art. 176 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât învederează că nu este necesar a demonstra o vătămare produsă prin încălcarea aplicării dispozițiilor legale ce vizează reprezentarea procesuală, nulitatea intervenind independent de producerea unei vătămări.

Subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), recurentul-pârât pretinde că instanța de apel a încălcat prevederile art. 32 (cu referire la condiția existenței capacității procesuale), art. 40 și art. 176 C. proc. civ., art. 34, art. 35 C. civ., întrucât dăinuie bănuiala legitimă cu privire la capacitatea de folosință a reclamantului (anume dacă acesta se mai află în viață), având în vedere vârsta înaintată a acestuia (92 ani).

Instanța de apel avea obligația de a cerceta îndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea acțiunilor în fața instanțelor de judecată, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 40 C. proc. civ., cererile formulate de o persoană ce nu are capacitate procesuală sunt nule.

Totodată, recurentul-pârât învederează că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea principiului echității de către curtea de apel, în contextul în care aplicarea principiilor generale de drept are loc ulterior aplicării dispozițiilor legale incidente.

Câtă vreme în materia ce face obiectul prezentei cauze - răspundere civilă delictuală - există numeroase texte legale care pot duce la soluționarea litigiului, nu există nicio rațiune pentru care instanța ar fi fost nevoită să recurgă la aplicarea principiului echității.

- Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 33/1994, a art. 2 din Legea nr. 255/2010, a art. 3-5 din Legea nr. 18/1991 și a prevederilor cuprinse în Anexa Legii nr. 213/1998.

Instanța de apel a reținut drept circumscriere a faptei ilicite existența utilității publice a terenului ce face obiectul judecății, menținerea acesteia, respectiv amplasarea pe teren a unor parcuri publice.

Or, acest fapt este contrar realității, câtă vreme nu există niciun document din care să reiasă declararea utilității publice a terenului deținut de reclamant și nici nu a fost făcută dovada existenței unor parcuri amplasate în acest spațiu.

Recurentul-pârât arată că, în raport cu prevederile Legii nr. 33/1994, în cauză nu s-a făcut dovada declarării terenului ca fiind de utilitate publică, iar instanța de apel a apreciat eronat că încadrarea urbanistică a unui teren în zona UTR V1a ar corespunde și cu existența unui parc în acel amplasament, respectiv că bunul imobil devine parte a domeniului public.

Simpla menționare a destinației unui imobil prin documentația de urbanism nu echivalează nici cu o expropriere, care ar presupune declararea utilității publice a terenului respectiv, dar nici cu amplasarea în fapt a unui parc, respectiv oferirea accesului nelimitat publicului pe respectivul spațiu.

Recurentul-pârât pretinde că dispozițiile cuprinse în Anexa Legii nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reglementează sfera bunurilor proprietate publică.

Or, pe terenul intimatului-reclamant nu este amplasat ori amenajat un parc, pentru a putea aprecia că sunt incidente aceste dispoziții legale.

Invocând prevederile art. 2 din Legea nr. 255/2010 și art. 44 din Legea nr. 350/2001, recurentul-pârât arată că pe terenul ce face obiectul prezentei cauze nu au fost demarate lucrări de interes public, spațiul nefiind amenajat pentru a deservi comunității drept parc, instanța de apel făcând o confuzie între declararea de utilitate publică a unui teren, respectiv amplasarea unui parc pe teren și stabilirea unei categorii de folosință a terenului prin documentațiile de urbanism.

Planul urbanistic general nu reprezintă un act prin care să se declare utilitatea publică a unui teren, acest instrument de planificare urbană neavând un asemenea efect juridic, astfel cum prin acest document nu se realizează nici amplasarea de parcuri în anumite spații, ci doar încadrează din punct de vedere urbanistic zonele localității ce fac obiectul analizei de specialitate.

Învederează recurentul-pârât că bunul nu este scos din circuitul civil, iar reclamantul nu a pierdut nicio prerogativă a dreptului său de proprietate asupra imobilului câtă vreme terenul poate fi exploatat conform destinației sale sau poate fi înstrăinat către un terț care dorește să îl folosească în modurile permise.

Interdicția de schimbare a destinației terenului nu afectează utilizarea sa, în sensul în care a fost reconstituit inițial dreptul de proprietate, anume de exploatare agricolă, dar și conform destinației prevăzute prin PUG, mai ales că reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a efectuat cu o sarcină impusă proprietarului de a nu îi schimba destinația și de a nu face nimic de natură a produce schimbări ale funcțiilor spațiilor verzi care să echivaleze cu încălcarea unui drept concret și efectiv.

Nu se poate reține o lipsă de diligență a recurentului-pârât cu privire la exproprierea terenului, deoarece Municipiul București nu are atribuții în procedura exproprierii reglementată de Legea nr. 33/1994 și de Legea nr. 255/2010, fiind de notorietate că exproprierea debutează cu etapa declarării caracterului de utilitate publică a lucrărilor, respectiv cu aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai acestora, ce se materializează în acte unilaterale ale altor autorități competente în acest sens.

Subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurentul-pârât învederează că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 480-481 și art. 998-999 C. civ. de la 1864, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ce au fost examinate superficial de către instanța de apel.

Referitor la existența faptei ilicite, recurentul-pârât reiterează că în cauză nu sunt incidente prevederile referitoare la declararea utilității publice, iar condiția privind existența vinovăției nu este îndeplinită întrucât Municipiul București nu a emis PUG (acesta fiind adoptat de către Consiliul General al Municipiului București) și nu a adoptat O.U.G. nr. 114/2007 (ci Guvernul României), sens în care recurentul-pârât nu ar avea calitate procesuală pasivă fața de fapta prejudiciabilă invocată de reclamant și reținută de instanța de apel.

Calificarea actului administrativ adoptat de Consiliul General al Municipiului București, anume PUG al Municipiului București, drept faptă ilicită cauzatoare de prejudicii este esențialmente nelegală câtă vreme actele administrative adoptate de autorități se bucură de prezumția de legalitate, iar încadrarea terenului în zona UTR V1a nu a fost contestată de către reclamant.

Referitor la prejudiciu - posibilitatea de edificare a unei construcții pe terenul în cauză - se omite faptul că acest teren este neconstruibil de plano, fiind un teren arabil acordat reclamantului în temeiul Legii nr. 18/1991, astfel cum reiese din titlul său de proprietate și din procesul-verbal de punere în posesie, precum și din mențiunile din cartea funciară a imobilului.

Prin urmare, categoria de folosință nu este aceea de curți-construcții, iar reclamantul nu a depus diligențele necesare pentru schimbarea categoriei de folosință a terenului sau pentru scoaterea sa din circuitul agricol, însă prin prezentul litigiu se pretinde o falsă lipsă de folosință în privința construirii asupra acestui teren, încercând, prin aceasta, să se realizeze o acoperire a lipsei de diligență a proprietarului terenului pe care instanța de apel a transpus-o în planul răspunderii civile delictuale.

Invocând dispozițiile art. 998-999 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.385 alin. (2) din noul C. civ., recurentul-pârât arată că pentru ca despăgubirile să fie acordate, producerea prejudiciului viitor trebuie să fie neîndoielnică, însă această condiție nu este îndeplinită, nefiind dovedită voința și posibilitatea reală de a construi ansamblul rezidențial menționat, cu atât mai mult cu cât reclamantul are o venerabilă vârstă, nu are experiență în domeniul imobiliar, situație de fapt ce poate conduce la concluzia că acesta nu ar fi interesat de realizarea unor proiecte de dezvoltare imobiliară de anvergură.

Simpla solicitare de certificate de urbanism nu relevă o intenție serioasă de a demara lucrări de construire, acest act fiind unul de informare cu privire la regimul juridic, tehnic și economic al terenului, care nu dă dreptul la edificarea de construcții, neavând vocația de a genera drepturi în favoarea solicitantului, respectiv obligații în sarcina autorității publice, iar modificările legislative avute în vedere de instanța de apel nu pot conduce la concluzia că ar exista un prejudiciu cert, reclamat în cauză.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că încheierea din 06.02.2023 a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură, respectiv art. 337, art. 338 C. proc. civ., în contextul în care nu a solicitat o contraexpertiză, astfel cum a reținut instanța, și nici nu a propus obiective noi, ci a solicitat lămurirea raportului deja întocmit, cu privire la înscrisurile analizate în vederea întocmirii lucrării și cu privire la delimitarea valorii imobilelor luate în considerare în momentul efectuării procesului de evaluare în funcție de situarea acestora pe raza județului Ilfov, respectiv situarea în București, având în vedere locul în care este situat imobilul ce face obiectul litigiului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 10.04.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 220A din 20 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva aceleiași decizii și a încheierilor din 12 aprilie 2021, 16 mai 2022 și 06 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată, în ședință publică, pentru soluționarea acestora la data de 22.05.2024.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale a recurentului-reclamant, excepția nulității recursului față de neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

Relativ la excepția lipsei capacității procesuale de folosință, recurentul-pârât a învederat că are în vedere vârsta recurentului-reclamant (92 ani), precum și faptul că acesta este reprezentat prin mandatar, în baza unei procuri acordate în urmă cu 5 ani, astfel că rezultă bănuiala legitimă cu privire la temeinicia excepției invocate.

Cu privire la excepția nulității recursului, recurentul-pârât arată că recurentul-reclamant nu a învederat adevărate critici de nelegalitate, ci a invocat pur formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea fiind, în realitate, nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de apel (alegerea variantei de calcul a prejudiciului), respectiv de modul în care aceasta a apreciat asupra probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză).

Făcând trimitere la argumentele de la pag. 6 par. 5 din memoriul de recurs formulat de reclamant, recurentul-pârât arată că se invocă o greșită aplicare a normelor de drept material, fără a se preciza dispozițiile legale pretins aplicate greșit și nu se indică modul corect în care ar fi trebuit să procedeze instanța de apel, după cum aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Învederează recurentul-pârât că este nefondat recursul promovat de către reclamant, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel este motivată corespunzător, reclamantul nu a indicat care ar fi pretinsele argumente pe care instanța nu le-ar fi analizat, iar modalitatea de stabilire a cuantumului pretinsului prejudiciu, din raportul de expertiză, reprezintă chestiuni de apreciere a probatoriului, iar nu chestiuni de legalitate ce pot fi analizate în etapa procesuală a recursului.

La rândul său, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, prin care a invocat excepția tardivității recursului promovat de Municipiul București, prin Primar General, întrucât a fost formulat cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii instanței de apel.

Susține că apărările recurentului-pârât reprezintă simple nemulțumiri ale părții față de soluția pronunțată în cauză, încercându-se a se determina o nouă judecată pe fondul cauzei, o reinterpretare a situației de fapt și a probelor administrate, aspect nepermis în această etapă procesuală, întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac.

Totodată, recurentul-reclamant solicită respingerea recursului promovat de recurentul-pârât, ca nefondat, întrucât, în cauză, sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Fapta ilicită invocată de recurentul-reclamant constă în menținerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unei persoane fizice, fără a fi declanșată procedura de expropriere din partea autorității publice locale, coroborat cu absența unei juste și echitabile indemnizații.

Învederează recurentul-reclamant că inacțiunea autorității recurente, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a PUG a Municipiului București, cât și în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acesteia.

Municipiul București nu a probat că a efectuat demersuri pentru lămurirea situației juridice a terenului, deși, începând cu anul 2010, era îndatorat la actualizarea acestui PUG, având în vedere și amploarea operațiilor juridice desfășurate cu privire la terenuri în perioada 2000-2010, determinate de Legea nr. 18/1991, precum și de Legea nr. 10/2001.

Vinovăția recurentului-pârât reiese din faptul că Municipiul București, în calitate de autoritate publică locală, a neglijat constant exercitarea de către reclamant a atributelor dreptului de proprietate, acesta fiind în imposibilitate de a folosi bunul potrivit propriilor interese și de a-i culege fructele, atât din cauza destinației acestuia de spațiu verde cu acces public nelimitat, cât și prin funcțiunea restrânsă instituită prin lege, astfel că imobilul, deși nu a fost scos efectiv din circuitul civil, se află în situația de a nu mai participa efectiv și eficient la acest circuit, în condițiile normale impuse de piață.

Prejudiciul creat constă în lipsirea recurentului-reclamant de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât reclamantul este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință a terenului.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suportat de reclamant este reprezentat de menținerea ca spațiu verde public cu acces nelimitat și interdicția de utilizare a terenului de către reclamant, dar și de lipsa de preocupare pentru clarificarea situației juridice a acestuia.

Recurentul-reclamant formulează apărări cu privire la fondul cauzei, arătând, în esență, că prin interdicția instituită prin O.U.G. nr. 114/2007, dreptul de proprietate al acestuia a suferit o îngrădire (modificare) de natură a conduce la o veritabilă expropriere în fapt, fără o justă și prealabilă despăgubire, fapt ce echivalează cu o ingerință nepermisă a statului, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității, având în vedere că hotărârea recurată a fost comunicată la data de 24.04.2023, iar recursul a fost promovat la data de 04.05.2023, anterior împlinirii termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac.

Învederează recurentul-pârât că nu corespund realității argumentele recurentului-reclamant potrivit cărora criticile invocate nu ar reprezenta motive de nelegalitate, sens în care reiterează susținerile privind greșita aplicare a dispozițiilor de drept material.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cele două memorii de recurs în raport de motivele invocate și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamant este nefondat, în timp ce recursul pârâtului este întemeiat în limitele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

a) Recursul formulat de reclamant, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a supus examinării legalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul motivării acesteia, așadar din perspectiva respectării exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în partea sa privitoare la determinarea întinderii prejudiciului. În concret, recurentul-reclamant a pretins că instanța de apel a motivat insuficient ori incomplet, sub standardul conturat în practica națională și a CEDO, respingerea criteriului de determinare a prejudiciului prin metoda chiriei de piață, pe care l-a propus pentru lipsirea sa de exercițiul concret al dreptului de folosință a terenului deținut în proprietate.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, ele însele prezentând o doză de generalitate în condițiile în care, criticându-se o dezlegare punctuală a unuia din elementele litigioase ale cauzei asupra cărora instanța de apel a fost chemată să se pronunțe, recurentul susține că "instanța de apel nici nu a răspuns și nici nu a înlăturat o serie de argumente esențiale ale subsemnatului care aveau realmente aptitudinea să influențeze soluția din această cauză".

Fără să enunțe măcar exemplificativ argumentele sale esențiale care ar fi rămas în afara analizei curții de apel, subsecvent criticii formulate, recurentul enunță standardele motivării hotărârii judecătorești potrivit jurisprudenței CEDO și a celei a instanțelor naționale, redă paragraful din considerentele deciziei recurate care tranșează asupra criteriilor de determinare a prejudiciului și conchide că instanța de apel ar fi oferit o motivare insuficientă asupra "întinderii prejudiciului" deoarece nu și-a prezentat aplicat și coerent argumentele, s-a limitat la o apreciere de ordin general că prejudiciul nu ar avea un caracter cert, apreciere care nu s-ar baza pe un silogism judiciar propriu-zis.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că paragraful vizat de critica reclamantului nu poate fi considerat ca afectat de viciul nemotivării în oricare din formele avute în vedere de punctul 6 al art. 488 din C. proc. civ. cât timp ilustrează el însuși îndeplinirea obligației instanței de a examina efectiv motivele, argumentele și propunerile de probe prezentate de părți. Atunci când abordează subiectul cuantificări prejudiciului, trimițând la raportul de expertiză din apel ce a calculat lipsa de folosință a terenului în litigiu în raport de două criterii (metoda chiriei de piață și metoda prin raportare la Hotărârea CGMB nr. 211/2006 privind aprobarea metodologiei de evaluare a terenurilor aparținând domeniul public și privat al Municipiului București și a documentației-cadru de elaborare a ofertelor pentru procedurile de concesionare), instanța de apel nu face decât să valorifice rezultatul "ascultării și încuviințării observațiilor părților", cele două criterii fiind stabilite în urma discutării contradictorii a cererilor și apărărilor formulate de părți pe parcursul cercetării cauzei.

Înlăturarea criteriului chiriei de piață, ca mijloc de cuantificare a prejudiciului acceptat de instanță ca fiind suferit de reclamant (prejudiciu constând, potrivit considerentelor din apel, în lipsirea reclamantului de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra terenului de 5.400 mp din intravilanul municipiului București și de beneficiile materiale asigurate de folosința bunului), s-a întemeiat nu pe considerente teoretice ori pe aprecieri generale, ci pe argumente concrete, logice, suficient de clar articulate, care au enunțat nevoia ca acesta (prejudiciul) să respecte cerința esențială a certitudinii sale întrucât doar prejudiciile certe sunt supuse dezdăunării.

Or, nu poate fi cert prejudiciul calculat pe baza unui criteriu ce nu ține seama de trăsăturile bunului în legătură cu care se poartă disputa, instanța de apel enunțând faptul că expertiza a calculat "prin raportare la categoria de folosință a terenului arabil, deținută în prezent, categoria potențială de curți construcții", după metoda chiriei de piață. Potrivit acesteia, prejudiciul cuantificat la valoarea chiriei stabilit pe o piață liberă nu este cert întrucât reclamantul nu a făcut dovada că terenul (cu categoria de folosință arabil după cum arătase) fusese exploatat în această modalitate anterior exproprierii de fapt sau că poate fi astfel exploatat prin raportare și la situația celorlalte proprietăți din zonă.

Or, această justificare - îndeajuns de clară și aplicată cu trimitere la datele speței - vine să complinească argumentul instanței expus în paragraful anterior, cu valoare de principiu emis în speță, anume că "prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul deținut în proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun o poate asigura titularului dreptului".

Acesta constituie chiar silogismul juridic ce a fundamentat alegerea instanței de apel atunci când a valorificat proba cu expertiza administrată în fața sa, optând pentru varianta 2 de cuantificare a prejudiciului (după criteriul oferit de Hotărârea CGMB nr. 211/30.08.2006) întrucât reclamantul nu putea fi dezdăunat cu ceva ce exercițiul concret al dreptului de folosință a terenului nu i-ar fi asigurat sau, în tot cazul, este incert că i-ar fi asigurat (pentru trecut și viitor, deopotrivă).

Neputând reține niciuna din pretinsele limite ale motivării instanței de apel asupra acestui element al cauzei tranșat prin decizia recurată, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al recursului declarat de reclamant.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursurilor, s-a mai reținut relativ la calea de atac declarată de reclamant că, în afara motivului invocat cu trimitere la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a mai susținut, cu caracter formal doar, o greșita aplicare în cauză a unor norme de drept material, fără a indica dispozițiile legale pretins a fi fost încălcate prin judecata înfăptuită în apel, critica în această formă neputând învesti instanța de recurs cu exercitarea unui control în legalitatea deciziei din apel și pe alte temeiuri de drept.

În considerarea celor anterior prezentate, reținând că este nefondat, Înalta Curte va respinge pe cale de consecință recursul declarat de reclamant.

b) Recursul formulat de pârât, îndreptat împotriva deciziei din apel și a încheierilor de ședință din 12.04.2021, 16.05.2022 și 6.02.2023 este întemeiat în limitele celor ce vor fi arătate în continuare.

- b.1) Critica de încălcare a dispozițiilor art. 83 alin. (1) raportat la art. 176 C. proc. civ. la termenele de judecată din apel din 12.04.2021, 16.05.2022 și 6.02.023, prin aceea că instanța de apel a dezbătut cauza în contradictoriu cu reprezentantul neavocat al reclamantului, permițându-i acestuia susținerea concluziilor asupra probelor și asupra fondului cauzei, deși îndreptățită, nu va putea fi valorificată prin admiterea recursului.

Potrivit art. 83 alin. (1) C. proc. civ., în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat - situație regăsită în cauză întrucât reclamantul A. a fost reprezentat în proces de numitul C. (licențiat în drept) în temeiul unei procuri autentificate sub nr. x/28.06.2018 - mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor.

"Concluziile" pe care nu le poate pune mandatarul vizează exprimarea, susținerea unui punct de vedere asupra cererilor și apărărilor formulate în proces, așa cum arată art. 392.

Or, după cum rezultă din cuprinsul celor trei încheieri atacate, instanța a permis mandatarului reclamantului exercitarea în proces a unei reprezentări dincolo de limitele anterior menționate în cuprinsul art. 83 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a dezbătut în contradictoriu cu acesta probele propuse în apel, obiecțiunile la expertiză și completarea probelor, dar și concluziile în fond asupra cauzei.

Aceasta în condițiile în care puterea de reprezentare în proces a mandatarului neavocat este cârmuită de art. 83 alin. (1) C. proc. civ. iar nu de mențiunile din cuprinsul procurii de împuternicire care nu pot depăși limitele permise de lege ale exercitării reprezentării, iar între părți nu a rezultat că ar exista relațiile speciale evocate în alin. (2) al art. 83 C. proc. civ. care ar permite, în mod excepțional, mandatarului licențiat în drept să poată pune concluzii în fața oricărei instanțe, fără să fie asistat de avocat.

Potrivit art. 176 C. proc. civ. "Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la (...) 2) reprezentarea procesuală (...)".

Cu toate acestea, specific judecății recursului este regula instituită prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anume că motivele prevăzute la alin. (1) - așadar, chiar și cel prin care se invocă, precum în speță, pe temeiul punctului 5) că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv cele decurgând din nesocotirea art. 83 alin. (1) și (2) C. proc. civ. - nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Înțelesul clar al acestei dispoziții legale este acela că motivele prevăzute la alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. nu pot fi primite nici chiar întemeiate fiind dacă - în raport cu specificul cauzei pendinte, în care neregularitatea procedurală provine ori a fost săvârșită chiar de instanța de apel pe parcursul judecării cauzei în această etapă procesuală - nu au fost invocate în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Or, sub acest aspect, se constată că la niciunul din termenele vizate prin recursul pârâtului, acesta nu a semnalat neregularitatea procedurală decurgând din modul de exercitare a reprezentării reclamantului, asigurată în proces prin mandatarul neavocat, și nu a cerut instanței să constate încălcarea art. 83 alin. (1) C. proc. civ. ori să anuleze și să refacă actele de procedură îndeplinite cu nesocotirea acestuia. De altfel, pe parcursul întregii judecăți a cauzei și în toate etapele procesuale anterioare parcurse de litigiu, exercitarea reprezentării reclamantului de către mandatarul neavocat s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ., e adevărat că și pe baza aprecierii greșite a tribunalului de la termenul din 30.05.2019, când s-a stabilit că licențiat în drept fiind acesta, el are dreptul de a pune concluzii pe excepții, pe probe și pe fond. Însă nici măcar această dezlegare a primei instanțe, care este contrară conținutului art. 83 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost contestată pe calea apelului (incident), după cum nu au fost contestate în fața aceleiași instanțe de apel actele de procedură îndeplinite chiar de aceasta cu nesocotirea dispozițiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru acest motiv și cu aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs analizat, fundamentat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deși întemeiat, nu va putea fi primit și nu va putea conduce la o soluție de admitere a recursului exercitat de pârât împotriva încheierilor de ședință din 12.04.2021, 16.05.2022 și 06.02.2023.

- b.2) Este însă nefondată critica de nelegalitate, întemeiată pe aceleași motiv legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privitoare la nesocotirea de către instanța de apel a normelor din art. 32 și art. 40 din C. proc. civ. privitoare la capacitatea procesuală de folosință pe care trebuie să o aibă cel care îndeplinește acte de procedură.

Această critică a pârâtului a fost întemeiată, așa cum transpare și din motivele care o dezvoltă, pe o prezumție simplă dedusă din vârsta intimatului-reclamant, și nu pe o certitudine asupra inexistenței ori încetării capacității procesuale de folosință a acestuia, prezumție care a fost infirmată ori înlăturată prin verificările proprii ale instanței de recurs consemnate în referatul de la dosar de recurs (verificări ce au presupus interogarea bazei de date DEPABD și care au confirmat ca activă adresa de domiciliu pentru persoana reclamantului, fără alte mențiuni).

Astfel fiind, întrucât prezumția este aceea a capacității procesuale a persoanei care a inițiat litigiul și care a exercitat constant acte de procedură în proces, chiar dacă prin mandatar, prezumție confirmată la verificările instanței, și întrucât o dovadă contrară nu a fost realizată până la închiderea dezbaterilor în recurs, Înalta Curte apreciază critica drept nefondată.

- b.3) Nefondată este și critica de încălcare a prevederilor art. 5 din C. proc. civ. prin recurgerea de către instanța de apel la principiul echității în vederea soluționării cauzei (în justificarea necesității acordării de despăgubiri proprietarului în cazul restrângerii exercițiului dreptului său de proprietate), norma de drept indicată neinstituind vreo interdicție de ordin general pentru judecător de a recurge la aplicarea principiilor de drept în soluționarea litigiilor ci, dimpotrivă, trasând obligația acestuia de a soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești, chiar și când legea "nu prevede, este neclară sau incompletă", obiectivul propus fiind acela al combaterii cazurilor de denegare de dreptate.

Împrejurarea că instanța de apel a justificat aprecierea în privința necesității dezdăunării reclamantului întemeindu-se printre altele, pe principiul echității (alături de prevederile art. 480, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și răspunderea civilă delictuală) nu poate fi văzut, așa cum nefondat pretinde recurentul-pârât, drept o cauză de nelegalitate a hotărârii atacate.

În privința motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, în majoritate, următoarele:

- b.4) - Recurentul-pârât a susținut, în primul rând, o greșită aplicare a normelor de drept substanțial reprezentate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 33/1994, art. 2 din Legea nr. 255/2010, art. 3-5 din Legea nr. 18/1991 și a prevederilor din Anexa Legii nr. 213/1998 întrucât pe de o parte, terenul în litigiu nu poate fi considerat ca aparținând domeniului public de interes local, fiind, de altfel, neamenajat ca parc și, pe de altă parte, nu are atribuții în ce privește declanșarea și definitivarea procedurii exproprierii, pentru a i se imputa faptul că nu a efectuat astfel de operațiuni care să dea un alt regim juridic imobilului, în sensul pretins de către reclamant.

Criticile sub acest aspect sunt nefondate întrucât, atunci când instanța de apel face referire la dispozițiile art. 3-5 din Legea nr. 18/1991, precum și la cele din Anexa Legii nr. 213/1998 (pct. III), aceasta are în vedere regimul juridic al imobilelor aparținătoare domeniului public de interes local, determinate ca atare, în funcție de natura sau uzul, afectațiunea acestora, printre care se regăsesc și parcurile publice.

În continuare, instanța a avut în vedere regimul juridic al imobilului, așa cum rezultă el din actul administrativ cu caracter individual al autorității publice locale și anume, Planul urbanistic general, aprobat prin HCGMB nr. 269/2000 -respectiv, teren încadrat în zona spațiilor verzi cu acces nelimitat, subzona V1a- Parcuri, grădini, scuaruri și fâșii plantate publice, pentru care "sunt admise numai funcțiunile de spațiu plantat public".

Or, o astfel de afectațiune a terenului se subsumează unuia dintre criteriile legale anterior menționate, care îl face încadrabil în categoria bunurilor aparținătoare domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

În acest context, instanța de apel a stabilit corect contradicția ireconciliabilă apărută între regimul juridic dat prin actul administrativ unilateral al autorității publice locale și titularul formal al dreptului, persoană particulară, căreia, în felul acesta, i-au fost aduse restrângeri în exercițiul dreptului de proprietate, incompatibile cu natura acestuia, mai ales în contextul în care aceste restricții n-au fost însoțite de acordarea unor despăgubiri corespunzătoare.

Susținerea recurentului, conform căreia prin PUG nu se realizează o modificare de regim juridic al imobilului (care, în speță, devine din teren arabil intravilan, spațiu verde public cu acces nelimitat) întrucât un asemenea plan urbanistic ar face doar parte din documentațiile de urbanism, trasând liniile directoare cu privire la planificarea urbană, este eronată și ignoră reglementarea legală în materie.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (2) lit. b), g) din Legea nr. 350/2001, Planul urbanistic general și regulamentul local aferent acestuia cuprinde, printre altele, dispoziții pe termen scurt, referitoare la stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan, precum și la formele de proprietate și circulația juridică a terenurilor (această din urmă sintagmă însemnând, conform Anexei nr. 1 a legii, "schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de exploatare asupra terenurilor").

În acest sens, prin actul unilateral al autorității locale nu s-a realizat, cum se pretinde, o simplă încadrare în indicatorii urbanistici ai zonei (terenul în litigiu fiind trecut din extravilan în intravilan, pentru ca ulterior să fie încadrat în zona spațiilor verzi publice cu acces nelimitat și cu funcțiuni admise de spațiu plantat public), ci o schimbare a regimului juridic al acestuia, dintr-unul aferent dreptului de proprietate privată într-unul corespunzător bunurilor incluse în domeniul public local, câtă vreme, prin afectațiunea ce i-a fost dată, este destinat satisfacerii unui interes social, general care depășește sfera intereselor private.

Împrejurarea arătată de către recurentul pârât, conform căreia zona nu a fost amenajată ca parc public, astfel încât nu ar fi afectată utilizarea în continuare a terenului de către reclamant, conform destinației sale inițiale, este pe de o parte, un element de fapt, fără repercusiuni în ce privește regimul juridic al terenului (în privința căruia autoritatea locală nu a modificat PUG-ul, deși avea posibilitatea să nu-l reînnoiască în forma inițială, câtă vreme nu i-a dat, în concret, uzul public menționat) și pe de altă parte, una care relevă culpa autorității de a nu efectua demersurile necesare pentru a pune de acord situația de fapt cu cea în drept.

Pe acest din urmă aspect, este lipsită de temei legal susținerea recurentului conform căreia n-ar avea atribuții în ce privește exproprierea (cu consecința unei aplicări greșite a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 33/1994 și respectiv, ale art. din Legea nr. 255/2010), pentru a i se putea astfel imputa o lipsă de diligență, așa cum greșit ar fi reținut instanța de apel.

În realitate, potrivit art. 12 din Legea nr. 33/1994, expropriator pentru lucrările de interes local sunt "municipiile, orașele, comunele", iar împrejurarea că utilitatea publică pentru astfel de lucrări se declară, conform art. 7 din aceeași lege, de către Consiliul local al municipiului București, nu înseamnă decât că organul deliberativ al unității administrativ-teritoriale acționează în numele acesteia, singura care poate fi titulara dreptului de proprietate pentru bunurile expropriate.

De asemenea, potrivit Legii nr. 255/2010, care stabilește cadrul juridic inclusiv pentru executarea lucrărilor de conservare sau de amenajare a spațiilor verzi (art. 1), declarând ca atare, ca fiind de utilitate publică, lucrările de interes public local de conservare a spațiilor verzi existente, definite conform prevederilor Legii nr. 24/2007 și/sau de amenajarea de noi spații verzi (art. 2 lit. K), se stabilește că expropriator, pentru obiectivele de interes local, sunt municipiile, orașele și comunele (art. 2 alin. (2)

1

).

La fel, fără temei și, în același timp, de o manieră contradictorie, pretinde recurentul că interdicția de schimbare a destinației imobilului (astfel cum a fost aceasta instituită prin O.U.G. nr. 114/2007) nu este una aptă să afecteze utilizarea terenului în sensul în care a fost reconstituit inițial dreptul de proprietate, anume exploatarea agricolă, mai ales că "reconstituirea dreptului de proprietate nu s-a efectuat cu o sarcină impusă proprietarului de a nu îi schimba destinația și de a nu face nimic de natură a produce schimbări ale funcțiilor spațiilor verzi care să echivaleze cu încălcarea unui drept concret și efectiv".

Or, este tocmai ceea ce partea a reclamat, în calitate de titular al unui drept de proprietate privată supus reconstituirii conform legilor reparatorii (Legea nr. 18/1991) și beneficiar al unui titlu de proprietate emis în anul 1994, și înscris ca atare în cartea funciară, și anume că dreptul său, nesupus unei servituți la momentul reconstituirii, își vede limitat exercițiul, până la lipsirea de substanța dreptului, prin aceea că este supus unui regim juridic incompatibil cu proprietatea privată, golindu-l practic de conținut.

Atunci când susține că utilizarea terenului n-ar fi afectată, recurentul-pârât se limitează la a releva o împrejurare de fapt (supusă, oricum, incertitudinii, câtă vreme autoritatea locală ar putea să pună oricând în aplicare prevederile PUG și să amenajeze zona în acord cu scopul declarat încă din anul 2000), ignorând prerogativele unui drept de proprietate privată complet.

- În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat și nesocotirea, în soluționarea cauzei